Tag Archive

Gnozele respinse de creştinism afectau unitatea de ansamblu şi periclitau răspândirea concertată a doctrinei. Antropomorfizarea zeului facilita percepţia credinţei, crea iluzia apropierii condescendente a divinităţii de omul imperfect, de mizeria terestră. Perfecţiunea cobora din înalt şi intra în comunicare cu impurul. Christ coboară în concretul corupt de un rău constitutiv şi, prin forţa exemplului, arată calea salvării sufletului de damnarea perpetuă. Zeul difuz capătă chip şi se solidarizează în suferinţă cu muritorii. Experienţa individuală a sacrului, stările extatice, revelaţia şi adâncirea în contemplarea sinelui permit contactul nemijlocit între imanent şi transcendent, între finitudine şi infinire. Distrugerea misterului ontologic a displacut gnosticilor, păstrători ai creştinismului originar. Astfel au intrat în conflict deschis cu opozanţii instituirii ritualurilor iniţiatice.

Nucleul de iniţiaţi era conceput ca elită a comunităţii religioase. Păstrători ai secretului ontologic şi al mântuirii sufletului, iniţiaţii sunt legaţi prin jurământul tăcerii. Sursele istorice, printre care şi eruditul Mircea Eliade, menţionează trei trepte ale iniţierii. Secretele erau divulgate în trei etape, ierarhia fiind: Începătorii, Înaintaţii şi Desăvârşiţii. Origen afirmă că ”evangheliştii au ţinut ascuns sensul pe care Iisus îl dădea majorităţii parabolelor“. Clement din Alexandria întăreşte spusele lui Origen prin ideea că Iisus a dat gnoza adepţilor săi fideli, apostolii, abia după învierea sa. Principalele mistere revelate de Iisus sunt ascensiunea sufletului şi secretul lumii celeste. Gnoza este dominată de pesimismul ontologic, exprimat pin imaginile şi metaforele amneziei, somnului, căderii şi nostalgiei, iar tema predilectă reflectă ideea captivităţii sufletului în trupul de esenţă demonică. Totuşi, majoritatea sectelor gnostice nu amintesc despre un Iisus corporal. Parousia - a doua venire a lui Iisus şi sfârşitul lumii istorice - este o invenţie ulterioară. Până şi apologeţii creştini ai celui de-al doilea secol folosesc termenul Christos (fără a-i asocia numele Iisus) pentru a desemna un înger-mesia. Nimic despre o fiinţă istorică, în carne şi oase. Numele de Iisus se va impune abia spre sfârşitul sec. al II-lea. Ruptura dintre gnostici şi adepţii istorismului christic se produce după anul 150. Atunci este elaborat, în comunitatea creştinilor romani, mitul unui Iisus carnal, crucificat, înviat, apărut incognito şi lăsând ultimele sfaturi apostolilor. Epistolele paulinice nu conţin numele lui Iius. Eroul mitic este prezentat ca un Christ celest. Care va fi preluat de marcioniţi, valentinieni şi basilidieni sub denumirea de Angelos Christos.

Aparent, Noul Testament diferă de religiile de mistere. Dar existenţa unei doctrine secrete pare tot mai plauzibilă în contextul descifrării pergamentelor conservate la Qumran. Respingerea tezei creştinismului esoteric are ca suport un citat. Un simplu citat învestit cu valoare absolută. Evangheliile sinoptice au fost declarate canonice de oameni. Printr-o simplă operaţiune de filtrare. O selecţie arbitrară. În Marcu (4:22) i se atribuie lui Christos cuvintele: “Căci nu este nimic de ascuns, care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină.” Luca (12:2) îl plagiază pe Marcu: “Nu este nimic acoperit, care să nu fie descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut.” Reamintesc o idee anterioară. Evangheliile par a fi scrise de aceeaşi mână. Mai putin cea atribuită lui Ioan, care a suferit mai multe prelucrări şi pare a fi, la origini, un text gnostic refăcut conform canoanelor. Evangheliile sunt ecouri, redundanţe, pastişe şi plagiat. Originea creştinismului nu indică o religie deschisă. Misterul a fost amputat din doctrină în mod voluntar. Nu este ciudat că întemeietorii religiei au fost discipolii, nu fondatorii înşişi ai curentului de gândire? Declararea unui text ca fiind sacru nu-i conferă şi aura sacralităţii. Evanghelia Păcii a lui Ioan este un text având o importanţă egală cu a celorlalte evanghelii. Faptele contrazic interpretările dogmatice. Pentru că patimile şi sacrificiul personajului mitologic Iisus simbolizează o cale mistică proprie spre Dumnezeu. Cuvintele citate de Marcu şi Luca pot fi interpretate şi în alt mod. Ascunsul se va dezvălui urmând o cale secretă, cunoscută numai de iniţiaţi şi practicată în ritualuri misterioase.

Divinizarea Naturii este prezentă în toate mitologiile. În creştinism, surprinzător, Natura este devalorizată şi desconsiderată. Doctrina neoficială, conţinută în textele suprimate de Conciliul de la Niceea (anul 325), rezerva Naturii un loc central. Confirmat de Evanghelia Păcii:

“Cine este Mama noastră şi cine sunt îngerii ei? Şi unde se află de fapt împărăţia ei?” (îl întreabă bolnavii şi schilozii pe Iisus) “Mama voastră este mereu ascunsă în voi şi voi sunteţi permanent cuprinşi în ea (s.n.). Sângele care circulă în voi s-a născut din sângele Mamei divine Natura. Sângele ei cade din nori; ţâşneşte din pântecele pământului, susură în pârâurile munţilor, curge larg în râurile câmpiilor; doarme în lacuri; vuieşte puternic în mările furtunoase. Aerul pe care-l respirăm s-a născut din respiraţia Mamei noastre divine Natura. [...] Tăria oaselor voastre s-a născut din tăria oaselor Mamei divine, care a dat consistenţă stâncilor şi pietrelor. [...] Omul este fiul Naturii divine şi de la ea a primit Omul (s.n.) întregul său trup, întocmai cum trupul unui nou-născut se naşte din trupul mamei sale. Adevărat, adevărat vă spun, voi sunteţi una cu Mama voastră divină Natura; ea este în voi şi voi în ea. Din ea v-aţi născut, în ea trăiţi şi la ea vă veţi întoarce din nou. [...] Vă spun, până când nu veţi urma legile Mamei voastre divine, nu veţi putea scăpa in niciun fel de moarte (s.n.).”

Fiind o evanghelie esoterică, suportă interpretări multiple. Mă hazardez să construiesc propria mea interpretare: bolnavii şi schilozii sunt ignoranţii. Golul lăuntric, nevoia de a avea un reper transcendent sau pierderea încrederii în reperele vechii religii (iudaismul) i-au adus în faţa unui iluminat: Iisus. Esoterismul accentuează rolul interiorizării, al experienţelor personale şi unice şi al practicării unor ritualuri secrete, interzise profanilor. Cuvântul Om apare cu majusculă în mijlocul frazei. Iisus a fost desemnat ca Fiu al Omului. De unde se poate extrage concluzia că Omul este Dumnezeu, supus el însuşi Mamei Natura. De asemenea se observă uşor convingerea că respectarea întocmai a legilor Naturii acordă iniţiaţilor nemurirea, accesul la eternitate.

Textele descoperite la Nag Hammadi, cunoscute sub numele de “Manuscrisele de la Marea Moartă“, completează într-o modalitate inedită creştinismul. Se poate spune că există un creştinism esoteric şi unul exoteric. Textele esoterice schimbă radical fizionomia religiei creştine. Scrierile teologilor amintesc în treacăt despre o serie de evanghelii ascunse ochiului şi rezervate unui cerc restrâns de cărturari. Vaticanul ascunde comori literare fără preţ. Consultarea fondului secret de carte se face cu aprobarea expresă a papei şi în condiţii de strictă supraveghere. Descoperirile revelatoare de pe Pajiştea Gâştelor (Nag Hammadi) au produs confuzie, spaimă şi agitaţie. Reacţia a fost de minimalizare. Credincioşilor le-au fost adresate îndemnuri la înţelepciune. De la inducerea suspiciunilor de fals, până la tratamentul dispreţuitor, textele au fost în final trecute in categoria documentelor gnostice. Biserica afirmă că sunt o simplă curiozitate arheologică. O serie de evanghelii interzise au intrat in circuitul public. Furia teologilor mocneşte în ”studiile” oficiale, care recurg la argumente de natură a discredita conţinutul manuscriselor. Alarmată de o posibilă cascadă de texte neconforme dogmatismului oficial, Biserica s-a infiltrat puternic pe piaţa neagră de antichităţi. Fără prea mult succes. Sfârşitul sec. XX este tulburat de “Evanghelia după Iuda“, considerată până atunci iremediabil pierdută. ”Evanghelia Păcii a lui Ioan“, “Evanghelia după Maria Magdalena“, “Evanghelia după Toma“, “Evanghelia Adevărului“, “Evanghelia după Filip“ şi multe altele circulau printre primii creştini. Nu erau interzise. Erau citite la întrunirile primilor creştini. Lipsa unităţii slujbei crea riscul dezintegrării religioase. Ritualul, de asemenea, nu era unitar. Prima limitare a textelor a avut loc la începutul sec. al III-lea. O cenzură nu atât de drastică precum cea care va urma în secolul următor.

În “Evanghelia Păcii a lui Ioan“ am dat peste un pasaj interesant:

“Dumnezeu nu a scris legile sale în pagini de carte, ci înainte de toate în inima, în mintea şi în spiritul vostru. [...] Scriptura este lucrarea omului, dar viaţa şi toate cele ce o găzduiesc sunt totdeauna lucrarea lui Dumnezeu. [...] De ce studiaţi şi vă agăţaţi cu atâta încăpăţânare de scripturile cele moarte, care nu sunt decât lucrarea mâinilor neîndemânatice ale omului?”

O nouă probă a esoterismului creştin oferă evanghelia citată mai sus:

“Mai am încă multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta încă, pentru că ochii voştri sunt obişnuiţi mai mult cu întunericul, iar lumina deplină a Tatălui divin Ceresc v-ar orbi.”