Tag Archive

Caius Suetonius Tranquillus (69 - 125), in “Vietile celor 12 Caesari”, analizand domnia imparatului Claudius, face remarca: “Expulza din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigati de Chrestus.” Am gasit dovada! - au strigat ametiti de victorie teologii. Daca Suetonius, istoricul cvasi-oficial al Imperiului, il aminteste pe Iisus, nimeni nu mai are motive sa se indoiasca. Cel care se va indoi va fi declarat eretic. Maruntaiele ii vor fi rascolite cu fierul incins, limba ii va fi smulsa. Va trece prin toate chinurile iadului si va regreta ziua cand a inceput sa gandeasca stramb si blasfemator! Nu va scapa nici de judecata oamenilor, nici de judecata lui Dumnezeu!

Chrestus. Nu Iisus. Doar Chrestus. Nume frecvent in randul sclavilor. Insemnand bun, activ, folositor. Nume potrivit pentru un sclav harnic si vanjos. Suntem in Roma. Anul 42. O revolta ingrijoratoare a sclavilor este inabusita de garzile pretoriene ale orasului. Cei mai multi sclavi sunt evrei. Daca au fost condusi de Chrestus, nu inseamna ca au fost crestini. Suntem la 9 ani de la moartea lui Christ. A reaparut pe pamant si crestinii nu au aflat? A condus incognito rascoala sclavilor… crestini? Sa fi fost, insa, atat de multi crestini la Roma incat sa descumpaneasca administratia cu o revolta destul de mare ca amploare? Inca nu se cristalizase o doctrina, nu existau texte scrise ale noii religii. Doar o traditie orala, pe care azi am numi-o legenda urbana. Crestinismul nu se definise ca religie, ci era o secta neinsemnata. Fara ramificatii notabile in Roma. In concluzie, informatia nu se refera la crestini, ci la evrei. Daca fraza este o interpolare, a fost neinspirata.

Descoperirea scrisorilor lui Plinius cel Tanar (61 - 114) catre imparatul Traian (53 - 117) a fost un nou prilej de entuziasm paroxistic. Cerneala a inceput sa curga in valuri. In volumul al X-lea apare o scrisoare in care Plinius cel Tanar, in calitate de propretor al Bithyniei (N-V Asiei Mici) si de consilier principal al imparatului (unul dintre cei mai competenti consilieri care au existat vreodata) ii cere lui Traian… sfatul. (Credeam ca imparatul cere sfatul consilierilor, nu invers…) Din scrisoarea lui Plinius, in care consilierul intreaba cum ar trebui sa procedeze cu crestinii, reiese ca autoritatile romane nu pedepseau pentru convingeri religioase. Pedepseau pentru nesupunere. Si tocmai instigatorii erau crestini. Nu e de mirare ca Traian le-a rezervat o moarte identica celei a idolului lor. Numai ca apar din nou dificultati. Ca de obicei, neglijenta crasa a teologilor plastografi a omis amanuntele care atesta originalitatea unei opere. Scrisorile nu sunt datate, desi fac parte din corespondenta oficiala, nu particulara. Asemenea omisiune este de neintalnit in administratia romana. Scrisoarea, singurul text in care Plinius scrie despre crestini, nu este citata de Xifilinus sau de Eusebiu din Cezareea. Cei doi s-ar fi folosit de text, intrucat aveau interese majore: erau crestini. Cautau cu infrigurare documente, probe, marturii. In scrisoarea lui Plinius este amintit fara rost numele lui Ignatius, episcop al Antiohiei. Biserica afirma ca este autorul unor scrisori cu continut teologal, ca a folosit pentru prima oara termenul “catolic” si ca a fost condamnat la moarte de catre Traian. Numai Polycarpos il numeste pe Ignatius* si spune ca a scris scrisori doctrinare. Toate celelalte surse sunt mute. Un teolog de asemenea importanta nu putea dezerta din istorie fara urma.

Sidonius Apollinaris (430 - 489), episcop de Clermont, a stabilit ca Plinius cel Tanar a scris 9 carti. Nu vorbeste despre celebra scrisoare catre Traian. Care apare in a… 10-a carte! S-a gasit, in schimb, o alta scrisoare. Care, usor deformata, i-a fost atribuita lui Plinius cel Tanar. Ea apartine unui functionar si este adresata lui Plinius, caruia i se cere sfatul privind atitudinea fata de o secta mesianista. Nu crestina. Scrisoarea nu-l pomeneste pe Iisus Christos. Toate circumstantele arata ca scrisoarea administrativa, pastrata in arhivele imperiale, a fost modelul falsului.

_____________________________________
*Legenda “martirului” Ignatius: aflandu-se in Rasaritul Imperiului, curios sa afle date despre crestini, Traian l-a chemat la el pe episcopul Ignatius. Arogant, Ignatius l-a caracterizat pe Traian ca fiind un ratacit care nu a auzit de singurul imparat: Dumnezeu. Infuriat, Traian l-a trimis la Roma ca sa fie executat. Bizar. Toti “martirii” au fost executati la Roma, chiar daca toata viata lor au trait in alt capat de lume. Sa asiguri transport gratuit de-a lungul si de-a latul Imperiului unui condamnat la moarte este o dovada de generozitate extrema din partea unui imparat. Normal ar fi fost sa-l execute in fata celor care au fost martori la insulta. Traian era un om aspru. Isi iesea repede din fire si se razbuna pe loc, distrugandu-si fizic adversarul. La fel a procedat si cu salbaticul Decebal. Existenta fizica a lui Ignatius este pusa la indoiala. Pe buna dreptate. Nu este singurul creat in industria manufacturiera a martirilor.

Opera violenta de crestinare a creat martiri, insa in randul membrilor altor culte. In anul 380, imparatul Theodosius I proclama crestinismul ca “singura religie de stat” si, in urmatorii 12 ani, toate celelalte culte sunt definitiv interzise pe cuprinsul imperiului. Vasta campanie de pedepsire a netrebnicilor nu se concentreaza numai asupra non-crestinilor, ci si asupra “ereticilor” crestini, care respingeau anumite puncte din doctrina oficiala. Maniheistii sunt condamnati la moarte, iar marcionitilor le sunt scosi ochii. In 15 ani de domnie, Theodosius a promulgat 15 decrete imperiale de persecutie a ereticilor crestini. In anul 382 este lansata vanatoarea de apostati, sustinuta printr-un decret de excludere. Astfel, ei erau expropriati, li se lua dreptul de a mosteni si de a lasa mostenire, precum si cel de a participa la viata sociala.

In anul 385, Teofil (sanctificat ulterior pentru merite deosebite, printre care crime de o cruzime inimaginabila impotriva non-crestinilor) devine patriarh al Alexandriei. Cu sprijinul piosului imparat, Teofil incepe o violenta campanie de distrugere a templelor si sanctuarelor non-crestine: templele lui Mithriade si Dionyssos, iar nebunia distructiva culmineaza in 391 cu demolarea templului lui Serapis si arderea renumitei sale biblioteci, continand 400.000 de volume (alte surse indica 700.000 de volume). Dementa lui Teofil a mers pana acolo incat a justificat arderea bibliotecii cu un sofism tulburator prin imbecilitatea lui: daca scrierile continute in biblioteca contravin Bibliei, ele trebuie arse pentru ca neaga sau pun la indoiala autoritatea cuvantului lui Dumnezeu; daca ele concorda cu Biblia, atunci existenta lor nu are nicio justificare, pentru ca tot ce era de spus s-a spus in Biblie. Sanctuarele distruse au fost folosite pentru edificarea de biserici crestine, pe aceleasi situri si recuperandu-se materialele de constructie. Pentru a-si demonstra impartialitatea, Teofil a comandat personal trupele care au atacat si au ars manastirile intrate sub influenta ideilor lui Origen, declarat eretic pentru a fi sustinut ideea unui Dumnezeu pur imaterial. Din personaj central al crestinismului sec. al IV-lea, Origen a devenit paria, arestat si torturat pentru acuzatia de erezie, murind doi ani mai tarziu din cauza traumelor profunde suferite in perioada de incarcerare.

Ingratitudinea teologilor crestini merge intr-atat de departe incat lui Eusebiu din Cezareea, care a facut servicii inestimabile crestinismului prin falsurile si interpolarile operate in scrierile clasicilor, i-a fost refuzat titlul de “parinte al Bisericii” din cauza apropierii sale de doctrina eretica arianista. Printre celebrele falsuri care constituie postamentul crestinismului se numara cele din opera lui Flavius Josephus, Tacitus, Plinius cel Tanar. A creat mitul lui Isus aproape din nimic, a plastografiat documente, a inventat marturii si a sfarsit prin a fi indepartat de la elogii.

Avand o istorie sangeroasa si grosolan falsificata, crestinismul pretinde monopolul eticii. La vremea cand secta iudaica patrundea in Roma, rationalismul era in plina dezvoltare: zeii erau conceputi ca figuri mitice, ca reprezentari alegorice ale fortelor neintelese ale naturii. Crestinismul revitalizeaza latura mistica a religiei si reintroduce cultul personalitatii fondatorului sectei disidente, cult ramas neegalat pana in vremea lui Stalin, divinizat in timpul vietii si jelit la moarte. Solicitand galagios interzicerea celorlalte culte, crestinii isi atrag sanctiunea legii romane, care garanta libertatea religioasa. Dar propaganda crestina rastoarna situatia in favoarea sa: cei condamnati sunt proclamati martiri, ramasitele lor sunt venerate in biserici si se inventeaza legenda ca ar fi fost executati din cauza refuzului de a-si renega credinta.

Evul Mediu este foarte prolific in scornirea legendelor martirilor, indeosebi a celei a indarjirii crestinilor de a-si pastra credinta chiar si in fata mortii iminente, in coltii leilor si in urletele satisfacute ale unei multimi pagane in delir sanguinar. Desi, in afara catorva autori crestini obscuri, istoricii seriosi nu consemneaza oroarea exterminarii sistematice a crestinilor la scara unui genocid, multi continua sa creada in realitatea acestor povesti pline de dramatism. Legenda a fost consolidata de scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura - 1905, intre altele un mare dusman al românilor, pe care i-a descris in culori mizerabile in articolele sale) in romanul “Quo Vadis?”, aparut in anul 1896. Un exemplu relevant este plasmuirea altui mare fals istoric: se spune ca, in anul 285, o legiune crestina (denumita Legiunea Tebana), formata din soldati egipteni negri (!!!) si condusa de generalul Mauritius, a refuzat sa adopte un cult pagan, la ordinul lui Maximilian. Drept urmare, infuriat peste masura de nesupunerea soldatilor, imparatul Maximilian a ordonat masacrarea legionarilor, venerati astazi ca martiri. Nu numai ca evenimentul nu este consemnat de niciun cronicar al vremii, insa Legiunea Tebana nu a existat, fiind rodul imaginatiei primului episcop de Martigny, in secolul al IV-lea.

Conciliul de la Elvira (anul 300, sudul Spaniei) hotaraste ca toti crestinii trimisi la moarte pentru participarea la distrugerea templelor si statuilor zeitatilor non-crestine sa fie declarati martiri, desi bunul simt spune ca erau, cu certitudine, profanatori. Iar legea romana nu arata clementa fata de profanatori, tratati ca niste criminali de cea mai joasa speta.

In anul 361, imparatul Iulian restabileste libertatea religioasa in imperiu, anuland privilegiile cultului crestin. Ura neimpacata a crestinilor fata de Iulian i-a atribuit supranumele de Apostatul. In loc sa fie numit Iulian Filosoful sau Aparatorul (cum era tendinta vremii), in virtutea calitatilor intelectuale si a succeselor militare din Galia si asupra persilor, a ramas cu eticheta infamanta pusa de teologii crestini. In tratatul “Contra Galileenilor”, astazi pierdut, cu exceptia unui singur fragment (toate exemplarele au fost distruse in zelul purificator al crestinilor primelor secole), Iulian nota: “(Crestinii - n.n.) au inselat acea parte a sufletului nostru care iubeste fabulele, puerila si nechibzuita; religia lor este o fictiune vicios prelucrata. Aceasta viclenie nu are nimic divin.” Crestinii se mobilizeaza exemplar impotriva “intolerabilei” libertati religioase si planifica actiuni provocatoare, sperand sa declanseze “persecutii” si sa aibe martiri. Dintre actiunile provocatoare se remarca:

- profanarea, apoi incendierea templului lui Daphne, in Antiohia, unde era si o resedinta imperiala;
- sabotarea lucrarilor de reconstructie a templului din Ierusalim;
- distrugerea templului Fortunei din Cezareea (Cappadocia);
- distrugerea, sub privirile neputincioase ale imparatului Iulian, a altarului zeitei Cybela, mama a zeilor, careia Caesarul ii dedicase un tratat de mitosofie;

De notat ca distrugerea si incendierea templelor a facut si multe victime printre adeptii divinitatilor carora le erau consacrate. Dar, pentru un crestin, viata unui “pagan” nu avea nicio valoare…

Excesiv de tolerant, Iulian se razbuna printr-un… pamflet impotriva crestinilor, nefacandu-le jocul perfid, intrucat le cunostea forta propagandistica enorma si instrumentele periculoase de manipulare a maselor. Pentru excesul sau de bunavointa, imparatul a platit cu viata. Athanasius, diabolicul episcop al Alexandriei, promite glorie eterna si iertarea tuturor pacatelor celui care il ucide pe imparat. La 26 iunie 363, in timpul bataliei decisive contra persilor (Maranga, Mesopotamia), un soldat crestin il asasineaza pe imparatul Iulian, infigandu-i o lance in spate.