Tag Archive

Textele descoperite la Nag Hammadi, cunoscute sub numele de “Manuscrisele de la Marea Moartă“, completează într-o modalitate inedită creştinismul. Se poate spune că există un creştinism esoteric şi unul exoteric. Textele esoterice schimbă radical fizionomia religiei creştine. Scrierile teologilor amintesc în treacăt despre o serie de evanghelii ascunse ochiului şi rezervate unui cerc restrâns de cărturari. Vaticanul ascunde comori literare fără preţ. Consultarea fondului secret de carte se face cu aprobarea expresă a papei şi în condiţii de strictă supraveghere. Descoperirile revelatoare de pe Pajiştea Gâştelor (Nag Hammadi) au produs confuzie, spaimă şi agitaţie. Reacţia a fost de minimalizare. Credincioşilor le-au fost adresate îndemnuri la înţelepciune. De la inducerea suspiciunilor de fals, până la tratamentul dispreţuitor, textele au fost în final trecute in categoria documentelor gnostice. Biserica afirmă că sunt o simplă curiozitate arheologică. O serie de evanghelii interzise au intrat in circuitul public. Furia teologilor mocneşte în ”studiile” oficiale, care recurg la argumente de natură a discredita conţinutul manuscriselor. Alarmată de o posibilă cascadă de texte neconforme dogmatismului oficial, Biserica s-a infiltrat puternic pe piaţa neagră de antichităţi. Fără prea mult succes. Sfârşitul sec. XX este tulburat de “Evanghelia după Iuda“, considerată până atunci iremediabil pierdută. ”Evanghelia Păcii a lui Ioan“, “Evanghelia după Maria Magdalena“, “Evanghelia după Toma“, “Evanghelia Adevărului“, “Evanghelia după Filip“ şi multe altele circulau printre primii creştini. Nu erau interzise. Erau citite la întrunirile primilor creştini. Lipsa unităţii slujbei crea riscul dezintegrării religioase. Ritualul, de asemenea, nu era unitar. Prima limitare a textelor a avut loc la începutul sec. al III-lea. O cenzură nu atât de drastică precum cea care va urma în secolul următor.

În “Evanghelia Păcii a lui Ioan“ am dat peste un pasaj interesant:

“Dumnezeu nu a scris legile sale în pagini de carte, ci înainte de toate în inima, în mintea şi în spiritul vostru. [...] Scriptura este lucrarea omului, dar viaţa şi toate cele ce o găzduiesc sunt totdeauna lucrarea lui Dumnezeu. [...] De ce studiaţi şi vă agăţaţi cu atâta încăpăţânare de scripturile cele moarte, care nu sunt decât lucrarea mâinilor neîndemânatice ale omului?”

O nouă probă a esoterismului creştin oferă evanghelia citată mai sus:

“Mai am încă multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta încă, pentru că ochii voştri sunt obişnuiţi mai mult cu întunericul, iar lumina deplină a Tatălui divin Ceresc v-ar orbi.”

Pornind de la o analiza lingvistica, Daniel Massé, in “L’Enigme de Jésus-Christ“, ajunge la concluzii care descumpanesc. Partea argumentativa este solida. Concluziile, insa, sunt putin fortate. Massé imagineaza o teorie a conspiratiei. Traducerea Evangheliilor a pierdut subtilitatea conotatiilor unor termeni. Baraba, condamnatul la moarte eliberat de Pilat (cum pretind textele sinoptice), e denumit “lestai” (talhar). Termen prin care romanii ii desemnau pe zeloti. Pe acei luptatori si agitatori temuti de ocupanti. Massé pledeaza pentru suprapunerea identitara Barabas - Iisus. Prenumele zelotului razvratit era tot Iisus. Iar numele Baraba inseamna in aramaica fiul tatalui (bar = fiu; abba = tata). Printr-o serie de artificii, Massé argumenteaza ca Iacov, Ioan si Petru Simon erau zeloti sau simpatizanti ai miscarii de eliberare organizate de acestia. Iuda Iscarioteanul nu este numele celui considerat a fi tradator. “Iscarioteanul” este cognomen derivat din cuvantul “sicarius” (asasin profesionist zelot). Astazi, zelotii ar fi numiti luptatori de guerila urbana. Concluzia ar fi ca, prin arestarea lui Iisus-Baraba, Pilat a neutralizat miscarea de rezistenta a iudeilor. Fie si pentru o scurta perioada. Dezorganizati, lipsiti de un coordonator, zelotii nu ar mai fi fost un pericol imediat. Dintotdeauna oamenii au refuzat sa creada in moartea idolilor. S-a vorbit despre o salvare miraculoasa, despre o retragere temporara. Aparitiile mortilor celebri sunt asteptate de admiratorii lor. Mitologiile populare tind sa nege evidenta. In multe situatii, personajelor importante li se atribuie calitati supranaturale.

Pilat se amesteca brutal in afacerile iudeilor. Ca reprezentant al imparatului Tiberius, el aproba orice actiune oficiala. Dar judeca numai cazurile de nesupunere fata de romani. Celelalte infractiuni si crime erau judecate de Sanhedrin (Consiliul Batranilor). Iosif din Arimateea, membru al Sanhedrinului, admirator secret al lui Iisus-Baraba si unul dintre cei mai bogati oameni din Palestina acelor vremuri, cunostea lacomia lui Pilat. Banul are cea mai mare putere de convingere. Pilat a acceptat crucificarea pe o proprietate particulara. Atata vreme cat dusmanul Romei disparea, locul executiei nu avea nicio insemnatate. Iisus a fost rastignit in gradina lui Iosif. Si Evangheliile sugereaza voalat. Lui Iisus, trecand prin chinuri cumplite, i s-a facut sete. Plin de rautate, un soldat ii da sa bea otet. Oribil! exclama unii. Suspect! spun altii. Otetul era folosit pe post de tonic, de stimulent. Soldatii romani il foloseau in timpul bataliilor atat la dezinfectarea ranilor, cat si la revigorarea organismului. Sclavilor extenuati de pe galere li se administra, de asemenea, otet. In mod curios, la Iisus otetul are un efect contrar. Pana aici argumentarea nu are nicio fisura. Mai departe, Massé incepe sa devieze.

Libertatea de gandire si de exprimare nu era agreata in Imperiul Roman cazut sub influenta crestinismului. Teodosie al II-lea (in Orient) si Valentinian al III-lea (in Occident) promulga in anul 449 un edict prin care se ordona arderea textelor considerate anticrestine. Este anul in care debuteaza “crestinizarea” istoriei. Frauda literara devine sistematica. Dezintegrarea sociala a fost consecinta marilor invazii. Prabusirea Imperiului Roman a facut ca viata intelectuala sa se retraga in manastiri. La fel si bibliotecile publice, puse la adapost de invadatori. Prima epurare a manuscriselor ii vizeaza pe Porfirius si pe alti pamfletari. John de Salisbury ne spune ca papa Grigore cel Mare, dusman al culturii laice si al stiintei, a ars biblioteca palatina din Roma si a distrus toate operele “profane”. Intre anii 726 si 843 se desfasoara in Bizant furibunda “cearta a imaginilor”. Iconoclastii bizantini distrug un mare numar de carti. Motivul: erau ornate cu miniaturi. Leon al III-lea arde 30.000 de volume ale Academiei de Stiinte din Constantinopol, cele mai multe unicate. Operele lui Celsus, Porfirius, ale imparatului Iulian si ale multor altor invatati au pierit. Cele care au scapat de flacari au fost retrase de la consultare “din ratiuni ecleziastice”. Texte interesante, dar care rastoarna imaginea lui Christ, sunt ascunse. Vor iesi la suprafata peste 1.000 de ani. Doar partial. Evident, azi sunt repudiate de biserica. Si de cea catolica, si de cea ortodoxa.

Evanghelia Sf. Petru il prezinta pe Iosif din Arimateea ca fiind prieten cu Pilat. Ipoteza crucificarii simulate prinde contur. Potrivit lui Petru, ultimele cuvinte ale lui Iisus ar fi fost: “Puterea mea, puterea mea, de ce m-ai parasit?“. Evanghelia copilariei lui Iisus, scrisa la sfarsitul sec. al II-lea, vorbeste despre un Iisus istet, dar indisciplinat si “inclinat spre mânie”. Unele pasaje descriu vehementa lui Iisus, demna de un zelot. Nu declara el ca nu a venit sa aduca pacea, ci razboiul? Confirmarea vine de la Luca (22:36): “Cine n-are sabie, sa-si vanda haina si sa-si cumpere sabie.” Iisus cel real nu a fost pacifist. Nu s-a considerat fiul lui Dumnezeu. S-a considerat Dumnezeu insusi. Evangheliile care nu respecta imaginea oficiala a lui Iisus sunt denumite dispretuitor “apocrife”, renegate si interzise. Descoperirile de la Qumran si din Egipt au reconstituit, chiar daca numai partial, tabloul istoric al crestinismului primar si imaginea originala a lui Christ. 

Golgota - nume cu rezonanta sinistra. Locul tragediei si al chinurilor inumane la care a fost supus Christ. Un deal, spune traditia orala. Un deal, hotaraste imparateasa Elena. Drept pentru care il si infiinteaza. Pe locul unui templu roman, aflat pe dealul ales de ea, ridica o biserica. Biserica Sfantului Mormant. Locul executiei coincide cu locul inmormantarii? Se pare ca da. Altfel de ce ar fi ctitorit Elena o biserica a  mormantului? Originea legendei crucificarii pe un deal este necunoscuta. Ar putea sa fie o plasmuire a Elenei sau imparateasa sa fi dat crezare unor povestiri. Evangheliile nu amintesc de vreun deal. Trei evanghelii scriu despre “un loc” numit Golgota (al Capatanii). Toate referirile indica o executie privata. Apostolii privesc crucificarea de la distanta. Doar un numar restrans de persoane a asistat la executie. Teologii afirma ca apostolii erau cautati de autoritati. Acesta ar fi fost motivul pentru care s-au tinut departe de locul crucificarii. Fals. Daca romanii ar fi vrut sa-i aresteze, ar fi facut-o in gradina Ghetsimani, cand l-au capturat pe Iisus. Ioan (19:41) ofera indicii asupra locului executiei si al inmormantarii: “In locul unde fusese rastignit Iisus era o gradina si in gradina era un mormant nou, in care nu mai fusese pus nimeni.” Matei (27:59-60) clarifica situatia: “Iosif (n.n. - Iosif din Arimateea) a luat trupul, l-a infasurat intr-o panza curata de in si l-a pus intr-un mormant nou, al lui insusi, pe care-l sapase intr-o stanca.” Coroborand informatiile, ajungem la concluzia ca locul executiei este gradina apartinand lui Iosif din Arimateea. Si acum se lasa intunericul peste relatarile evanghelice si se deschide calea speculatiilor. Pe care le evit. Deocamdata.

Potrivit legii romane, un crucificat nu avea dreptul la inmormantare. Garzile erau plasate langa cruce pentru a-i impiedica parintii, sotia, rudele si prietenii sa fure cadavrul si sa-l ingroape. Corpul rastignitului era lasat prada corbilor. Expus in vazul tuturor pentru a infricosa. Cum se explica incalcarea legii de catre Pilat? La cererea lui Iosif, a cedat fara sa clipeasca trupul lui Iisus. Insa Pilat era garantul aplicarii legii. De ce si-a riscat functia, libertatea sau chiar viata incalcand nonsalant legea?

Realitatea religioasa, juridica si sociala contrazice pretentiile evangheliilor de a fi veridice. De obicei, secretarii particulari ai guvernatorilor, procuratorilor si prefectilor trimiteau rapoarte paralele imparatului. Ei alcatuiau un soi de serviciu de informatii al Caesarului. Incalcarea legii ar fi atras rechemarea lui Pilat la Roma si judecarea in fata Senatului. Ceea ce nu s-a intamplat. Astfel incat e greu de crezut ca Pilat a participat la imensa conspiratie a mistificarii. Cel mai probabil evenimentele n-au avut loc. Ori s-au desfasurat intr-un mod radical diferit de cel relatat de textele “sacre”. Cand faptele infirma insemnarile evanghelistilor, exista un singur argument. Cel dat de Hegel unui student:

- Domnule profesor, ce se intampla daca faptele istoriei infirma teoria dumneavoastra?
- Cu atat mai rau pentru fapte - a raspuns arogant Hegel.

In afara de Evanghelia dupa Ioan, cele ale lui Matei, Marcu si Luca par scrise de aceeasi mana. Pasaje intregi coincid. Limbajul este identic sau cel putin similar. Ceea ce arata ca, la copiere, au fost operate modificari. Nu semnificative. Deosebirile minore au dat ideea atribuirii exemplarelor cate unui apostol. S-a asigurat, astfel, multiplicarea marturiilor. Dar niciunul dintre evanghelisti nu l-a cunoscut pe Christ. N-a fost martor al patimilor. Redactarea evangheliilor a inceput cel mai devreme in anul 60. Primele trei sunt redactate intr-un stil folcloristic. Evanghelia lui Ioan e mult mai elaborata. Si sub aspectul continutului, si sub aspectul limbajului. Deodata evanghelia capata o tenta filosofica prin contributia lui Ioan. Detaliile suplimentare nu-i confera, insa, o mai mare credibilitate. Doar o coerenta. Coerenta interna. Aptitudinile literare a lui Ioan (denumit conventional) sunt indiscutabile. Dar, in graba de a alcatui sinopticul crestinismului, teologii au omis armonizarea evangheliilor.

Iisus a inviat dupa 3 zile. Niciun crestin nu ar indrazni sa nege. Pentru ca - nu-i asa? - scrie in Biblie. Un “adevar” unanim acceptat. Desi e adevar, de ce n-as verifica? Caut dupa Biblie. Ratacita pe un raft, in spatele volumelor “Amurgul idolilor” si “Asa grait-a Zarathustra” (al caror autor provoaca frisoane crestinilor - Wilhelm Friedrich Nietzsche), parea adormita in uitare. Presimtind ca se va lasa cu dureri de cap, pregatesc un analgezic. Sunt prevazator. Am intentia sa inventariez evenimentele legate de crucificare si inviere. Concordantele si discordantele relatarilor.

Matei si Marcu descriu crucificarea in cuvinte seci. La fel de bine ar fi putut relata starea vremii. Acolo sunt priceputi. Un meteorolog este prototipul mincinosului. Cei doi vorbesc despre o eclipsa. Care a durat trei ore! De la ora 18 pana la ora 21! Care eclipsa nici macar nu a existat. Dovedit astronomic. Astrologic se poate abera. La fel cum fac cei doi. Dumnezeu s-a jucat cu planetele si le-a modificat orbita. Le-a intepenit 3 ore pe orbita deviata. Mai departe: Iisus, spun amandoi, a fost crucificat intre doi talhari. Niciunul nu crede povestea originii divine a predicatorului. Ambii il batjocoresc pe Iisus din cauza pretentiilor megalomane de a se considera fiul lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care si-a intors privirea de la el. Luca vorbeste despre pocainta unuia dintre talhari. Pentru Ioan, talharii sunt simpli figuranti. (Probabil pentru a introduce simbolismul cifrei 3 in povestire.) Urmeaza socul realitatii si trezirea din reverie: este un simplu muritor, neprotejat de forte divine. Intrebarea disperata: “Eli, Eli, lama sabachthani?” este, de fapt, un strigat de furie. Deceptia profunda si renegarea inainte de a muri. Christos nu a murit… crestin. A murit constatand o Mare Absenta. Iisus cel din ultimele clipe a fost areligios.

Cei doi evanghelisti plaseaza actul crucificarii vineri, la orele trei dupa-amiaza. Confuzia relatarilor plaseaza moartea pe cruce intre orele 18 si 21. Cadavrul a fost coborat de pe cruce inainte de inceperea sabatului (sambata). A fost dus intr-un mormant nou, invelit in panza. Nefiind timp pentru imbalsamare (intrucat incepea sabatul, zi in care evreii nu lucreaza), apropiatii au decis sa astepte ziua de duminica. Inainte de a parasi cimitirul, Iosif din Arimateea a impins o piatra in gura mormantului. Duminica “dimineata” (spune Matei), “cand rasare soarele” (spune Marcu), “dis-de-dimineata, cand era inca intuneric” (spun Luca si Ioan), Maria Magdalena si “cealalta Marie” au mers sa imbalsameze si sa parfumeze cadavrul. Sa presupunem ca Iisus a murit vineri, la ora 18, iar cele doua Marii au descoperit lipsa cadavrului la ora 6 dimineata. Un calcul ne arata ca, de cand Iisus si-a dat duhul, pana cand a “inviat”, trecusera 36 de ore. Transformat in zile, rezultatul este… o zi si jumatate! Q.E.D. Inca un geam spart… 

Evanghelia dupa Iuda inainte de restaurare

ANATEMIZAREA EVANGHELIEI DUPA IUDA. Crestinismul timpuriu se intemeiaza exclusiv pe traditia orala. Abia la o jumatate de secol de la presupusa crucificare a intemeietorului cultului au inceput sa fie incredintate hartiei povestirile despre minunile si vindecarile miraculoase, despre resurectia lui Lazar, despre redarea vederii orbului si vindecarea leprosului, despre mersul pe apa si altele. Ceea ce ne indreptateste sa credem ca si “autorii” Evangheliilor care le poarta numele au murit inainte ca acestea sa fie scrise. In concluzie, Evangheliile sunt anonime, iar incongruentele stilistice indica interventii si prelucrari multiple ale textelor.

Textul Evangheliei dupa Iuda, calificat ca apocrif de biserica institutionalizata, apartine gnosticilor, o ramura disidenta a crestinismului primar, reprimata brutal de capii bisericii. De ce au fost repudiati gnosticii? Pentru ca aveau acces direct la revelatie si se dispensau de revelatiile, sfaturile, interpretarile si controlul preotilor. Pericolul pierderii autoritatii asupra comunitatilor crestine i-a infuriat teribil pe episcopii primelor milenii, care isi vedeau amputata functia principala de intermediari intre om si Dumnezeu. Textele gnosticilor, care atrageau cu precadere oameni instruiti, avand o capacitate de abstractizare dezvoltata, au fost expurgate din corpusul culegerii care va primi numele de Noul Testament. Selectia, in fapt o ampla epurare, a fost facuta arbitrar, pe criteriul comprehensibilitatii textelor. Astfel, din 70 de evanghelii (30 de evanghelii propriu-zise si 40 de variante), doar 4 au fost alese de capriciosul Irineus. Totusi, pana la Conciliul de la Niceea, convocat de ipocritul imparat Constantin in anul 325 d.C., nu a existat o versiune unica a textelor sfinte ale crestinismului si multi au ignorat recomandarile lui Irineus, episcop de Lugdunum. Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca si Ioan sunt accesibile vulgului prin limbaj si prin idei, sunt scrise intr-un stil simplu, narativ, deosebindu-se radical de Evanghelia Mariei Magdalena, a lui Toma, a lui Iuda etc., care contin abstractii, exprimari ermetice si idei mult mai elaborate si mai elevate decat cele cuprinse in sinopsisul noii religii.

IDEILE “ERETICE”. Trupul este o inchisoare pentru sufletul de sorginte divina (idee platoniciana) si, pe cale de consecinta, sacrificiul christic a fost benefic si dezirabil. Insusi cel sacrificat a resimtit nerabdarea de a-si da viata. Iuda a fost un erou pentru gnostici, intrucat a eliberat sufletul lui Christos de impuritatea corporala si l-a abstras temporalitatii. Iuda a fost singurul dintre apostoli care a inteles nevoia lui Christos de a se elibera de mizeria materiei. Revelatia principala a Evangheliei, care rastoarna viziunea oficiala asupra sacrificiului, este apropierea lui Iuda de Christos si rangul lui de discipol favorit. Iuda nu a vrut sa-l tradeze pe mentorul si idolul sau, ci acesta i-a solicitat imperativ sa implineasca misiunea divina: denuntarea catre autoritatile romane. La ultima cina, Christos insusi isi desemneaza “tradatorul”, iar Iuda nu a fost deloc bucuros, dar s-a supus vointei Invatatorului. Devenit apostol favorit, Iuda a inceput sa fie invidiat si blamat de ceilalti. (Textul Evangheliei dupa Iuda a fost deteriorat in mod irecuperabil in proportie de 15%. )

Istoria demonizarii lui Iuda este lunga, insa ramane invaluita in obscuritate. O oarecare cronologie se observa urmarind cele 4 Evanghelii sinoptice: in Evanghelia dupa Marcu, cea mai veche dintre toate, Iuda nu este prezentat ca personaj negativ. Abia in urmatoarele trei Iuda este acuzat de felonie, sfarsind prin a fi demonizat ca intrupare a Raului. O fractiune a crestinismului a iesit, in cele din urma, invingatoare in lupta dintre secte. Iar invingatorii rescriu istoria in favoarea lor. Vae victis!

Manuscrisul deteriorat al Evangheliei dupa Iuda

FAPTELE. Un volum reunind texte antice, descoperit intr-un mormant, in anul 1978, langa localitatea El Minya, in plin desert egiptean, a produs asemenea surprize incat Vaticanul, nervul crestinismului occidental, si-a mobilizat cohortele de istorici inrobiti doctrinar pentru a bagateliza cea mai importanta descoperire arheologica din a doua jumatate a sec. XX.

O indolenta crasa a ingropat in uitare descoperirea. Codexul a fost vandut unui anticar, apoi furat, recuperat si, in cele din urma, oferit spre vanzare pe piata neagra a antichitatilor din Geneva la pretul de 3 milioane $. Pretentiile exagerate si refuzul categoric al vanzatorului de a accepta un pret mai mic au aruncat manuscrisul in cutia de valori a unei banci new-yorkeze din Hicksville, New York, unde a zacut, in conditii improprii unui document de 1700 - 1800 de ani vechime, peste un deceniu si jumatate. Colectia de papirusuri a fost achizitionata, in final, de Frieda Nussberger-Tchacos (de unde provine si supranumele de Codex Tchacos), care a donat-o Fundatiei Maecenas in anul 2001, fundatie specializata in arta antica. Costul restaurarii manuscrisului puternic deteriorat s-a ridicat la suma de 1 milion $. Autentificarea cu carbon 14 la cel mai performant laborator din lume, apartinand Centrului de Fizica al Universitatii din Arizona, plaseaza scrierea textului principal al Codexului in sec. al III-lea d.C. Numele acestui text a provocat un seism in lumea istoricilor si a teologilor: Evanghelia dupa Iuda. Continutul, de asemenea, rastoarna brutal tot ceea ce cunoastem din Evangheliile autorizate (canonice sau sinoptice, cum mai sunt cunoscute). Celelalte texte, de importanta secundara in raport cu cel care poarta numele celui cunoscut ca tradatorul Mantuitorului, Iuda Iscarioteanul, sunt: Allogenes, Prima Apocalipsa a lui Iacob si Scrisoarea lui Petru catre Filip, deja cunoscute la vremea uluitoarei descoperiri din desert.

Manuscrisul Evangheliei dupa Iuda este doar o copie, textul fiind cunoscut si respins inca din sec. al II-lea d.C. de catre episcopul de Lugdunum (Lyon), Irineus, “parinte al Bisericii”. Irineus ofera prima atestare a Evangheliei dupa Iuda in lucrarea “Contra ereziilor” (Adversus Hæreses), in care tuna si fulgera impotriva lui Valentin din Egipt si a gnosticilor. Pana la descoperirea manuscriselor de la Nag Hammadi, Irineus era singura sursa documentara referitoare la gnozele vremii, Biserica avand grija sa distruga toate textele incomode care circulau la inceputurile crestinismului.

CONTINUTUL. Stupefianta prin continut, Evanghelia dupa Iuda a dezlantuit inversunarea teologilor, vizibil deranjati de supravietuirea manuscrisului scapat de campania distructiva a textelor considerate eretice. Campania isterica de epurare a fost declansata de Sf. Athanasius in sec. al IV-lea d.C. De la arderea cartilor pana la arderea oamenilor nu mai era de facut decat un pas. Si nu este vorba despre nazism, ci despre crestinism, religia iubirii universale… Evanghelia contine punctul de vedere gnostic: calea mantuirii poate fi gasita numai prin cunoasterea secreta revelata de Isus discipolilor sai. Christos, relateaza explicit textul gnostic, a vrut ca Iuda sa-l tradeze, i-a cerut chiar sa duca la indeplinire tradarea, pentru a indeplini vointa lui Dumnezeu. Ceea ce contravine Evangheliilor oficiale, care-l ostracizeaza pe Iuda si-l consacra ca prototip al tradatorului. Evanghelia nu are pretentia de a fi scrisa de cel al carui nume il poarta, ci plaseaza intr-o alta perspectiva actul ticalos al tradarii. Mai mult, Iuda este descris ca discipol favorit al lui Christos si cel mai fidel dintre ei. Personajele negative ale Bibliei nu fac decat sa-si joace rolul incredintat de Dumnezeu, nu comit acte reprobabile din propria vointa.

CRITICA. Vaticanul, prin vocea papei Benedict al XVI-lea, a carui viziune inflexibila este de mult cunoscuta (a condus cateva decenii Congregatia pentru Doctrina Credintei, oficiul insarcinat cu excomunicarile, adica Inchizitia rebotezata), a raspuns:

Interesele lui Iuda au fost puterea si succesul, fara a manifesta nicio urma de dragoste fata de Christos. A fost un om cupid: banii au fost mai importanti decat comuniunea cu Christos; banii au avut prioritate fata de dragostea pentru Dumnezeu. (…) Iuda a fost un mincinos, un ipocrit insensibil la adevar, care a pierdut sensul divinitatii.