Tag Archive

Teologia eliberării, privită succesiv cu circumspecţie, cu ostilitate, cu prefăcută bunăvoiţă, arată o înclinaţie nedisimulată spre problemele lumii concrete, de la comunicarea interumană la mediu, de la pâinea zilnică la meditaţie, de la principiile liberalismului la sărăcie. Desprinderea subtilă de doctrina oficială se realizează prin critica adusă nu modernităţii (pe care o acceptă fără ostentaţie), ci catastrofelor produse de aceasta. Catastrofe care puteau şi pot fi evitate. Uneori, efectele sunt reversibile sau suportă remedii, alteori nu.

Franz Hinkelammert, remarcabil exponent al teologiei eliberării, a analizat îndelung legătura dintre mediul natural şi cel social, omul în simbioză cu natura (şi nu ca duşman al ei), individualismul exacerbat al lumii moderne, neoliberalismul şi “religia” pieţei, uniformitatea exportată de subcultura americană şi multe alte teme controversate.

Teologul şi filosoful german propune o “lectură” religioasă a realităţii. Simţindu-se parcă vinovat de ororile provocate de naţiunea sa - Hinkelammert este german, stabilit în Chile şi refugiat în Costa Rica după răsturnarea sângeroasă a lui Salvador Allende de către generalul Pinochet -, el urmăreşte distrugerea antropologiei etnocentriste, “cultura albului“ şi militează pentru recunoaşterea alterităţii. Ideile sale au insuflat comunităţilor indigene din America de Sud aspiraţia autonomiei şi au trezit conştiinţa identităţii culturale şi religioase. În lupta “sclavilor“, spune Hinkelammert, se regăseşte prezenţa eliberatoare a lui Dumnezeu. Teologul german nu pierde prilejul de a critica neoliberalismul care tratează omul ca pe o simplă resursă economică.

Ideile sale îndrăzneţe au sfîrşit prin a crea nervozitate la Vatican. Mai cu seamă că s-a opus rolului marginal al femeii în spaţiul social, politic, cultural şi religios. Femeie care este supusă unei duble oprimări: a genului şi a clasei sociale. Curajul său, interpretat ca sfidare a autorităţilor ecleziastice merge până la capăt: cere renunţarea la categoriile androcentriste, care au exclus femeia din discursul şi experienţa creştină. Istoria ecleziastică creştină a ocultat cu intenţie, încă din secolul I, rolul femeii.

Dacă efectele militantismului său au fost lesne observate prin ieşirea - încă timidă - din clandestinitate a religiilor indigene şi afro-americane, re-lecturarea creştinismului prin prisma principiilor originare se mai lasă aşteptată. Hinkelammert afirmă fără reticenţe că proiectul lui Iisus Christos, înrădăcinat în tradiţia profetismului iudaic radical, urmăreşte construirea unei economii a solidarităţii şi o politică a relaţiior fraternale. Numai resorbirea în solidaritate a tuturor creştinilor opune o rezistenţă eficientă individualismului agresiv şi globalizării. Globalizarea însemnând extinderea sărăciei ca o molimă mortală. Cei bogaţi vor deveni şi mai bogaţi, iar cei săraci vor deveni şi mai săraci.

Franz Hinkelammert analizează cu multă fineţe noii idoli adoraţi de noii faraoni: Bogăţia, Puterea, Siguranţa naţională, Statul (Autoritatea), Forţa militară, “Civilizaţia creştină occidentală”. Adică acei idoli care sunt duşmanii libertăţii şi ai ordinii naturale divine.

Socialismul este o doctrină a egalităţii de şanse, a egalităţii juridice, a dreptăţii distribuite în mod echilibrat. O societate prosperă în care sărăcia este o excepţie. O societate a redistribuirii echitabile. O societate în care fiinţa umană nu este tratată cu dispreţ, ca sclav sau ca obiect. Ca executant docil, decerebrat. O societate în care proprietatea este inalienabilă. Socialismul occidental a fost întotdeauna diferit de cel impus de sovietici. Ideea statului - unic proprietar n-a avut ecou niciodată în ideologia occidentală. “Socialismul ştiinţific” a fost o încercare de egalizare în sclavie. Mulţi intelectuali, atraşi de mirajul unei societăţi ideale, au revenit dezamăgiţi din Rusia stalinistă. Şi au trecut de partea adversarilor.

 Încercarea de a aplica o idee utopică echivalează cu o crimă în masă. Întotdeauna a rezultat o societate schimonosită, cu mutaţii perverse în mentalitate. Socialismul contemporan nu este o utopie. O doctrină care încearcă să niveleze asperităţile sociale ar trebui să fie pe placul Bisericii. Cu atât mai mult cu cât Biserica a acreditat imaginea unui Iisus al săracilor, al celor mulţi, al celor care-şi acceptă condiţia scrâşnind din dinţi.

Teologia eliberării, curent spiritual născut în America Latină în perioada juntelor militare, a încercat să redea religia creştină celor mulţi şi deznădăjduiţi. Să insufle un optimism moderat. Să elibereze omul din sclavia socială şi să-l facă, simultan, agent al propriei sale eliberări. În prima etapă, teologia eliberării a fost percepută la Vatican ca o ameninţare la adresa unităţii doctrinei, ca o schismă de esenţă lutherană. Joseph Ratzinger, cardinal având ca misiune păstrarea integrităţii şi unităţii credinţei catolice, a reacţionat violent şi a asimilat teologia eliberării marxismului. Departe de a fi un marxism castrist, teologia eliberării încearcă reabilitarea conceptelor compasiune şi caritate. Având ca punct de plecare realul, demersul inductiv abandonează dogmatismul. Vizează realitatea empirică, circumstanţială. Un Dumnezeu al dragostei nu poate exista într-un climat de injustiţie, exploatare, război civil, dispreţ, corupţie. Această teologie nu pune la îndoială nicio clipă existenţa lui Dumnezeu. Nu este eretică. Ea nu se întreabă dacă, ci unde este Dumnezeu.

O asemenea orientare reduce perimetrul intervenţiei autorităţilor religioase în interpretarea scripturilor şi a tradiţiei. Ierarhia ecleziastică pierde monopolul hermeneuticii fiindcă punctul de vedere al oprimaţilor începe să fie luat în seamă. Fenomenele exploziei demografice, adâncirii în mizerie, augmentării numărului săracilor desfid teoria socială a Bisericii şi impun o analiză a surselor interne ale stratificării sociale. Teoogia eliberării este mai curând un curent de gândire care adoptă metodele ştiinţelor socio-umane. Flexibilă şi diversificată, această teologie constată fetişizarea şi dogmatizarea pieţei. Şi, cu amărăciune, constată şi degenerarea Bisericii într-o industrie profitabilă a mântuirii. Spiritualitatea este supusă unei convertibilităţi monetare. Spiritualitatea se supune legilor pieţei. Profiturile fabuloase obţinute pe spinarea enoriaşilor prin exploatarea naivităţii şi prin extorcare sunt dedicate lui Dumnezeu. Biserica are nevoie de un nou Luther. Şi în Orient, şi în Occident.

Gnozele respinse de creştinism afectau unitatea de ansamblu şi periclitau răspândirea concertată a doctrinei. Antropomorfizarea zeului facilita percepţia credinţei, crea iluzia apropierii condescendente a divinităţii de omul imperfect, de mizeria terestră. Perfecţiunea cobora din înalt şi intra în comunicare cu impurul. Christ coboară în concretul corupt de un rău constitutiv şi, prin forţa exemplului, arată calea salvării sufletului de damnarea perpetuă. Zeul difuz capătă chip şi se solidarizează în suferinţă cu muritorii. Experienţa individuală a sacrului, stările extatice, revelaţia şi adâncirea în contemplarea sinelui permit contactul nemijlocit între imanent şi transcendent, între finitudine şi infinire. Distrugerea misterului ontologic a displacut gnosticilor, păstrători ai creştinismului originar. Astfel au intrat în conflict deschis cu opozanţii instituirii ritualurilor iniţiatice.

Nucleul de iniţiaţi era conceput ca elită a comunităţii religioase. Păstrători ai secretului ontologic şi al mântuirii sufletului, iniţiaţii sunt legaţi prin jurământul tăcerii. Sursele istorice, printre care şi eruditul Mircea Eliade, menţionează trei trepte ale iniţierii. Secretele erau divulgate în trei etape, ierarhia fiind: Începătorii, Înaintaţii şi Desăvârşiţii. Origen afirmă că ”evangheliştii au ţinut ascuns sensul pe care Iisus îl dădea majorităţii parabolelor“. Clement din Alexandria întăreşte spusele lui Origen prin ideea că Iisus a dat gnoza adepţilor săi fideli, apostolii, abia după învierea sa. Principalele mistere revelate de Iisus sunt ascensiunea sufletului şi secretul lumii celeste. Gnoza este dominată de pesimismul ontologic, exprimat pin imaginile şi metaforele amneziei, somnului, căderii şi nostalgiei, iar tema predilectă reflectă ideea captivităţii sufletului în trupul de esenţă demonică. Totuşi, majoritatea sectelor gnostice nu amintesc despre un Iisus corporal. Parousia - a doua venire a lui Iisus şi sfârşitul lumii istorice - este o invenţie ulterioară. Până şi apologeţii creştini ai celui de-al doilea secol folosesc termenul Christos (fără a-i asocia numele Iisus) pentru a desemna un înger-mesia. Nimic despre o fiinţă istorică, în carne şi oase. Numele de Iisus se va impune abia spre sfârşitul sec. al II-lea. Ruptura dintre gnostici şi adepţii istorismului christic se produce după anul 150. Atunci este elaborat, în comunitatea creştinilor romani, mitul unui Iisus carnal, crucificat, înviat, apărut incognito şi lăsând ultimele sfaturi apostolilor. Epistolele paulinice nu conţin numele lui Iius. Eroul mitic este prezentat ca un Christ celest. Care va fi preluat de marcioniţi, valentinieni şi basilidieni sub denumirea de Angelos Christos.

Textele descoperite la Nag Hammadi, cunoscute sub numele de “Manuscrisele de la Marea Moartă“, completează într-o modalitate inedită creştinismul. Se poate spune că există un creştinism esoteric şi unul exoteric. Textele esoterice schimbă radical fizionomia religiei creştine. Scrierile teologilor amintesc în treacăt despre o serie de evanghelii ascunse ochiului şi rezervate unui cerc restrâns de cărturari. Vaticanul ascunde comori literare fără preţ. Consultarea fondului secret de carte se face cu aprobarea expresă a papei şi în condiţii de strictă supraveghere. Descoperirile revelatoare de pe Pajiştea Gâştelor (Nag Hammadi) au produs confuzie, spaimă şi agitaţie. Reacţia a fost de minimalizare. Credincioşilor le-au fost adresate îndemnuri la înţelepciune. De la inducerea suspiciunilor de fals, până la tratamentul dispreţuitor, textele au fost în final trecute in categoria documentelor gnostice. Biserica afirmă că sunt o simplă curiozitate arheologică. O serie de evanghelii interzise au intrat in circuitul public. Furia teologilor mocneşte în ”studiile” oficiale, care recurg la argumente de natură a discredita conţinutul manuscriselor. Alarmată de o posibilă cascadă de texte neconforme dogmatismului oficial, Biserica s-a infiltrat puternic pe piaţa neagră de antichităţi. Fără prea mult succes. Sfârşitul sec. XX este tulburat de “Evanghelia după Iuda“, considerată până atunci iremediabil pierdută. ”Evanghelia Păcii a lui Ioan“, “Evanghelia după Maria Magdalena“, “Evanghelia după Toma“, “Evanghelia Adevărului“, “Evanghelia după Filip“ şi multe altele circulau printre primii creştini. Nu erau interzise. Erau citite la întrunirile primilor creştini. Lipsa unităţii slujbei crea riscul dezintegrării religioase. Ritualul, de asemenea, nu era unitar. Prima limitare a textelor a avut loc la începutul sec. al III-lea. O cenzură nu atât de drastică precum cea care va urma în secolul următor.

În “Evanghelia Păcii a lui Ioan“ am dat peste un pasaj interesant:

“Dumnezeu nu a scris legile sale în pagini de carte, ci înainte de toate în inima, în mintea şi în spiritul vostru. [...] Scriptura este lucrarea omului, dar viaţa şi toate cele ce o găzduiesc sunt totdeauna lucrarea lui Dumnezeu. [...] De ce studiaţi şi vă agăţaţi cu atâta încăpăţânare de scripturile cele moarte, care nu sunt decât lucrarea mâinilor neîndemânatice ale omului?”

O nouă probă a esoterismului creştin oferă evanghelia citată mai sus:

“Mai am încă multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta încă, pentru că ochii voştri sunt obişnuiţi mai mult cu întunericul, iar lumina deplină a Tatălui divin Ceresc v-ar orbi.”

Libertatea de gandire si de exprimare nu era agreata in Imperiul Roman cazut sub influenta crestinismului. Teodosie al II-lea (in Orient) si Valentinian al III-lea (in Occident) promulga in anul 449 un edict prin care se ordona arderea textelor considerate anticrestine. Este anul in care debuteaza “crestinizarea” istoriei. Frauda literara devine sistematica. Dezintegrarea sociala a fost consecinta marilor invazii. Prabusirea Imperiului Roman a facut ca viata intelectuala sa se retraga in manastiri. La fel si bibliotecile publice, puse la adapost de invadatori. Prima epurare a manuscriselor ii vizeaza pe Porfirius si pe alti pamfletari. John de Salisbury ne spune ca papa Grigore cel Mare, dusman al culturii laice si al stiintei, a ars biblioteca palatina din Roma si a distrus toate operele “profane”. Intre anii 726 si 843 se desfasoara in Bizant furibunda “cearta a imaginilor”. Iconoclastii bizantini distrug un mare numar de carti. Motivul: erau ornate cu miniaturi. Leon al III-lea arde 30.000 de volume ale Academiei de Stiinte din Constantinopol, cele mai multe unicate. Operele lui Celsus, Porfirius, ale imparatului Iulian si ale multor altor invatati au pierit. Cele care au scapat de flacari au fost retrase de la consultare “din ratiuni ecleziastice”. Texte interesante, dar care rastoarna imaginea lui Christ, sunt ascunse. Vor iesi la suprafata peste 1.000 de ani. Doar partial. Evident, azi sunt repudiate de biserica. Si de cea catolica, si de cea ortodoxa.

Evanghelia Sf. Petru il prezinta pe Iosif din Arimateea ca fiind prieten cu Pilat. Ipoteza crucificarii simulate prinde contur. Potrivit lui Petru, ultimele cuvinte ale lui Iisus ar fi fost: “Puterea mea, puterea mea, de ce m-ai parasit?“. Evanghelia copilariei lui Iisus, scrisa la sfarsitul sec. al II-lea, vorbeste despre un Iisus istet, dar indisciplinat si “inclinat spre mânie”. Unele pasaje descriu vehementa lui Iisus, demna de un zelot. Nu declara el ca nu a venit sa aduca pacea, ci razboiul? Confirmarea vine de la Luca (22:36): “Cine n-are sabie, sa-si vanda haina si sa-si cumpere sabie.” Iisus cel real nu a fost pacifist. Nu s-a considerat fiul lui Dumnezeu. S-a considerat Dumnezeu insusi. Evangheliile care nu respecta imaginea oficiala a lui Iisus sunt denumite dispretuitor “apocrife”, renegate si interzise. Descoperirile de la Qumran si din Egipt au reconstituit, chiar daca numai partial, tabloul istoric al crestinismului primar si imaginea originala a lui Christ. 

Matei noteaza ca la mormantul lui Iisus, in dimineata imbalsamarii, s-au dus Maria Magdalena si “cealalta Marie”. Marcu completeaza: acea Marie era mama lui Iacov. Iacov care, asa cum ne spun tot evangheliile, este fratele lui Iisus. Pe langa cele doua Marii, Marcu inventeaza un nou personaj feminin: Salome (sau Salomeea). Luca le numeste “femeile care venisera cu Iisus din Galileea“. La Ioan, Maria Magdalena este singura atunci cand merge sa oficieze ritualul funerar al imbalsamarii. Daca Biblia, in intregime, este inspirata de cuvantul divin si revelata ca adevar imuabil, atunci Dumnezeu are scapari de memorie.

Cine e cealalta Marie? Evidenta ne spune ca e mama lui Iisus. Interpretarile romano-catolice, definitivate prin dogma, afirma de asemenea ca este fecioara. Fecioara care, desi l-a nascut pe Iisus, a mai avut cel putin patru copii. Unele surse indica sase. Cu Iisus, sapte. Si tot fecioara a ramas. Trec peste aberatia fiziologica a virginitatii dupa cinci sau sapte nasteri. “Oare nu este el fiul tamplarului? Nu este Maria mama lui? Si Iacov, Iosif, Simon si Iuda nu sunt ei fratii lui? Si surorile lui nu sunt toate printre noi?” (Matei 13:55-56). Secole la rand biserica a socotit blasfemie constatarea ca Iisus a avut frati. Interpretarile fortate, care au urmarit deturnarea sensului celor doua paragrafe, au fost ineficiente. Cenzurii lui Eusebius din Cezareea, de obicei riguroasa, i-au scapat pasajele 55 si 56. Neatentia a fost sanctionata de logica. Dupa zvarcoliri indelungi, in sec. XX biserica a acceptat evidenta. Consecinta: dogma imaculatei conceptii a fost maculata de indoiala. Fatarnicia clameaza inca adevarul conceptiei virginale. In care mai cred doar cei blocati in mentalitatea infantila. Daca o femeie ar pretinde ca a ramas insarcinata fara sa fi avut contact sexual si fara sa fie inseminata artificial, ar fi internata intr-un sanatoriu de boli mentale. Cum? N-ar fi divinizata?…

Ortodocsii nu s-au impacat cu ideea ca Maria ar mai fi avut si alti copii. Iata ce aberatii gasesc pe un site bigot. Si un cretin ar gandi mai logic si mai limpede. Fratii lui Iisus ii sunt frati, dar nu ii sunt frati. Cealalta Marie e mama fratilor lui Iisus, dar nu e mama lui Iisus. Fiindca mama lui Iisus e… Maria, fecioara. V-ati prins? Nici eu. Splendid rationament. Scurtcircuit cerebral. Delirul in toata stralucirea lui. Tembelismul in actiune. Numai un preot poate judeca atat de incalcit si de stramb.

Chiar daca Iisus a avut veleitati de reformator, traditia a fost pastrata. Asa se explica graba de a-l inmormanta inainte de lasarea sabatului. Si asteptarea: corpul putea fi imbalsamat abia in ziua de duminica. Sambata e dedicata odihnei. A lucra sambata inseamna a comite un pacat de neiertat. La ritualul imbalsamarii unui barbat, conform traditiei evreiesti, puteau participa numai sotia, mama si sora/surorile lui. Sotia si rudele de gradul I. Nimeni, absolut nimeni nu era acceptat daca nu intrunea conditiile stricte stabilite de religia iudaica. Cealalta Marie era mama decedatului. Ar fi absurd sa admitem contrariul. Dar ce cauta Maria Magdalena? Era sora lui Iisus? Categoric nu! In ce calitate a insotit-o la mormant, duminica dimineata, pe mama lui Iisus? Raspunsul e unul singur. Doar unul.

In afara de Evanghelia dupa Ioan, cele ale lui Matei, Marcu si Luca par scrise de aceeasi mana. Pasaje intregi coincid. Limbajul este identic sau cel putin similar. Ceea ce arata ca, la copiere, au fost operate modificari. Nu semnificative. Deosebirile minore au dat ideea atribuirii exemplarelor cate unui apostol. S-a asigurat, astfel, multiplicarea marturiilor. Dar niciunul dintre evanghelisti nu l-a cunoscut pe Christ. N-a fost martor al patimilor. Redactarea evangheliilor a inceput cel mai devreme in anul 60. Primele trei sunt redactate intr-un stil folcloristic. Evanghelia lui Ioan e mult mai elaborata. Si sub aspectul continutului, si sub aspectul limbajului. Deodata evanghelia capata o tenta filosofica prin contributia lui Ioan. Detaliile suplimentare nu-i confera, insa, o mai mare credibilitate. Doar o coerenta. Coerenta interna. Aptitudinile literare a lui Ioan (denumit conventional) sunt indiscutabile. Dar, in graba de a alcatui sinopticul crestinismului, teologii au omis armonizarea evangheliilor.

Iisus a inviat dupa 3 zile. Niciun crestin nu ar indrazni sa nege. Pentru ca - nu-i asa? - scrie in Biblie. Un “adevar” unanim acceptat. Desi e adevar, de ce n-as verifica? Caut dupa Biblie. Ratacita pe un raft, in spatele volumelor “Amurgul idolilor” si “Asa grait-a Zarathustra” (al caror autor provoaca frisoane crestinilor - Wilhelm Friedrich Nietzsche), parea adormita in uitare. Presimtind ca se va lasa cu dureri de cap, pregatesc un analgezic. Sunt prevazator. Am intentia sa inventariez evenimentele legate de crucificare si inviere. Concordantele si discordantele relatarilor.

Matei si Marcu descriu crucificarea in cuvinte seci. La fel de bine ar fi putut relata starea vremii. Acolo sunt priceputi. Un meteorolog este prototipul mincinosului. Cei doi vorbesc despre o eclipsa. Care a durat trei ore! De la ora 18 pana la ora 21! Care eclipsa nici macar nu a existat. Dovedit astronomic. Astrologic se poate abera. La fel cum fac cei doi. Dumnezeu s-a jucat cu planetele si le-a modificat orbita. Le-a intepenit 3 ore pe orbita deviata. Mai departe: Iisus, spun amandoi, a fost crucificat intre doi talhari. Niciunul nu crede povestea originii divine a predicatorului. Ambii il batjocoresc pe Iisus din cauza pretentiilor megalomane de a se considera fiul lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care si-a intors privirea de la el. Luca vorbeste despre pocainta unuia dintre talhari. Pentru Ioan, talharii sunt simpli figuranti. (Probabil pentru a introduce simbolismul cifrei 3 in povestire.) Urmeaza socul realitatii si trezirea din reverie: este un simplu muritor, neprotejat de forte divine. Intrebarea disperata: “Eli, Eli, lama sabachthani?” este, de fapt, un strigat de furie. Deceptia profunda si renegarea inainte de a muri. Christos nu a murit… crestin. A murit constatand o Mare Absenta. Iisus cel din ultimele clipe a fost areligios.

Cei doi evanghelisti plaseaza actul crucificarii vineri, la orele trei dupa-amiaza. Confuzia relatarilor plaseaza moartea pe cruce intre orele 18 si 21. Cadavrul a fost coborat de pe cruce inainte de inceperea sabatului (sambata). A fost dus intr-un mormant nou, invelit in panza. Nefiind timp pentru imbalsamare (intrucat incepea sabatul, zi in care evreii nu lucreaza), apropiatii au decis sa astepte ziua de duminica. Inainte de a parasi cimitirul, Iosif din Arimateea a impins o piatra in gura mormantului. Duminica “dimineata” (spune Matei), “cand rasare soarele” (spune Marcu), “dis-de-dimineata, cand era inca intuneric” (spun Luca si Ioan), Maria Magdalena si “cealalta Marie” au mers sa imbalsameze si sa parfumeze cadavrul. Sa presupunem ca Iisus a murit vineri, la ora 18, iar cele doua Marii au descoperit lipsa cadavrului la ora 6 dimineata. Un calcul ne arata ca, de cand Iisus si-a dat duhul, pana cand a “inviat”, trecusera 36 de ore. Transformat in zile, rezultatul este… o zi si jumatate! Q.E.D. Inca un geam spart… 

Zile sfinte pentru ortodoxie, Pastile m-au starnit sa-mi reimprospatez memoria cu tragedia mitica a lui Christ. Patimile si disparitia misterioasa a cadavrului din mormant. Citesc in Matei (27:32): “Pe cand ieseau afara din cetate, au intalnit pe un om din Cirene, numit Simon, si l-au silit sa duca crucea lui Iisus.” Deja sunt nedumerit. Filmele lui Zefirelli si Gibson prezinta un Christ insangerat, cu carnea sfasiata de loviturile de bici. Un Christ epuizat de chinuri, tarandu-se sub greutatea crucii. Ma gandesc la vorba “Fiecare om isi poarta propria cruce”. Pe-a lui Iisus a purtat-o altcineva. Trebuie sa-l cred pe apostolul Matei. Un apostol nu minte. E un sfant. Candidat admis la nemurire. Imi spun: Zefirelli si Gibson au citit Evangheliile in pauzele de filmare. Molfaind un hamburger si ragaind dupa o Coca-Cola bauta in graba. Ajung la Marcu (15:21): “Au silit sa duca crucea lui Iisus pe un trecator care se intorcea de la camp, numit Simon din Cirena, tatal lui Alexandru si al lui Ruf.” Bun, asta imi confirma ca n-am citit aiurea. Ajung la Luca (23:26). Aceeasi situatie: “Pe cand il duceau, au pus mana pe un anume Simon din Cirene, care se intorcea de la camp, si i-au pus crucea in spinare, ca s-o duca dupa Iisus.”

Mai am de citit o evanghelie. A lui Ioan. Bine ca sunt acceptate numai patru evanghelii, altfel aflam tot CV-ul acelui Simon. Imi spun ca, probabil, voi mai afla, cel mult, cum o chema pe sotia lui Simon din Cirene. Cu copiii lui eram lamurit. Ioan (19:16-17): “Au luat deci pe Iisus si l-au dus sa-l rastigneasca. Iisus, ducandu-si crucea, a ajuns la locul zis al Capatanii, care evreieste se zice Golgota.” Sunt uluit. Dar, misterioase sunt caile Domnului. Un apostol nu poate induce in eroare. Mai mult, nu se poate insela. Dar ceilalti trei? Ambele versiuni sunt reale, conchid. Poate ca acelasi eveniment, crucificarea, a avut loc in dimensiuni paralele. Ioan s-a ratacit in alta dimensiune. A vazut alt meci. Scor: 3-1 pentru evanghelistii “sinoptici”. O fi avand Dumnezeu vreun proiect secret si in privinta dublului adevar…

_____________________________________

♦Foto: Pentru a impaca si menajeria, si zarzavaturile, Mel Gibson tranteste crucea in carca lui James Caviezel Iisus Christos si, ulterior, ii mai trimite un ajutor. Probabil pe Simon din Cirene.

Iisus a iubit lumea si, ca revers, le-a cerut ucenicilor devotiune totala. Neconditionata. Oricate contraargumente ar aduce creierele incinse, incercand sa transforme albul in negru si negrul in alb, Noul Testament propaga ura, discordia si crima. Motiv pentru care crestinismul nu a fost destinat celor instruiti. Ci prostimii nestiutoare de carte. Multimii careia i se putea suci usor mintea cu pseudo-argumente. Careia saltimbancii numiti apostoli ii puteau perverti usor gandirea prin demonstratii logice penibile. Prin artificii retorice se poate argumenta ca o fraza are sensul contrar celui dat de evidenta mesajului. Dar artificiile retorice sunt nule sub raport logic. Absurdul si irationalul se propaga cu viteza zvonului. Absurdul si irationalul sunt premisele acceptarii unei religii. Absurdul si irationalul nu sunt supuse obligatiei de a se justifica.

Doctrina crestina nu are un mesaj coerent. Este demagogie pura. Neputand fi aplicata, Iisus al Evangheliilor, nerecunoscut intr-o masura tot mai mare de istorie, recurge la un expedient unic in istoria religiilor: este suficient sa crezi in el. Comod. Credinta menajeaza ratiunea. Evita oboseala intelectuala. De altfel, nu face un secret din tinta mesajului sau. Explica fara ocol ca mesajul sau se adreseaza multimii rudimentare. Multimii conduse de instincte gregare. Si sfideaza bunul simt: “Te laud, Tata, Doamne al cerului si pamantului, pentru ca ai ascuns aceste lucruri de cei intelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor (Matei 11:25).” Trecand peste frauda minora de traducere (copii a fost inlocuit cu prunci), termenul prunc este folosit ca antonim pentru intelept. Istoria confirma ca, de la bun inceput, crestinismul a fost raspandit de ignoranti. Care s-au inmultit. Cati au citit cu atentie Noul Testament, Evangheliile indeosebi? Adeptii lui Iisus contrazic cu aplomb afirmatia: Crestinismul este o religie a urii. Fara sa cunoasca pasajele care arata adevaratul mesaj.

Dragostea fata de Iisus inseamna renegarea tuturor. Inseamna abandonarea vietii personale. Abandonarea familiei. Abandonarea ratiunii. Abandonarea sinelui. “Daca vine cineva la mine si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar insasi viata sa, nu poate fi ucenicul meu (Luca 14:25).” Indiferent ce ar spune slujbasii maleficului profet, indemnul la a-ti uri viata este o instigare explicita la sinucidere. Crestinismul e descalificant. Falsitatea interpretarii lui ca religie a iubirii nu mai are nevoie de demonstratii suplimentare. Iubirea aproapelui - un slogan gaunos. Crestinul habotnic va replica: Iisus indeamna sa intorci si celalalt obraz. Numai ca, in Luca (19:27), ne lovim de pasajul: “Cat despre vrajmasii mei, care n-au vrut sa domnesc eu peste ei, aduceti-i incoace si taiati-i inaintea mea.” Cruciatilor, care au depopulat cetati intregi masacrand locuitorii, li se reproseaza ca s-au abatut de la cuvantul Domnului. Dimpotriva, l-au urmat intocmai. Ingratitudinea christica se reflecta si in pasajul: “Iar multimea sedea in jurul lui. Si unii i-au zis: Iata, mama ta si fratii tai si surorile tale sunt afara. Te cauta. El a raspuns: Cine este mama mea si fratii mei? (Marcu 3:32-33)” (Izbitoarele greseli gramaticale apartin autorilor Evangheliei. Sau traducatorilor.)

Iisus este nedemn si blestema fara noima. De razbunarea lui nu scapa nici vegetatia: “A doua zi dupa ce a iesit din Betania, Iisus a flamanzit. A zarit de departe un smochin care avea frunze si a mers acolo, doar va gasi ceva in el. S-a apropiat de smochin, dar n-a gasit decat frunze, caci nu era inca vremea smochinelor. Atunci a vorbit si i-a zis smochinului: In veac sa nu mai manance nimeni rod din tine! Si ucenicii au auzit aceste vorbe (Marcu 11:12-14).” Un asemenea comportament frizeaza patologicul. Daca a fost facator de minuni, de ce nu a poruncit smochinului sa rodeasca instantaneu? A inmultit vinul, painea si pestele pocnind din degete, insa nu a fost in stare sa-si astampere propria foame?

Exemplele negative si complet imorale abunda in doctrina lui Christos. Cele enumerate sunt doar cateva, spicuite la intamplare. La o simpla si fugara rasfoire a Evangheliilor.

Pe cruce, spune Luca (23:43), Iisus a fost impresionat de atitudinea unuia dintre talharii care-l incadrau. In timp ce unul hulea, celalalt il dojenea pentru necredinta. Talharului convertit in ultima clipa, Christos i-a promis: “Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu mine in RAI.” Generozitatea lui Christos a facut multi ochi sa lacrimeze. Bunatatea lui nu a fost dezmintita nici in cele mai cumplite chinuri. Promisiunea facuta crucificatului pocait capata credibilitate: vine din partea fiului lui Dumnezeu, nu? Si cu atat mai mult cu cat este facuta de un muribund sigur pe sine. Si pe cuvintele sale. Cine este curios sa afle continuarea, trebuie sa aiba rabdare, sa se lupte cu limbajul vetust si topica greoaie si sa ajunga la Faptele Apostolilor (Cap. 2). Unde… Huh… Surpriza! Se spune clar ca, intre moarte si inviere, Iisus a fost in… IAD. Unde, bineinteles, “sufletul lui si nici trupul lui n-a vazut putreziciunea”. Ce reactie o fi avut talharul cand, asteptandu-se sa ajunga in fata lui Dumnezeu, a vazut fata fioroasa si schimonosita a Satanei? Nu stim. Scrierile biblice nu mentioneaza.

Caius Suetonius Tranquillus (69 - 125), in “Vietile celor 12 Caesari”, analizand domnia imparatului Claudius, face remarca: “Expulza din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigati de Chrestus.” Am gasit dovada! - au strigat ametiti de victorie teologii. Daca Suetonius, istoricul cvasi-oficial al Imperiului, il aminteste pe Iisus, nimeni nu mai are motive sa se indoiasca. Cel care se va indoi va fi declarat eretic. Maruntaiele ii vor fi rascolite cu fierul incins, limba ii va fi smulsa. Va trece prin toate chinurile iadului si va regreta ziua cand a inceput sa gandeasca stramb si blasfemator! Nu va scapa nici de judecata oamenilor, nici de judecata lui Dumnezeu!

Chrestus. Nu Iisus. Doar Chrestus. Nume frecvent in randul sclavilor. Insemnand bun, activ, folositor. Nume potrivit pentru un sclav harnic si vanjos. Suntem in Roma. Anul 42. O revolta ingrijoratoare a sclavilor este inabusita de garzile pretoriene ale orasului. Cei mai multi sclavi sunt evrei. Daca au fost condusi de Chrestus, nu inseamna ca au fost crestini. Suntem la 9 ani de la moartea lui Christ. A reaparut pe pamant si crestinii nu au aflat? A condus incognito rascoala sclavilor… crestini? Sa fi fost, insa, atat de multi crestini la Roma incat sa descumpaneasca administratia cu o revolta destul de mare ca amploare? Inca nu se cristalizase o doctrina, nu existau texte scrise ale noii religii. Doar o traditie orala, pe care azi am numi-o legenda urbana. Crestinismul nu se definise ca religie, ci era o secta neinsemnata. Fara ramificatii notabile in Roma. In concluzie, informatia nu se refera la crestini, ci la evrei. Daca fraza este o interpolare, a fost neinspirata.

Descoperirea scrisorilor lui Plinius cel Tanar (61 - 114) catre imparatul Traian (53 - 117) a fost un nou prilej de entuziasm paroxistic. Cerneala a inceput sa curga in valuri. In volumul al X-lea apare o scrisoare in care Plinius cel Tanar, in calitate de propretor al Bithyniei (N-V Asiei Mici) si de consilier principal al imparatului (unul dintre cei mai competenti consilieri care au existat vreodata) ii cere lui Traian… sfatul. (Credeam ca imparatul cere sfatul consilierilor, nu invers…) Din scrisoarea lui Plinius, in care consilierul intreaba cum ar trebui sa procedeze cu crestinii, reiese ca autoritatile romane nu pedepseau pentru convingeri religioase. Pedepseau pentru nesupunere. Si tocmai instigatorii erau crestini. Nu e de mirare ca Traian le-a rezervat o moarte identica celei a idolului lor. Numai ca apar din nou dificultati. Ca de obicei, neglijenta crasa a teologilor plastografi a omis amanuntele care atesta originalitatea unei opere. Scrisorile nu sunt datate, desi fac parte din corespondenta oficiala, nu particulara. Asemenea omisiune este de neintalnit in administratia romana. Scrisoarea, singurul text in care Plinius scrie despre crestini, nu este citata de Xifilinus sau de Eusebiu din Cezareea. Cei doi s-ar fi folosit de text, intrucat aveau interese majore: erau crestini. Cautau cu infrigurare documente, probe, marturii. In scrisoarea lui Plinius este amintit fara rost numele lui Ignatius, episcop al Antiohiei. Biserica afirma ca este autorul unor scrisori cu continut teologal, ca a folosit pentru prima oara termenul “catolic” si ca a fost condamnat la moarte de catre Traian. Numai Polycarpos il numeste pe Ignatius* si spune ca a scris scrisori doctrinare. Toate celelalte surse sunt mute. Un teolog de asemenea importanta nu putea dezerta din istorie fara urma.

Sidonius Apollinaris (430 - 489), episcop de Clermont, a stabilit ca Plinius cel Tanar a scris 9 carti. Nu vorbeste despre celebra scrisoare catre Traian. Care apare in a… 10-a carte! S-a gasit, in schimb, o alta scrisoare. Care, usor deformata, i-a fost atribuita lui Plinius cel Tanar. Ea apartine unui functionar si este adresata lui Plinius, caruia i se cere sfatul privind atitudinea fata de o secta mesianista. Nu crestina. Scrisoarea nu-l pomeneste pe Iisus Christos. Toate circumstantele arata ca scrisoarea administrativa, pastrata in arhivele imperiale, a fost modelul falsului.

_____________________________________
*Legenda “martirului” Ignatius: aflandu-se in Rasaritul Imperiului, curios sa afle date despre crestini, Traian l-a chemat la el pe episcopul Ignatius. Arogant, Ignatius l-a caracterizat pe Traian ca fiind un ratacit care nu a auzit de singurul imparat: Dumnezeu. Infuriat, Traian l-a trimis la Roma ca sa fie executat. Bizar. Toti “martirii” au fost executati la Roma, chiar daca toata viata lor au trait in alt capat de lume. Sa asiguri transport gratuit de-a lungul si de-a latul Imperiului unui condamnat la moarte este o dovada de generozitate extrema din partea unui imparat. Normal ar fi fost sa-l execute in fata celor care au fost martori la insulta. Traian era un om aspru. Isi iesea repede din fire si se razbuna pe loc, distrugandu-si fizic adversarul. La fel a procedat si cu salbaticul Decebal. Existenta fizica a lui Ignatius este pusa la indoiala. Pe buna dreptate. Nu este singurul creat in industria manufacturiera a martirilor.

Descoperirea fraudei interpolarilor a generat panica printre teologii primelor 3 secole. Lipsa probelor directe periclita credibilitatea crestinismului. Dovezile contrafacute au fost ridiculizate de elitele intelectuale latine. Minciuna inca nu devenise patologica. Seneca, Petronius, Plutarh si Quintilian aveau o notorietate care impiedica interpolarile. Lucrarile lor circulau in prea multe exemplare, orice interventie in textele lor fiind imposibila. Crestinii au sesizat necesitatea fraudelor subtile. Un discurs apologetic al unor istorici renumiti, adepti ai cultelor traditionale, ar fi sunat ragusit. Si neconvingator. Esuasera lamentabil cu Filon din Alexandria, autor al unui amplu studiu asupra convergentelor dintre iudaism si filosofia lui Platon. Filon inventariase minutios toate miscarile religioase ale epocii, consemnand inclusiv comunitatile de la Qumran, dar n-a amintit nimic, absolut nimic despre Iisus si secta pe care a fondat-o. Filon din Alexandria n-a putut fi “convertit” la crestinism. Urmau altii. Trebuia incercat cu nume sonore. Nu cu autori obscuri.

Prin urmare, falsurile s-au concentrat pe redactarea unor pasaje critice, care sa indice teama de raspandirea ideilor crestine. Aparenta verosimilitatii era asigurata. Si s-a creat imaginea artificiala a unei comunitati consistente de adepti ai lui Christ, care zguduie puterea imperiala cu idei pacifiste, predicand resemnarea si iubirea de oameni. Miscarea crestina era, insa, nesemnificativa. Ignorarea i-a adus in pragul isteriei pe conducatorii miscarii religioase, care urmareau sa intre in atentia autoritatilor si a cetatenilor Romei. Cativa istorici au scris lapidar despre miscarea adeptilor lui Christ, prezentand-o ca pe o curiozitate asiatica.

Publius Cornelius Tacitus (55 - 120) a fost una dintre victimele industriei falsificarii. Dintr-o simpla insemnare asupra crestinilor din perioada incendiului din anul 64, s-a ajuns la mitul martirizarii. Scriind despre vocatia victimizarii crestinilor, Tacitus a fost, fara voia lui, un agent propagandistic al sectei. Sensul pasajului a fost deturnat. Cateva prelucrari si inserari i-au modificat aspectul si l-au rasturnat in favoarea crestinilor. Cu toate ca numele lui Pilat, scris de Tacitus in “Anale”, starneste indoieli. Pilat era un functionar prea marunt la scara administratiei imperiului ca sa fie amintit intr-o lucrare perspectivala. Daca pentru crestini numele lui Pilat poarta semnificatii majore, pentru Tacitus nu merita atentie.

“[Erau] urati pentru marsaviile lor si plebea ii numea crestini. (…) Chrestus, cel vinovat pentru aceasta denumire, a fost executat in timpul domniei lui Tiberiu de procuratorul Pilat din Pont. (…) La inceput au fost prinsi cei care au recunoscut, apoi, pe baza marturiei lor, o masa mare de oameni a fost condamnata nu pentru ca ar fi pus focul, ci din ura fata de neamul omenesc.”

Toate elementele indica o sursa crestina. Pilat era prefect al Iudeei, nu procurator, cum spun Evangheliile si Flavius Josephus. Informatia referitoare la “masa mare de oameni”, presupusa a se inchina lui Iisus, vine in contradictie cu relatarile altor istorici. Crestinismul era o secta infima, ridicol de restransa. In cazul in care ar fi patruns in Roma. Crestinii vad in incendiul pustiitor un semn apocaliptic. Pseudo-marturiile crestine invoca versete din Apocalipsa lui Ioan Teologul: “Si al patrulea inger a varsat cupa lui in soare si i s-a dat sa dogoreasca pe oameni cu focul lui (16:8-9).” “Pe tarfa cu sapte capete o vor face pustie si goala si carnea ei o vor manca si pe ea o vor arde in foc (17:16). (…) “Iar tarfa pe care ai vazut-o este cetatea cea mare care are stapanire peste imparatii pamantului (17:18).” De notat ca Biblia ortodoxa foloseste eufemisme pentru a indulci exprimarea: “femeie”, “desfranata”. Textul frantuzesc si cel englezesc folosesc termenul “tarfa”, fara menajamente, in paragrafele citate. “Pentru aceea intr-o singura zi vor veni pedepsele peste ea: moarte si jale si foamete si focul va arde-o de tot, caci puternic este Domnul Dumnezeu (n.n. - Sir God? Monsieur Dieu? Ce grotesc suna!), cel ce o judeca (18:8).” “Si zicand: Vai! Vai! Cetatea cea mare, investmantata in vison (n.n. - panza fina de in) si in porfira (n.n. - hlamida rosie) si in stofa stacojie si impodobita cu aur si cu pietre scumpe si cu margaritare! Ca intr-un ceas s-a pustiit atata bogatie! (…) Si strigau, uitandu-se la fumul focului in care ardea… (18:16-18)”. S-a gandit cineva sa puna in legatura semnele descrise in Apocalipsa, semne prevestitoare in conceptia crestinilor, si incendiu? Probabil ca nu, altfel ar fi sesizat imediat grosolania falsului: incendiul a avut loc in anul 64, iar Apocalipsa a fost scrisa 4 ani mai tarziu, in anul 68! Nu Apocalipsa a inspirat evenimentele “fierbinti” din Roma, ci evenimentele au inspirat Apocalipsa! “Tarfa cu sapte capete” este, evident, Roma. Cu toate ca Apocalipsa subliniaza ca ar fi vorba despre cetatea Babilonului. O simpla furisare de vigilenta autoritatilor, care urmareau atent semnele de revolta.

Versiunea definitiva a “Analelor” a fost publicata in 1429*, data la care au fost distruse toate copiile si traducerile anterioare ale “Analelor”. Cardinalul Pogge, secretarul pontifical al lui Benedict al XIV-lea, a decis ca Tacitus trebuie sa fie martor al crestinilor. Si, ca prim editor al istoricului latin, a inserat un pasaj dubios. Spre dezamagirea teologilor, falsul a fost dibuit. Inca un geam spart…

_____________________________________
* Ca sa dea greutate mai mare lui Tacitus, versiunea desfigurata de falsuri mai aminteste de un incendiu in Roma anului 116. Crestinii au fost, din nou, gasiti vinovati, desi nu mancasera usturoi. Crestinii au fost crucificati si apoi arsi - spune cel care a “corectat” editia. Omitand ca, odata crucificat, un condamnat nu era ulterior ars. Tacitus nu putea scorni o asemenea pedeapsa aberanta. Nemaiamintita de niciun istoric. Se pare ca Biserica medievala a proiectat metodele sale de exterminare a ereticilor si de batjocorire a cadavrelor asupra Antichitatii. O Antichitate care-si respecta mortii. Primitivismul Bisericii medievale nu are antecedente istorice. Mortii “paganilor” erau lasati sa se descompuna in liniste. Sau erau arsi si cenusa depusa in urne funerare. Asta nu e tot. Incendiul din 116 nu a avut loc. Nu este consemnat in nicio scriere, in niciun document. Sa-l fi vazut numai Tacitus? Raspunsul e simplu: cardinalul Pogge avea calitatile unui scriitor de fictiune.

Opera lui Lucius Annaeus Seneca (4 i.C. - 65 d.C.) nu a fost supusa estropierilor, precum cea a lui Flavius Josephus (1). Patrician si apropiat al cercurilor imperiale atat sub guvernarea lui Caligula, cat si sub cea a lui Nero, ganditor de renume, reprezentant ilustru al stoicismului, Seneca nu ar fi aderat niciodata la un cult minor si blamat. Cult la care aderasera sclavii, cei mai saraci oameni din Roma si infractorii. Daca operei nu i-a fost introdusa fortat nicio interpolare, in schimb o parte a fost inventata.

Seneca credea intr-un zeu unic, cu puteri discretionare, sursa a succesiunii cauzale. Vointa divina subjuga universul, iar omul este neputincios in fata vicisitudinilor destinului. Supunerea si resemnarea impaca suferintele si readuc linistea interioara. Detasarea de nelinisti si temeri - ataraxia (2)-, impacarea cu sine si adancirea in sine sustrag individul de sub incidenta destinului implacabil. Omul intelept priveste insensibil zbuciumul lumii si ignora greutatile vietii. Eliberat de tentatiile puterii si ale bogatiei, omul atinge stadiul superior al intelepciunii. Asceza si meditatia sunt conditiile dobandirii fericirii. Renuntand la tot de buna voie, omul nu mai are ce pierde. Dar isi recastiga sinele nealterat de dorinte lipsite de demnitate. Iar prin meditatie isi intelege destinul. Ramane sclav al materiei cel care rateaza autoperfectionarea spirituala si pretuieste averea si influenta politica.

Conceptia lui Seneca nu intra in conflict cu crestinismul. Pana la un punct. Pana cand accepta, ca modalitate de eliberare de sub teroarea anxietatior, sinuciderea. Si pana cand denunta stupiditatea ideii pacatului originar. De aici, orice incercare de a restabili o conexiune intre Seneca si crestinism devine inutila. Cu atat mai mult cu cat nu a existat o concordanta intre modul de viata si conceptia filosofica. Avid de glorie si de bogatie, Seneca a iubit luxul. Un lux si o pozitie peivilegiata, dobandite prin intrigi si vorbe magulitoare strecurate ipocrit la urechea imparatului Nero. Ascendentul asupra imparatului (i-a fost preceptor si a vegheat la formarea intelectuala a acestuia) nu l-a salvat de la moarte. O condamnare la moarte disimulata in sinucidere: Seneca si-a taiat venele la ordinul lui Nero. Participase la conspiratia lui Piso impotriva imparatului si a fost descoperit. A vrut mai mult decat putea obtine. Nazuinta care i-a fost fatala.

Corpusul doctrinar a fost preluat de crestinism si Seneca insusi a fost confiscat. “Parintii Bisericii” Tertullian si Ieronimus din Stridonium il numeau “Seneca al nostru”, adica al crestinilor. In ciuda actului sinuciderii, pacat capital in crestinism, si al altor neconcordante doctrinare. Epistolele atribuite apostolilor contin pasaje intregi din opera lui Seneca si asemanari socante. Pentru a evita acuzatia de plagiat, apologetii crestini au inventat o corespondenta intre Saul (apostolul Pavel) si filosoful stoic. Minciuna n-a fost inghitita si teologii au renuntat la ea dupa putin timp de la punerea in circulatie. Inca o data se confirma faptul ca religia adevarului, crestinismul, se intemeiaza pe un morman de minciuni.

Asumarea lui Seneca pare de neinteles. Si pune la indoiala fabula urii viscerale a lui Nero fata de crestini. Care - spun povestile crestine - s-a amplificat dupa incendiul Romei din anul 64. Seneca nu cazuse in dizgratie la data incendiului. Era sfetnic de incredere al imparatului, poate cel mai influent. Daca Nero a luat decizia invinuirii si condamnarii crestinilor pentru incendierea Romei, Seneca ar fi trebuit culpabilizat pentru complicitate la crima in masa. Or, lui Seneca i-a fost rezervat un loc de cinste in crestinism. Nepotrivirea a ramas nedezlegata si duce la intrebarea: a existat martirizarea crestinilor ca urmare a incendiului care a transformat Roma in cenusa sau e scorneala unor minti bolnave?

_____________________________________
(1) Episcopul Warburton califica “Testimonium flavianum” ca “fals evident, de o stupiditate ingrozitoare”.
(2) Termen imprumutat de scoala stoica din limba greaca: a = fara; taraxis = tulburare.

Arderea cartilor neconvenabile a fost prima forma de cenzura. A doua forma a fost arderea autorilor insisi. Ambele metode barbare de suprimare a ideilor si a celor ce le exprima au fost brevetate de crestini. Sacrificiul uman a fost respins ca primitiv de Biserica. Dar l-a practicat cu tenacitate pana in 1826, cand inchizitorii spanioli au “purificat” prin flacarile rugului un catalan eretic numit Ripoll. A fost ultimul autodafé (actus fidei - act de credinta). Un act care incrimineaza intreaga civilizatie crestina. Europenii exacerbeaza pretentia superioritatii asupra civilizatiei islamice, fara a fi cu nimic mai presus de regimurile teocratice fundamentaliste. Atat Hitler, cat si ayatollahul Khomeini sunt produse ale civilizatiei infestate de religie. (Asupra Coranului si fundamentalismului islamic voi zabovi curand.) George W. Bush si Mahmoud Ahmadinejad la fel. Sunt clone de religie diferita.

O legenda urbana cu efecte propagandistice ataca tema ateismului Führerului. Un zvon grosolan, cata vreme Hitler, aparator al valorilor traditionale, rezerva femeilor trei indeletniciri: Kinder, Küche und Kirche (copii, bucatarie si biserica). Hitler a fost crestin romano-catolic. Cu inclinatii spre mitologia nordica, pe care voia sa o revigoreze. Mitul razboinicului invincibil devenise obsesia micului caporal frustrat. Actele lui demente de purificare rasiala si culturala s-au inspirat nemijlocit din istoria bisericii crestine. S-a inceput cu arderea cartilor in public. Carti ai caror autori erau evrei. Thomas Mann si Sigmund Freud sunt cele mai rasunatoare exemple. Apoi a sfarsit prin a impusca si incinera evrei. Chiar si compozitorii evrei au fost interzisi, expulzati, fortati sa emigreze sau internati in lagare. De unde nu s-au mai intors. Totul in numele unui Dumnezeu care favoriza de data aceasta germanii, nu evreii. “Poporul ales” trebuia sa fie cel arian. In niciun caz cel care l-a trimis la moarte pe “Salvatorul lumii”. Daca pacatul adamic este ereditar, atunci si pacatul rastignirii lui Christos incarca rasa semita - spun teologii si (neo)nazistii, fara deosebire. Extrapolarea a servit ca justificare pentru prigonirea periodica a evreilor in Europa. Evreii sunt tapii ispasitori ai umanitatii. Toti conducatorii impotenti au canalizat ura colectiva asupra unui popor detestat pentru o presupusa crima. O crima imaginara. Asupra unui personaj imaginar. Dar crima comisa impotriva evreilor a fost dureros de reala. In zelul lui turbat, Hitler nu a distrus biserici crestine. In schimb, a incendiat si demolat sinagogi. La inceput, cu complicitatea unor evrei care i-au finantat proiectele. (Orice popor are tradatorii lui. Prostitutia, tradarea si spionajul sunt cele mai vechi indeletniciri ale omului.) A incrimina un intreg popor pentru fapta unui singur om sau a unui grup inseamna a forta hidos generalizarea.

Carti distruse partial sau total prin gratia lui Dumnezeu si vointa Bisericii:

* “Istoria romana” a lui Velleius Paterculus (19 i.C. - 31 d.C.): textele de la sfarsitul anului 29 pana la mijlocul anului 30 (perioada care corespunde, conform Evangheliilor, vietii publice a lui Iisus) - taiate si distruse;
* “Istorii” a lui Seneca Retorul (55 i.C. - 39 d.C.) - opera distrusa in intregime;
* Lucrarea lui Fabius Rusticus, o cronica a domniei lui Nero - distrusa in intregime;
* “Commentarium de vita sua” al imparatului Claudius - distrus in intregime;
* “Istoria romana” a consulului Servilius Nonianus (m. 60 d.C.) - distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a istoricului Aufidius Bassus (10 d.C. - 65 d.C.) - distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a lui Plinius cel Batran (23 d.C. - 79 d.C.), care continua “Istoria” lui Bassus - distrusa in intregime;

Probabil mai sunt si altele, dar nu s-au pastrat mentiuni despre ele, asa cum s-au pastrat despre cele amintite mai sus. Supozitie: fiind imposibil sa-i prezinte pe autori ca apologeti ai crestinismului si fiind neverosimila orice interpolare, crestinii s-au multumit sa hraneasca focul cu tratatele de istorie. In cazul lor functioneaza prezumtia de vinovatie: au distrus constient toate cartile care prezentau fidel realitatea si contineau, in consecinta, informatii compromitatoare despre crestini si religia lor. Altfel nu se poate explica supravietuirea cartilor neutre sau binevoitoare fata de crestinism, in timp ce altele au fost “ratacite” pentru totdeauna. Sau ingropate in Bibliotheca Vaticana, cimitirul documentelor care atesta frauda crestina bimilenara.

Industria falsurilor a contaminat nu doar scrierile lui Flavius Josephus. In ciuda eforturilor de a inventa marturii, evidenta s-a impus: nu dispunem de texte ale vreunor martori oculari. Nimeni nu l-a vazut pe Christos. Decat in imaginatie, in halucinatii si in psihoze. Sau in revelatie, halucinatie autoindusa. Istoricii care nu scriu nimic despre Iisus sunt suspectati de boicot. Un boicot dictat de interese. Sau de teama de a nu atrage asupra lor represaliile autoritatilor romane. Copistii cucernici, rasplatiti pentru meritele lor plastografice, au avut grija sa “rataceasca” pentru vecie exemplarele asupra carora nu intervenisera. Nu din proprie initiativa. Ci din “ratiuni de stat”. “Cronica regilor iudei” a lui Justus din Tiberyas a fost pierduta. Lucrarea - scrie patriarhul Fotie in sec. al IX-lea - cuprindea biografiile si relatari despre vremurile in care au trait toti conducatorii evrei, de la Moise pana la moartea lui Agrippa al II-lea (aprox. 100 d.C.). Fara referiri la Iisus Christos, ceea ce a facut-o indezirabila. Plin de naduf, Fotie (810-895) nota: “In nicio parte a cartii lui Justus din Tiberyas nu am gasit nici cea mai mica referire la nasterea lui Christos, la viata lui, la evenimentele si miracolele care-l privesc.”

Pentru a nu se acoperi de ridicol, Biserica a recunoscut, finalmente, interpolarea cunoscuta sub numele de “Testimonium flavianum”. A descoperit, in schimb, o referire in interiorul iudaismului. Iudaism care i-a refuzat lui Iisus atributul de Salvator, de trimis al lui Dumnezeu pe pamant. Numele “Iisus” apare exclusiv in Talmud. Celelalte surse, contrafacute sau autentice, consemneaza un personaj denumit Chrestus sau Chrestos. Talmudul relateaza ca un anume Yeshua (numit in alta parte ben-Pandira), bastardul unei femei adultere, vinovat de practicarea vrajitoriei, a fost spanzurat in ajunul Pesah (sarbatoarea pascala evreiasca). Adnotarea referitoare la Yeshua a fost inserata in sec. al V-lea, fiind o simpla insemnare despre traditia crestina. Departe de a avea valoarea unei probe solide asupra existentei fizice a lui Iisus Christos. Frazele din Talmud nu pot fi considerate o pledoarie sau o marturisire christica, Iisus fiind descris in mozaism ca un profet inspirat, un vindecator si un orator charismatic. Atat si nimic mai mult. Niciun cuvant despre originea divina si despre misiunea mesianica.

Se poate inscrie crestinismul in clasa religiilor monoteiste? Un teolog se va infunda in sofisme jalnice pentru a demonstra unicitatea zeului. O religie monoteista presupune adorarea unui singur zeu, care insumeaza toate calitatile si detine toate atributele autoritatii la nivel cosmic. Puterea lui se instituie prin acte de teroare: inspirarea si intretinerea fricii, amenintarea cu aplicarea unor pedepse pline de cruzime, intimidare. Daca zeul este unic, omniprezent, omniscient si omnipotent, de unde provine raul? De ce zeul unic se retrage autist in sfera lui si nu ia decizia decisiva in privinta eradicarii raului? Pentru ca puterea lui e sabotata de o alta divinitate: malefica si cu puteri egale.

Pana aici avem un dualism: binele si raul (intrupate in divinitati diferite, intrucat nu pot coexista nevralgic intr-o singura entitate), care stau in echilibru fragil, rupt si restabilit periodic. Aparitia unor personaje complementare, care preiau unele atribute ale zeului, erodeaza puternic calificativul de monoteism acordat crestinismului: trinitatea presupune distribuirea Fiintei (esentei) in Tata, Fiu si Duh/Spirit Sfant; divinul feminin este reprezentat de Fecioara; arhanghelii, ingerii si sfintii (razboinici sau pacifisti) au functii irevocabile si au patruns inclusiv in folclor. Daca Fiul si Sfantul Duh/Spirit sunt avataruri ale lui Dumnezeu, nu acelasi lucru se poate spune despre arhangheli, ingeri si sfinti, divinitati inferioare ca rang, dar totusi divinitati.

Crestinismul este un politeism mascat. Sau, in cel mai bun caz, un henoteism, potrivit termenului consacrat de Max Müller: un zeu central, autocrat, isi subordoneaza divinitati cu puteri limitate. Replica teologica: “Dumnezeu se distribuie fara a-si diminua esenta” intrece absurdul. Nimic nu se imparte fara a scadea cantitativ. Tocmai pe absurdul situatiei se intemeiaza dogma trinitatii. Cat de inspirat a fost Tertullian, “parinte al Bisericii”, cand a exclamat: “Credo quia absurdum!”. Numai ca vremurile cand toti erau naivi si inghiteau pe nemestecate tot ce le dadeau teologii au cam apus.

Marturie fulminanta, dovada zdrobitoare, infrangere definitiva a adversarilor, reducere la tacere a scepticilor: Testimonium flavianum. In contrast cu Filon din Alexandria, supranumit Marele Tacut (a avut nerusinarea de a nu scrijeli niciun cuvant despre Iisus Christos si despre crestini), istoricul evreu Flavius Josephus furnizeaza proba care legitimeaza crestinismul. Lucrarea “Antichitati iudaice” a fost asezata in pantheonul dovezilor irefutabile si deschisa la Cartea a XVIII-a.

“In acele timpuri (n.n. - in vremea lui Pilat din Pont) a trait Iisus, un om intelept, daca acesta poate fi numit om, pentru ca era facator de minuni, un invatator al oamenilor care intampinau cu bucurie adevarul ce li se vestea. Si acesta si-a gasit multi adepti printre iudei si elini. Acesta era Mesia (grecescul Χριστός). Desi, pe baza denuntului oamenilor de vaza ai poporului nostru, Pilat a ordonat rastignirea lui, discipolii sai, care il iubeau, i-au ramas credinciosi. Caci a treia zi dupa moartea sa el li s-a aratat din nou, reinviat, asa dupa cum, ca si alte fapte minunate ale lui, au prezis prorocii. Pana acum, grupul de crestini (numiti astfel dupa el) n-a disparut.”

Si daca masinaria falsurilor nu a functionat fara cusur? Polemica dintre Origen, “parinte al Bisericii”, personaj de referinta in istoria crestinismului, si Celsus, critic si denuntator al inselatoriei crestine, taie nodul gordian. In “Contra Celsus”, automutilatul Origen formuleaza la adresa lui Flavius Josephus reprosul de a nu-l fi socotit Mesia pe Iisus. Un Iisus care nu este schitat nici macar in treacat in “Antichitatile iudaice”. Reprosul lui Origen a fost bagatelizat si dezbaterile teologale l-au evitat ca pe un virus mortal. Tratatul lui Celsus, “Discurs sincer” (sau “Discurs impotriva crestinilor”) nu s-a pastrat. Campaniile de epurare a literaturii si filosofiei au avut un succes partial. Insa cenzura nu i-a lovit si pe apologetii crestini. In mod ironic, cateva fragmente relevante din Celsus au ramas citate chiar in raspunsul lui Origen. 

“O noua rasa de oameni s-a nascut ieri, fara patrie, fara traditii; indreptati impotriva tuturor institutiilor religioase si civile, urmariti de justitie, considerati unanim drept infami, dar facandu-si un titlu de glorie din dispretul comun: acestia sunt crestinii. (…) Adevarul este ca toate aceste fapte nu sunt decat mituri fabricate de voi; nici macar nu v-ati ostenit sa dati un aspect de verosimilitate minciunilor voastre. E de notorietate ca multi dintre voi au remaniat, dupa gustul lor si cu mintea involburata de vin, textul primitiv al evangheliilor, pana au sfarsit prin a respinge tot ceea ce nu le convine.”

Eusebiu din Cezareea, multumit de victoria fortata si sangeroasa a crestinismului, citeaza cu emfaza pasajul idolatru al lui Flavius Josephus. Cum care pasaj? Pasajul care autentifica un personaj himeric. De unde citeaza? Din “Antichitati iudaice”, de unde altundeva? Din care editie? Editia originala nu s-a pastrat, asa ca Eusebiu a decis sa inventeze o editie pentru uz public. Editia pentru creduli. Dar lucrarea originala era prea seaca, prea lacunara si - sacrilegiu! - nu-l consemneaza pe salvatorul cosmic, Mesia Iisus. Asa ca s-a gandit sa insereze un pasaj distonant in raport cu contextul.

Josephus a ramas un iudeu credincios, devotat religiei neamului sau. Afirmandu-si credinta in iudaism, el nu putea ca, in ultima parte a lucrarii, sa se dezica de sine, de convingerile si de credintele sale. A afirma ca Iisus este Mesia contravenea flagrant religiei iudaice, pe care o urma cu devotiune. Josephus si-a crescut fiii, potrivit propriei sale marturii, in religia iudaica. Si era mandru de a fi descendentul unei familii care a dat evreilor sacerdoti importanti. Evrei care si astazi il asteapta pe Mesia. Pentru Flavius Josephus, Mesia inca nu venise. In plus, interpolarea se potriveste ca pletele blonde unui nigerian. Plasat intre doua evenimente de dupa caderea Masadei, fragmentul apare ca o digresiune fara sens. Si fara a fi o relationare intre doua evenimente.

Evreii antici sunt recunoscuti pentru pasiunea lor fata de istorie. Preocupati de disputele ideologice dintre gruparile politice si religioase locale, unii dintre ei abdica de la principiul obiectivitatii si isi declara atasamentul fata de o grupare sau alta. Atitudinea de favorizare a unei factiuni in detrimentul alteia/altora nu va disparea niciodata din istoriografie. Numeroase cronici sunt redactate laudativ, la comanda conducatorului politic al vremii. Faptele raman fapte, indiferent de unghiul din care sunt privite. Surprinde pluralitatea interpretarilor, nu a evenimentelor. In general, istoricii se intrec in a consemna evenimente minore, amanunte anoste, banalitati.

Filon din Alexandria (n. 20 i.C. - m. 50 d.C.), in “Apologia iudeilor”, ofera informatii valoroase despre sectele epocii, favorizand comunitatea eseniana. Filon nu pregeta sa consemneze si propria sa conceptie, derivata din esenism: Dumnezeu e unul, primordial, etern si omnipotent. Influentele eleniste din credinta sa sunt stridente. Stabilirea unei concordante intre iudaism si filosofia elenistica a captat eforturile multor ganditori evrei. Dumnezeu, transcendent si incognoscibil, conduce lumea prin intermediul fiului sau, Logosul. Pacatos prin natura sa, omul se va elibera de tentatia carnalului, de josnicia placerilor si isi va purifica sufletul coruptibil prin practicarea virtutii. Conceptia anti-eudemonista a  lui Filon fundamenteaza ideologia crestina pe neoplatonism. Admiratia Bisericii pentru Filon se reflecta in elogiile aduse in sec. al IV-lea de Eusebiu din Cezareea si Aurelius Ambrosius din Milano. Un istoric si scriitor atat de prolific, precum Filon, care a scris cateva lucrari dupa anul 40 d.C., ingroapa in tacere totala activitatea predicatorului iudeu Iisus Christos, adulat ca Mesia, si nu aduce nicio marturie directa despre crestini, a caror activitate ar fi trebuit sa fie asidua. O religie in plina expansiune, ignorata de unul dintre cei mai mari istorici antici? In “Despre viata contemplativa”, Filon descrie in extenso viata si ritualurile membrilor sectei terapeutilor din regiunea desertica a Alexandriei (Egipt); in “Apologia iudeilor” aminteste doctrina si ritualurile esenienilor (o comunitate redusa la aproximativ 200 de membri).  Insa nu scrie nici macar un rand despre adeptii predicatorului crucificat!

Fictiunile evanghelice sunt o colectie de mituri si escatologie de provenienta egipteana si orientala, de contrafaceri si remanieri haotice. Elementul de originalitate lipseste cu desavarsire. Frenezia falsificarii din primele secole ale crestinismului a fost denumita “frauda pioasa“, inselatorie admisa inclusiv de enciclopediile catolice. Enciclopedii care, de obicei, accepta cu mari dificultati informatii incomode. Eusebiu din Cezareea si “parintii Bisericii” si-au transpus propriile fantezii in actele si spusele “Domnului”. Primii disidenti, denuntatori ai fraudelor, au fost haituiti si unii ucisi in urma disputelor cu creatorii mitologiei compozite crestine. In anii 140-150 d.C., un armator grec afiliat docetismului aduce la Roma un evanghelion si un set de scrisori apartinand unui anume Saul, presupus a fi originar din Tars, regiunea Cilicia (Turcia). Complet necunoscut pana atunci, Saul a sfarsit prin a fi considerat fondator al bisericii crestine orientale. Evident - se putea altfel? -, a fost martirizat pentru credinta dobandita pe “drumul Damascului”. Scrise in stilul docetilor, scrisorile au suferit multiple interventii si reformulari.

Armatorul grec se numea Marcion, veritabilul creator al crestinismului grecesc. Amputand radacinile evreiesti ale sincretismului crestin, el a contribuit la propagarea mesajului christic in Imperiul Roman, dezechilibrat spiritual de asaltul cultelor minore. Marcion este si creatorul sintagmei “nou testament”. Tot in a doua jumatate a secolului al II-lea, cand epistolele paulinice dadeau un nou impuls raspandirii legendei crucificatului, crestinii antimarcioniti au redactat Faptele Apostolilor. Teologii au incercat sa contracareze dovada istorica a fraudei numite “Epistolele lui Saul” (Pavel) cu invocarea mentionarii lui Saul/Paul/Pavel in Fapte. Fapte care, sub aspectul cronologic al redactarii, succed Epistolelor! Legenda mai afirma ca Saul avea cetatenie romana. O noua asertiune care cedeaza in fata unui cunoscator. In acea perioada, Tarsul nu era provincie romana, iar in calea dobandirii cetateniei romane exista un obstacol major: Saul era evreu. Omitand probele potrivit carora Saul e un personaj pur imaginar, razbat cateva probleme deconcertante. Saul nu pomeneste un Iisus istoric, ci o fiinta pur spirituala, cunoscuta gnosticilor de sute si sute de ani. Referintele istorice sunt interpolari tarzii, fapt acceptat fara reticente de istoriografie, inclusiv de cea subordonata crestinismului. Un crestin fervent nu poate elimina din discursul sau personaje precum Pilat, Irod, Caiafa, Iuda si nici institutii ca Sanhedrinul, asa cum o face senin Saul. Deceptia epistolelor paulinice este amplificata de carenta referirilor la drama patimilor. Patimi care nu sunt amintite nici macar aluziv. Si care constituie esenta crestinismului.

(Foto: Petru si Pavel imbratisati intru… credinta. Doua personaje care nu s-au cunoscut niciodata. Pavel a fost inventat dupa 100 de ani de la moartea lui Petru.)

Iisus Christos s-a nascut in anul la care ne raportam temporal si care este considerat inceputul vremurilor crestine, in timpul domniei regelui Irod, prezentat in textele neotestamentare ca un rege corupt, imoral, viclean, abominabil.

Figura ilustra a Antichitatii, Irod cel Mare separa biserica de stat si exclude preotii de la decizia politica, conferindu-le un rol exclusiv spiritual, dublat de atributii judiciare, cu stricta referire la incalcarea imperativelor si regulilor religioase, scrise si nescrise. Construieste numeroase edificii si fortarete (printre care celebra Masada), reconstruieste Templul din Ierusalim, infiinteaza si modernizeaza o serie de orase de importanta strategica si comerciala. Lui Irod ii apartine constructia giganticului port din Cezareea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din Antichitate. Intr-un acces de nebunie temporara, declansata pe fondul geloziei extreme, Irod ordona uciderea singurei sotii pe care a iubit-o, Mariamne, impreuna cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei in anul 37 i.C., Irod cel Mare moare in anul 4 i.C. Cu 4 ani inainte de nasterea oficiala a lui Iisus din Nazareth, nascut la… Bethleem. Cum se explica demonizarea lui Irod de catre pseudo-istoria crestina, pe care teologii vor s-o impuna in dispretul incontestabilelor dovezi arheologice? Cat de credibila este versiunea crestina asupra evenimentelor cand, din circa 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Si cum se explica suparatoarele si penibilele contradictii dintre evangheliile canonizate?

 Matei (2:1): “Iar daca S-a nascut Iisus in Bethleemul Iudeii, in zilele lui Irod rege, iata magii de la  Rasarit au venit in Ierusalim.”

Chiar daca ar fi sa luam in calcul concesia teologilor asupra posibilitatii ca Iisus sa se fi nascut in anul 3 i.C. (adica Iisus s-a nascut inainte de… Christos!), tot ramane o notabila diferenta de 1 an. Cu certitudine, existenta celor doua personaje, Irod si Iisus, nu a avut cum sa se suprapuna.

Luca (2:1-3): “In zilele acelea a iesit porunca de la Cezarul August sa se inscrie toata lumea. Aceasta inscriere (n.n. - recensamantul atat de mult invocat de teologi) s-a facut intai pe cand Quirinius ocarmuia Siria. Si se duceau toti sa se inscrie, fiecare in cetatea sa.”

Evanghelia dupa Luca noteaza anterior ca toate aceste evenimente s-au petrecut in timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator abia in anul 6 d.C., cand a efectuat si recensamantul populatiei, adica la 10 ani de la moartea lui Irod! In plus, Galileea nu era provincie romana, ci regat vasal, astfel incat Quirinius nu putea sa ordone recensamantul avand ca scop introducerea censului (impozitul per capita) pe intinderea regatului, cu atat mai mult cu cat o tentativa similara dusese la revolte sangeroase si la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii apartinand Germaniei de astazi. Cat despre orasul Nazareth, el este “descoperit” (a se citi infiintat) de Elena, mama imparatului Constantin, in sec. al IV-lea, pe vestigiile unei stravechi localitati arabe, nicidecum iudaice, atestata sub numele En-Nashra/ En-Nasira. Inventarea orasului se datoreaza similitudinii dintre numele asezarii arabe si o proasta traducere a numelui “nazarean” (nu “nazarinean”, cum apare in versiunile tarzii) din scrierile evanghelice, termen care nu inseamna “locuitor al Nazarethului”, ci are sensul religios de persoana care urmeaza calea Legamantului, a adevarului in sensul predicat de Moise. Mutilarea istoriei merge si mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu implinisera varsta de 2 ani, genocid cunoscut sub numele de “masacrul inocentilor”. Sursa acestei ridicole fabulatii se regaseste lesne in propaganda difamanta a adversarilor, care considerau ca familia dinastica a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Daca ar fi fost real, evenimentul ar fi oripilat si ar fi facut scribii sa umple stive de papirusuri. Insa masacrul nu este consemnat de nicio sursa, fie ea evreiasca sau pagana. Doar o evanghelie, nula sub aspect istoric si compromisa prin interventiile celui mai abject falsificator crestin, Eusebiu din Cezareea, il acrediteaza ca fiind real: Evanghelia dupa Matei.

MISCARI RELIGIOASE IN PALESTINA. Interesul pentru miscarile religioase din Palestina perioadei ocupatiei romane nu este lipsit de fundament, intrucat dezvaluie fapte uluitoare, care pun un serios semn de intrebare asupra crestinismului. Cele mai importante sunt doctrinele saducheilor, fariseilor, zelotilor si esenienilor.

Originile miscarii fariseilor nu au fost pe deplin lamurite. Viermuiala religioasa, suprapunerile si intercalarile doctrinare arunca umbra echivocului asupra iudaismului dinainte de era inceputa odata cu nasterea mitologica a lui Christ. Aparuta, se pare, in urma revoltei Maccabeilor si afirmata ca miscare purista, in sensul apararii si conservarii traditiei orale, a eliminarii influentelor greco-latine si a interpretarii exacte a literei Legii, ideologia fariseismului integreaza, paradoxal, elemente noi, inexistente in vechile scrieri biblice. Imprumuturile din sistemele de gandire orientale, indeosebi din mazdaism, au dus la construirea unui sincretism care a sfarsit prin a separa noul curent de interpretarile uzuale ale Torah, supusa presiunilor hermeneutice grecesti. Etimologia termenului fariseu indica tocmai separarea. Definita ca miscare in interiorul iudaismului de catre ea insasi, ca factiune disidenta de adversari, ideologia fariseista aduce cateva noutati: resurectia mortilor, infernul si paradisul, asteptarea venirii lui Mesia, nemurirea sufletului, iminenta sfarsitului timpurilor etc. In cele din urma, fariseii au constituit o organizatie cu aproximativ 6.000 de membri in anii de inceput ai noii ere. Scopul principal nu era lupta impotriva ocupatiei straine, ci apararea libertatii cultului fariseean. Carturarii vremii, in cea mai mare parte, au aderat la miscare si au consemnat in scris traditia orala, pe care au si imbogatit-o. Saducheii le-au reprosat supunerea fata de traditia orala, care pervertea - dupa opinia lor - Torah. In vreme ce saducheii erau aliatii castei sacerdotale (traditional afiliata puterii politice), fariseii reprezentau interesele fermierilor si ale populatiei urbane, pastrand o atitudine rezervata fata de putere. Fariseii au reusit sa impuna in constiinta maselor ideea ca sinagoga este unicul loc de interpretare a Legii, aflandu-se la originea rabinismului si a inscrierii traditiei orale in Talmud.

Repulsia fata de farisei, clamata cu mandrie in Noul Testament, pare de neinteles in conditiile in care crestinismul se apropie vizibil de ideologia deja inradacinata si sustinuta de carturarii evrei. Principalul repros adus fariseilor a fost nu atat de natura religioasa - cum lasa sa se inteleaga Noul Testament -, ci de natura politica, anume acceptarea unui compromis cu ocupantii in schimbul practicarii libere a credintei.

ZELOTII SI CRESTINII. Considerati a fi fanatici, zelotii se opuneau ocupatiei romane organizand revolte si asasinate, atat in randul magistratilor si legionarilor romani, cat si in randul evreilor suspectati sau dovediti de tradare, lasitate si pactizare cu dusmanul. Baraba, amnistiat de Pilat din Pont (prefect al Iudeei, procurator potrivit Evangheliilor si istoricului Flavius Josephus), era un conducator zelot, condamnat la moarte pentru ca pregatise o revolta a populatiei impotriva romanilor si ofensase autoritatea imperiala. Intamplator sau nu, prenumele lui Baraba era Iisus. Istoriografia israeliana contemporana si cea rabinica au adus argumente temeinice ca Iisus Baraba este unul si acelasi cu Iisus Christos. La o prima si superficiala vedere, conjectura pare suprarealista si futila. Totusi, concluzia demersului nu este nici ridicola, nici neserioasa. Evangheliile au fost complet epurate de orice referinta politica, ca si cum toate evenimentele descrise in cuprinsul lor ar fi fost dintru inceput aruncate in atemporal. Ca si cum romanii ar fi fost uneltele Sanhedrinului, slujbasii institutiei care l-a condamnat pe nedrept pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, si ar fi iesit din scena la fel de subit precum au aparut. Remanierile succesive ale textelor crestine (redactate mult dupa presupusa crucificare a lui Christos) nu numai ca au suprimat nuantele insurgente, dar au si introdus straniul si neverosimilul indemn la supunere: “Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!”. Scopul? Castigarea de prozeliti la Roma. Daca Evangheliile ar fi continut instigari si mesaje critice la adresa Romei si a romanilor, crestinismul ar fi fost respins cu promptitudine si astazi ar fi fost consemnat ca o secta iudaica rebela si excentrica. Daca, totusi, Baraba si Iisus au fost persoane diferite, ramane complet neexplicata intoarcerea multimilor din Ierusalim impotriva celui pe care-l primisera cu strigatul entuziast “Osana!”. Evenimentele descrise in Evanghelii nu se leaga si, in consecinta, apar ca lipsite de credibilitate. Scena procesului este la fel de artificiala pe cat sunt tragediile antice. In relatari sunt violate toate regulile si cutumele evreiesti si romane deopotriva. Sanhedrinul, instanta clericala suprema care l-a judecat pe Christ, nu s-a intrunit niciodata de 2 ori in 24 de ore; nu a fost convocat niciodata in zi de sabat si in timpul sarbatorilor pascale (Pesah); nu s-a intrunit niciodata noaptea. E improbabil ca toate regulile rigide sa fie incalcate deodata pentru “un evreu obscur” (Mircea Eliade), un galagios care agita masele de saraci. Si cum agita multimile? Predicand saracia, umilinta, supunerea, resemnarea?

In alta ordine de idei, Pilat din Pont era un functionar ambitios si arogant, al carui scop era sa se faca remarcat de imparatul Tiberius. Iudeea insemna doar o etapa in visul sau de promovare ierarhica in administratia imperiului. Zelul sau in reprimarea revoltelor este consemnat, fara exceptie, de toti istoricii vremii. Neinduplecatul Pilat nu a gratiat niciun condamnat in toata cariera lui de magistrat. Mai mult, in afara de Evanghelii, nicio alta scriere nu aminteste despre asa-zisul obicei al gratierii unui condamnat de Pesah. Si, cu toate ca a fost condamnat de evrei, sentinta data Christului evanghelic a fost dusa la indeplinire de romani. O noua neconcordanta care nu se poate strecura neobservata, pentru ca instanta care condamna dispune si aplicarea sentintei. Fiind condamnat de evrei, modalitatea de executie trebuia sa fie lapidarea. Dar Iisus a fost crucificat. In plus, romanii nu aplicau supliciul crucificarii decat propriilor cetateni, nicidecum non-cetatenilor, dispretuiti de dreptul roman. Or, Iisus nu era cetatean roman. Si nici nu comisese infractiuni de drept comun care sa justifice crucificarea. Sau a fost un zelot care indemna la revolta impotriva stapanirii, un zelot din stirpea lui David, care urmarea sa recupereze tronul Iudeei din mana uzurpatorilor solomonieni si, in consecinta, a fost tratat ca un criminal conspirator?

O asertiune remarcabila prin stupiditate am gasit pe un site crestin, unde se afirma fara discernamant ca Pilat ar fi taraganat procesul lui Iisus si l-ar fi purtat de la Ana la Caiafa, declinandu-si jurisdictia, la insistentele sotiei sale, Claudia, care ar fi fost… crestina! Crestina intr-o epoca in care crestinismul nu aparuse, cand Iisus era perceput ca un rabin rebel, urmat de cativa adepti exaltati? Simpatizanta a sectei lui Christ? Ar fi indraznit sa pericliteze cariera sotului ei neindurator, incurajand ostilitatea evreilor fata de romani?

Regele David

Pe langa incertitudinile privind nasterea lui Christ, mitologia crestina are de infruntat si alte neconcordante. Esafodajul narativ al Noului Testament si conceptualizarea teologica se bazeaza pe cateva erori (voluntare sau nu) de traducere si interpretare: “tanara sotie insarcinata”, amintita de Isaia (7:14), se transforma, sub penita traducatorului crestin, in “fecioara”. Crestinismul in curs de inchegare vede in pasajul tradus eronat profetia nasterii lui Mesia. Numai ca pruncul va trebui sa poarte numele Emanuel, nu Iisus, ceea ce nu pare a incurca planurile crestinilor, desi profetia, in mod evident, nu se implineste. Ca si cum nu ar fi de ajuns, Matei (1:23) confirma neimplinirea profetiei, cu toate ca incearca sa potriveasca pasajul din Isaia cu nasterea virginala: “Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste un Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu.” Cateva randuri mai jos, gasim textul: “Si fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus” (Matei, 1:25). Trecand peste sintaxa contorsionata, arhaismele si regionalismele folosite in exces de traducatorul roman, nu poate fi ignorata stridenta nepotrivire intre Vechiul si Noul Testament. Nicaieri in Noul Testament Iisus nu este numit Emanuel. Asa se naste intrebarea: Daca profetia din Isaia era cunoscuta (si fara indoiala ca era), de ce Iisus nu a fost botezat Emanuel? Doar pentru a face in ciuda rabinilor sau a pastra secreta venirea lui Mesia pe pamant? Putin probabil. Mai departe, potrivit Vechiului Testament, Mesia trebuia sa fie descendent al regelui David. Noul Testament confirma ca Iisus descinde din regele David pe linie paterna. Dar Iosif era tatal adoptiv al lui Iisus, nu cel natural! Iosif se casatoreste cu Maria pentru a o salva de la lapidare, pedeapsa barbara aplicata si femeilor necasatorite care ramaneau insarcinate. Mesia este trimis de Dumnezeu pentru a restabili pacea si pentru a domni pe pamant 1000 de ani, dupa cum reiese si din Cartea lui Zaharia (9:9-10). Insa urmatorul mileniu nu a fost nici pe departe unul al infratirii, al iubirii si al armoniei… In concluzie, niciuna dintre principalele profetii ale Vechiului Testament nu s-a implinit odata cu nasterea lui Christos.