Tag Archive

Evanghelia dupa Iuda inainte de restaurare

ANATEMIZAREA EVANGHELIEI DUPA IUDA. Crestinismul timpuriu se intemeiaza exclusiv pe traditia orala. Abia la o jumatate de secol de la presupusa crucificare a intemeietorului cultului au inceput sa fie incredintate hartiei povestirile despre minunile si vindecarile miraculoase, despre resurectia lui Lazar, despre redarea vederii orbului si vindecarea leprosului, despre mersul pe apa si altele. Ceea ce ne indreptateste sa credem ca si “autorii” Evangheliilor care le poarta numele au murit inainte ca acestea sa fie scrise. In concluzie, Evangheliile sunt anonime, iar incongruentele stilistice indica interventii si prelucrari multiple ale textelor.

Textul Evangheliei dupa Iuda, calificat ca apocrif de biserica institutionalizata, apartine gnosticilor, o ramura disidenta a crestinismului primar, reprimata brutal de capii bisericii. De ce au fost repudiati gnosticii? Pentru ca aveau acces direct la revelatie si se dispensau de revelatiile, sfaturile, interpretarile si controlul preotilor. Pericolul pierderii autoritatii asupra comunitatilor crestine i-a infuriat teribil pe episcopii primelor milenii, care isi vedeau amputata functia principala de intermediari intre om si Dumnezeu. Textele gnosticilor, care atrageau cu precadere oameni instruiti, avand o capacitate de abstractizare dezvoltata, au fost expurgate din corpusul culegerii care va primi numele de Noul Testament. Selectia, in fapt o ampla epurare, a fost facuta arbitrar, pe criteriul comprehensibilitatii textelor. Astfel, din 70 de evanghelii (30 de evanghelii propriu-zise si 40 de variante), doar 4 au fost alese de capriciosul Irineus. Totusi, pana la Conciliul de la Niceea, convocat de ipocritul imparat Constantin in anul 325 d.C., nu a existat o versiune unica a textelor sfinte ale crestinismului si multi au ignorat recomandarile lui Irineus, episcop de Lugdunum. Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca si Ioan sunt accesibile vulgului prin limbaj si prin idei, sunt scrise intr-un stil simplu, narativ, deosebindu-se radical de Evanghelia Mariei Magdalena, a lui Toma, a lui Iuda etc., care contin abstractii, exprimari ermetice si idei mult mai elaborate si mai elevate decat cele cuprinse in sinopsisul noii religii.

IDEILE “ERETICE”. Trupul este o inchisoare pentru sufletul de sorginte divina (idee platoniciana) si, pe cale de consecinta, sacrificiul christic a fost benefic si dezirabil. Insusi cel sacrificat a resimtit nerabdarea de a-si da viata. Iuda a fost un erou pentru gnostici, intrucat a eliberat sufletul lui Christos de impuritatea corporala si l-a abstras temporalitatii. Iuda a fost singurul dintre apostoli care a inteles nevoia lui Christos de a se elibera de mizeria materiei. Revelatia principala a Evangheliei, care rastoarna viziunea oficiala asupra sacrificiului, este apropierea lui Iuda de Christos si rangul lui de discipol favorit. Iuda nu a vrut sa-l tradeze pe mentorul si idolul sau, ci acesta i-a solicitat imperativ sa implineasca misiunea divina: denuntarea catre autoritatile romane. La ultima cina, Christos insusi isi desemneaza “tradatorul”, iar Iuda nu a fost deloc bucuros, dar s-a supus vointei Invatatorului. Devenit apostol favorit, Iuda a inceput sa fie invidiat si blamat de ceilalti. (Textul Evangheliei dupa Iuda a fost deteriorat in mod irecuperabil in proportie de 15%. )

Istoria demonizarii lui Iuda este lunga, insa ramane invaluita in obscuritate. O oarecare cronologie se observa urmarind cele 4 Evanghelii sinoptice: in Evanghelia dupa Marcu, cea mai veche dintre toate, Iuda nu este prezentat ca personaj negativ. Abia in urmatoarele trei Iuda este acuzat de felonie, sfarsind prin a fi demonizat ca intrupare a Raului. O fractiune a crestinismului a iesit, in cele din urma, invingatoare in lupta dintre secte. Iar invingatorii rescriu istoria in favoarea lor. Vae victis!

Manuscrisul deteriorat al Evangheliei dupa Iuda

FAPTELE. Un volum reunind texte antice, descoperit intr-un mormant, in anul 1978, langa localitatea El Minya, in plin desert egiptean, a produs asemenea surprize incat Vaticanul, nervul crestinismului occidental, si-a mobilizat cohortele de istorici inrobiti doctrinar pentru a bagateliza cea mai importanta descoperire arheologica din a doua jumatate a sec. XX.

O indolenta crasa a ingropat in uitare descoperirea. Codexul a fost vandut unui anticar, apoi furat, recuperat si, in cele din urma, oferit spre vanzare pe piata neagra a antichitatilor din Geneva la pretul de 3 milioane $. Pretentiile exagerate si refuzul categoric al vanzatorului de a accepta un pret mai mic au aruncat manuscrisul in cutia de valori a unei banci new-yorkeze din Hicksville, New York, unde a zacut, in conditii improprii unui document de 1700 - 1800 de ani vechime, peste un deceniu si jumatate. Colectia de papirusuri a fost achizitionata, in final, de Frieda Nussberger-Tchacos (de unde provine si supranumele de Codex Tchacos), care a donat-o Fundatiei Maecenas in anul 2001, fundatie specializata in arta antica. Costul restaurarii manuscrisului puternic deteriorat s-a ridicat la suma de 1 milion $. Autentificarea cu carbon 14 la cel mai performant laborator din lume, apartinand Centrului de Fizica al Universitatii din Arizona, plaseaza scrierea textului principal al Codexului in sec. al III-lea d.C. Numele acestui text a provocat un seism in lumea istoricilor si a teologilor: Evanghelia dupa Iuda. Continutul, de asemenea, rastoarna brutal tot ceea ce cunoastem din Evangheliile autorizate (canonice sau sinoptice, cum mai sunt cunoscute). Celelalte texte, de importanta secundara in raport cu cel care poarta numele celui cunoscut ca tradatorul Mantuitorului, Iuda Iscarioteanul, sunt: Allogenes, Prima Apocalipsa a lui Iacob si Scrisoarea lui Petru catre Filip, deja cunoscute la vremea uluitoarei descoperiri din desert.

Manuscrisul Evangheliei dupa Iuda este doar o copie, textul fiind cunoscut si respins inca din sec. al II-lea d.C. de catre episcopul de Lugdunum (Lyon), Irineus, “parinte al Bisericii”. Irineus ofera prima atestare a Evangheliei dupa Iuda in lucrarea “Contra ereziilor” (Adversus Hæreses), in care tuna si fulgera impotriva lui Valentin din Egipt si a gnosticilor. Pana la descoperirea manuscriselor de la Nag Hammadi, Irineus era singura sursa documentara referitoare la gnozele vremii, Biserica avand grija sa distruga toate textele incomode care circulau la inceputurile crestinismului.

CONTINUTUL. Stupefianta prin continut, Evanghelia dupa Iuda a dezlantuit inversunarea teologilor, vizibil deranjati de supravietuirea manuscrisului scapat de campania distructiva a textelor considerate eretice. Campania isterica de epurare a fost declansata de Sf. Athanasius in sec. al IV-lea d.C. De la arderea cartilor pana la arderea oamenilor nu mai era de facut decat un pas. Si nu este vorba despre nazism, ci despre crestinism, religia iubirii universale… Evanghelia contine punctul de vedere gnostic: calea mantuirii poate fi gasita numai prin cunoasterea secreta revelata de Isus discipolilor sai. Christos, relateaza explicit textul gnostic, a vrut ca Iuda sa-l tradeze, i-a cerut chiar sa duca la indeplinire tradarea, pentru a indeplini vointa lui Dumnezeu. Ceea ce contravine Evangheliilor oficiale, care-l ostracizeaza pe Iuda si-l consacra ca prototip al tradatorului. Evanghelia nu are pretentia de a fi scrisa de cel al carui nume il poarta, ci plaseaza intr-o alta perspectiva actul ticalos al tradarii. Mai mult, Iuda este descris ca discipol favorit al lui Christos si cel mai fidel dintre ei. Personajele negative ale Bibliei nu fac decat sa-si joace rolul incredintat de Dumnezeu, nu comit acte reprobabile din propria vointa.

CRITICA. Vaticanul, prin vocea papei Benedict al XVI-lea, a carui viziune inflexibila este de mult cunoscuta (a condus cateva decenii Congregatia pentru Doctrina Credintei, oficiul insarcinat cu excomunicarile, adica Inchizitia rebotezata), a raspuns:

Interesele lui Iuda au fost puterea si succesul, fara a manifesta nicio urma de dragoste fata de Christos. A fost un om cupid: banii au fost mai importanti decat comuniunea cu Christos; banii au avut prioritate fata de dragostea pentru Dumnezeu. (…) Iuda a fost un mincinos, un ipocrit insensibil la adevar, care a pierdut sensul divinitatii.

Zidul Plangerii - Ierusalim

Evreii au fost, poate, cel mai recalcitrant popor din teritoriile ocupate de romani. Revoltele impotriva ocupatiei, luptele iudeilor pentru putere, rivalitatile dintre descendentii legendarilor regi David si Solomon faceau din Iudeea o tara neguvernabila. Ferocitatea represiunii romane, consemnata de majoritatea istoricilor, contrasteaza cu anarhia crescanda din micul regat. Distrugerea celui de-al doilea Templu si asediul de la Masada sunt punctele de varf ale demonstratie de forta a Imperiului Roman, excedat de turbulente si rebeliuni. Situatia politica indefinibila si paradoxala s-a transmis si in mediul religios, caracterizat printr-o diseminare sectara a mozaismului. Multimea sectelor milenariste si apocaliptice denota o criza religioasa profunda. Asteptarea unui mesia salvator a fost speculata de taumaturgi, mici propovaduitori si sarlatani, care-si revendicau descendenta divina si se prezentau ca detinatori ai unor puteri miraculoase. Unii dintre ei au fost atat de periculosi pentru crestinism, incat au fost consemnati in tuse sumbre si oarecum ridiculizati in noile texte care, ulterior, vor alcatui Noul Testament: Apollonius din Tyana, Simon Magicianul (numit Magul in Noul Testament), Simon Bar-Kokhba.

Comunitatea de la Qumran s-a intemeiat in urma unei dispute ireconciliabile, care a capatat amploare, intre doi dintre rabinii Templului, in sec. al III-lea i.C. Unul dintre ei, poate ros de ambitii, poate bine intentionat, l-a infierat in predicile sale pe celalalt rabin, prezentat ca fiind corupt si imoral. Cel presupus corupt a obtinut castig de cauza cu ajutorul adeptilor sai si cu un puternic sprijin politic, iar celalalt rabin s-a autoexilat impreuna cu un grup de sustinatori. Starea de permanenta tensiune intre supusii israeliti si invadatorii romani reverbereaza si in activitatea religioasa. Unii istorici acrediteaza ideea ca intemeierea comunitatii de la Qumran a fost generata de nevoia unui refugiu din calea opresiunii ocupantului roman. Aceasta secta este amintita si de istoricul evreu Flavius Josephus. Neputinta de a infrunta fatis masina de razboi a Romei a dezvoltat in zona Qumranului o literatura eschatologica infricosatoare, din care nu lipseste impulsul sinucigas. Prezentata cel mai adesea ca o comunitate de scribi, arheologii aduc probe irefutabile in sustinerea descrierii lor: situl arheologic de la Qumran contine un scriptorium si zeci de calimari din lut, ceea ce demonteaza prezumtia abandonarii manuscriselor in grote de catre un grup de refugiati rebeli din Ierusalim. Sapaturile sistematice au scos la suprafata o incinta asemenea unei manastiri, confundata intentionat cu o fortareata si, totodata, centru de olarit. Din manuscrisele descifrate se cunosc modul de viata auster si regulile de abstinenta autoimpuse. Nu este exclus ca, in acelasi timp, scribii sa fi fost initiati si in arta razboiului.

Cele mai importante ritualuri ale esenienilor se regasesc si in crestinism. Ablutiunea, baia rituala, avea o importanta primordiala in cultul Fiilor Luminii, cum se autointitulau esenienii. Curatenia fizica era o preconditie a puritatii spirituale. Dovada practicii ablutiunii rezida in 10 bazine si in ramasitele apeductelor care le alimentau. Cei aproximativ 200 de schismatici mancau in comun si momentul final era trecerea cupei din mana in mana, pentru a bea fiecare. Cu certitudine ritualurile i-au inspirat pe crestini: ablutiunea a devenit botez, iar masa in comun a devenit Cina de Taina. Ioan Botezatorul a fost cel putin cap al unei secte milenariste, daca nu conducatorul spiritual al esenienilor. In mod nejustificat, in cinematografie este prezentat ca fiind mai batran decat Christos, desi Noul Testament afirma ca aveau aceeasi varsta si, din indiciile scapate de cenzura dura a imparatului Constantin, rezulta ca erau veri primari. Sa fie o simpla coincidenta temporala afirmarea presupusului Christos Mesia ca predicator si ascensiunea maxima a esenismului?

In vremurile efervescente ale sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial, premergatoare proclamarii prin negocieri de culise, santaj, terorism si furt teritorial a statului Israel, un tanar beduin a descoperit la Qumran (inca apartinand Palestinei la acea vreme) o serie de manuscrise antice, ascunse in vase de lut. Versiunile asupra circumstantelor descoperirii vastului tezaur cultural variaza.

In primavara anului 1947, fiind cu caprele la pascut si plictisindu-se, tanarul a inceput sa arunce cu pietre in grotele din apropiere, cand a auzit un sunet de vase sparte; intrand intr-una dintre grote, a facut cea mai controversata descoperire a secolului XX. Alta versiune relateaza ca, pierzandu-si o capra si presupunand ca s-ar afla intr-o grota, a intrat si a gasit vasele cu manuscrise. Conform altei variante, beduinul a gasit grota intamplator, oprindu-se sa se odihneasca din goana dupa asasinul tatalui sau. Cea mai recenta si mai plauzibila varianta este ca beduinul era un contrabandist marunt care, impreuna cu varul sau, cauta o ascunzatoare pentru marfa ilicita. Ipoteza ultima este intarita de accesul greoi la grota.

Descoperirea nu i-a impresionat prea tare pe contrabandistii care nu se gandeau decat la valorificarea textelor pe piata neagra de antichitati. O parte a manuscriselor a fost oferita unui anticar veros din Bethleem in schimbul unei sume infime, iar cealalta parte a fost folosita de mama unuia dintre ei la aprinderea focului in cuptor. Refuzul anticarului de a cumpara “marfa” gasita in grotele de la Nag Hammadi i-a indreptat pe cei doi autori ai descoperirii spre un cizmar, care - credeau ei - ar fi putut fi interesat de pielea pergamentelor. Cizmarul, de religie crestina, intuieste valoarea manuscriselor si anunta o manastire din apropiere, care decide sa le cumpere.

Timp de 10 ani s-a desfasurat o ampla campanie arheologica, soldata cu gasirea a peste 900 de manuscrise in 11 grote. 80% din texte sunt scrise pe pergament, iar 20% pe papirus, in limbile ebraica, aramaica si greaca veche. Explicatia conservarii textelor redactate intre sec. al III-lea i.C. si sec. al II-lea d.C. este ariditatea climei, care a incetinit procesul degradarii.

Manuscrisele contin toate scrierile Vechiului Testament, mai putin Cartea lui Esther, plus o serie de texte protocrestine, coduri morale, indrumari, reguli de convietuire, precum si o bogata literatura eschatologica. Rezultatul descifrarii manuscriselor a fost asteptat mai mult de 4 decenii, oamenii de stiinta fiind suspectati nu o data de tentativa de a pastra secrete unele mesaje care ar duce la subminarea doctrinei crestine. Teoriile conspirationiste acuza Vaticanul de instituirea unei legi a tacerii, pentru a pastra monopolul interpretarii textelor sfinte ale crestinismului si a secretiza pentru totdeauna texte neconforme dogmaticii. Totusi, publicarea partiala a rezultatelor a produs un real disconfort autoritatilor religioase crestine. Explicatia intarzierilor in publicarea continutului textelor religioase descoperite la Qumran este faramitarea sulurilor in peste 15.000 de fragmente, la care se adauga procedeele complexe de restaurare si conservare.

Desi dovezile arheologice si argumentele sunt favorabile atribuirii acestor manuscrise unei comunitati israelite schismatice (comunitatea esenienilor), din care facea parte si Ioan Botezatorul, o parte infima a arheologilor continua sa conteste provenienta textelor pentru a opera o falsa disjunctie intre esenieni si crestini si a nega orice legatura intre cele doua secte desprinse din iudaism.