Un avertisment dur

Mediocritatea a fost fascinată dintotdeauna de spectacolul prăbusirii celor puternici. Idolatrizati si invidiati odată, magnatii aroganti sfârsesc în blamul multimilor. Ingrate. Satisfactia de a vedea un om puternic târât prin noroi este incomparabilă. Cu atât mai mult cu cât pauperizarea pătrunde tot mai adânc în toate straturile sociale.

Gigi Becali nu este un om simpatic. Necizelat si vanitos, ostentativ si egolatru, el nu se desparte de tiparul semianalfabetului descurcăret. Devenit un circar de când i s-a acordat prea multă atentie, traficantul imobiliar a încercat să poarte masca de Mecena. A esuat pentru că a fost alimentat de ambitii si interese politice. Nefiind răsplătit pe măsura eforturilor financiare, si-a retras orice sprijin filantropic. Cu o insolentă nervoasă, el cerea Patriarhiei, nu cu mult timp în urmă, restituirea unor donatii. Credinta fără voturi nu are nicio valoare, nu-i asa?

Amenintările mai mult sau mai putin voalate proferate de fratele presedintelui au ca fond sonor zăngănitul cătuselor. Fratii Băsescu nu se joacă. Cine mai crede în jocul coincidentelor? Becali a lovit necugetat într-unul dintre favoritii presedintelui si acum plăteste cu umilirea publică. A lovit în interesele financiare ale unor personaje meschine care detin puterea politică.

Înconjurat de avocati străluciti, maestri ai acrobatiilor procedurale, patronul din Pipera va scăpa de acuzatiile ridicole de privare de libertate. Desi a fost arestat pentru 29 de zile, în ciuda unor probe care îl disculpă. Un proces cu adevărat interesant ar fi cel referitor la schimburile frauduloase de terenuri cu Ministerul Apărării si, probabil, la alte afaceri veroase, necunoscute nouă, dar care stau în asteptare în dosarele comandate si folosite pentru santaj. Prins într-un moment de slăbiciune, când averea sa se diminuează din cauza blocării pietei imobiliare, patronul Stelei începe să fie devorat de sacali. Gigi Becali a primit, deocamdată, un avertisment. E adevărat, un avertisment dur. Pornit din ratiuni nesănătoase.

Considerații asupra descentralizării educației

Ca principiu, descentralizarea sistemului de învățământ este benefică. Separarea activității educative de cea administrativă se practică în cele mai performante sisteme europene și non-europene. Directorul educativ se va preocupa de probleme strict didactice și va fi derobat de tracasantele probleme ale reparării și întreținerii mobilierului, de table și ferestre sparte, de achiziționarea consumabilelor și de facturile la utilități. Atât directorul administrativ (managerul), cât și directorul educativ vor fi evaluați anual. Primul va elabora planul managerial care să convingă comunitatea (consiliul local, profesorii, elevii și părinții elevilor) că poate îmbunătăți , dezvolta și diversifica baza materială, conform standardelor mileniului III. Cel de-al doilea va elabora un plan educativ care să stimuleze performanța școlară. Bilanțul anual va recomanda menținerea sau schimbarea din funcție fie a unuia, fie a ambilor.

Ca o consecință notabilă, principiul evaluării anuale ar înlătura rutina și, mai ales, comportamentele complet deplasate gen ”îți dau cu laptopul în cap”. Comunicarea și empatia sunt tarele majore ale directorilor care se comportă ca proprietarii de plantații și își tratează subalternii ca pe sclavi. Și majoritatea, știindu-se învestiți în funcții pentru cel puțin un mandat de 4 ani, deviază comportamental. Dacă atribuțiile privind educația sunt transferate exclusiv consiliului profesoral, atunci se lărgește baza democratică. Un nou punct lăudabil în programul ministerial. Deja am citit reacții de disperare și de furie abia reținută, pe forumul SEI, din partea unor directori de unități de învățământ.

Teoretic, această parte a Memorandumului din 7 martie 2009 privind descentralizarea ar trebui să reașeze educația în cadre moderne, europene. Practic, școlile vor fi la discreția unor primari care vor face trafic cu funcția de manager și vor numi arbitrar persoane agreate de ei sau de partid. Învățământul este destul de politizat. Nu este nevoie de încă un exces. Primarul nu va da prioritate principiului competenței. Cine crede că primarii sunt conștienți de răspunderea numirii unui director de școală și vede edulcorat o realitate altfel rebarbativă înseamnă că nu a trăit deloc în România.

De asemenea, primarul și consiliile locale vor face angajările cadrelor didactice. Cum va evalua un primar competența profesională a unui aspirant la un loc de muncă în învățământ? Cei mai mulți primari nu au nicio legătură cu educația. Nici la propriu, nici la figurat. Sunt ingineri, cu studii liceale absolvite cu greu la cursurile serale, mecanici auto, electricieni, maiștri, zidari sau orice altceva. Puțini sunt profesori. Și chiar dacă un primar ar proveni din sistemul de învățământ, cum ar putea un învățător, de exemplu, să evalueze cunoștințele unui profesor de matematică? Sau un profesor de filosofie competențele unui profesor de biologie? Cu atât mai puțin are competența de a se pronunța un electrician asupra cunoștințelor unui absolvent de filologie. Astfel ne întoarcem la forme fără fond sau la forme cu un fond profund viciat…

Un ”detaliu” al istoriei?

Presa internațională îl atacă dur pe extremistul francez Jean-Marie Le Pen pentru o intervenție în Parlamentul European, intervenție în care definea camerele de gazare din lagărele de concentrare naziste ca ”detaliu al istoriei”. Indiferent dacă încăperile desemnate de istorici și muzeografi a fi fost camere de gazare au funcționat sau nu cu scopul uciderii prizonierilor, cert este că a existat o industrie a morții. Memoria colectivă nu trebuie să uite imaginile de coșmar ale gropilor comune acoperite și neacoperite, mormanele de cadavre, deținuții aproape transparenți, scheletici și cadaverici găsiți de Aliați bântuind derutați în perimetrele lagărelor abandonate de gardienii naziști.

Crima nu este un detaliu. Iar milioanele de victime ale lagărelor de exterminare nu sunt simple cifre de statistică. Dovezile atrocităților sunt copleșitor de multe și de zdrobitoare. Departe de a fi de acord cu ieșirile unui bătrân cu mințile rătăcite, mă întreb: Care este cifra reală a victimelor? Și de ce sunt amintite ca un ”detaliu”  victimele de origine rusă, bielorusă, ucraineană, poloneză, țigănească?

15 martie 1848 = 40 000 de români transilvăneni uciși

A sărbători sinistra zi de 15 martie în România de către etnicii unguri echivalează cu a sărbători inaugurarea lagărului de la Auschwitz de către mișcarea neonazistă germană în Israel.

O ”inviolatoare” oră de religie

Articol integral, preluat din Gândul, 12 martie 2009

O oră de religie la clasa a X-A

Reportaj la “Sfântul Sava”

Colegiul „Sfântul Sava”. Cu catalogul şi Biblia în mână, profesorul de religie Ţuţu Tiberiu dă să intre la oră, la clasa a IX-a. Sala de clasă e goală. Pe coridor zăreşte trei dintre elevi, fugari întârziaţi, şi-i apostrofează uluit: „Da, unde-s restul?”. Tăcere, bâlbe: „Ăăă…doamna dirigintă nu mai e”. Profu’ negru de necaz: „Nu înţeleg o chestie, doamna dirigintă nu e, dar unde sunteţi voi?”. Ca să aibă ce arăta „musafirilor” de la Gândul, Ţuţu Tiberiu decalează orarul unei clase de a X-a. Ora începe. Odată rostită rugăciunea, copiii se aşază în bănci şi profesorul tună de la catedră cu o voce de bas: „Ne aflăm după cum bine ştiţi în Postul Paştelui. E perioada în care noi încercăm să recomemorăm (??? – n.n.) tot ceea ce am făcut rău în viaţa noastră… Aş vrea să ştiu ce poate reprezenta spovedania pentru voi?”. O fată cu părul vâlvoi: „Te eliberezi, că nu poţi să ştergi păcatul, ca şi cum n-ar fi”. Profu’ : „Şi ce senzaţie aveţi voi imediat după spovedanie?”.

Eleva: „Mai uşori spiritual”. Profu’ completează: „Şi trupeşte. Îngerii sunt nemateriali şi sunt uşori şi plutesc, iar dacă sufletul nostru pluteşte, şi trupul nostru este pur” (cretinism patentat și necunoaștere flagrantă a religiei pe care o predă: cât omul trăiește, sufletul este captivul trupului, nu plutește aiurea, dust in the wind; trupul fără suflet este cadavru - n.n.). Apoi le vorbeşte despre rolul preotului la spovedanie: „Exact cum la o curte domnească vrei să intri la împărat şi mai întâi trebuie să ajungi la cel ce duce vestea la împărat şi acela să meargă să-l întrebe pe împărat dacă vrea să te primească sau nu, exact la fel este preotul în faţa lui Dumnezeu” (analogia este absolut imbecilă: când credinciosul moare, preotul îl însoțește la poarta raiului, să-i înlesnească audiența la Dumnezeu? – n.n.). Apoi le-a vorbit despre împărtăşanie: „În momentul în care ne împărtăşim, noi îl purtăm pe Hristos în noi, ceea ce ar trebui să facă să fim cu mult mai multă luare aminte când mergem să servim ceva la un bar, la o discotecă, să ne gândim oare Dumnezeu cel ce este cu mine acum se şi împărtăşeşte de lucrurile din jurul meu? Îi este şi bine cu mine?”. Tinerii au auzit apoi cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Toate sunt permise, dar nu toate sunt de folos. Credeţi că e util să faceţi ceva inutil pentru voi? (Întrebare a cărei imbecilitate paralizantă nici nu merită comentată – n.n.) Zi-mi, exprimă-te”.

Eleva ciufulită: „Aşa e cu materiile inutile pe care le facem la şcoală”. Profesorul sare în apărarea disciplinelor şcolare: „Nu cred că o să te simţi în largul tău să ajungi mai târziu la o întâlnire ceva mai fastuoasă şi să vezi că fiecare vorbeşte câte ceva, câte un subiect, că are cultură generală şi tu stai retras într-un colţ nu pentru că nu ai fi în stare să deschizi gura, ci pentru că nu ştii. Şi atunci ce faci?”. „Evit locurile în care se vorbeşte de hidrocarburi aromatice”. Ora capătă un iz de filosofie religioasă, când preotul arată cu degetul spre un ceas agăţat pe perete: „Hai să ieşim din această stare de tăcere. De ce crezi tu că este util ca acest ceas din spatele tău să nu funcţioneze?”. „Să facem economie de energie ca să salvăm Planeta?”.

„Nu. Vă aflaţi într-un laborator de muzică şi de religie, or, plăcerea ascultării muzicii prin trăire sufletească vă face pe voi să înţelegeţi că timpul se opreşte în loc. Simbolul acelui ceas este timpul statornic. De fiecare dată când intraţi în acest laborator, e 9,05. Ştiaţi că poate aici, atât la orele de muzică şi la cele de religie timpul vostru e limitat. În cele 50 de minute pe care le trăiţi în fiecare săptămână la orele de religie, trăiţi veşnic”. Un pletos slăbuţ, uşor de confundat cu o fată, exprimă sentimentele faţă de oră ale întregii clase: „E relaxantă, e inviolatoare”.

♦ Notă: Observațiile cuprinse între paranteze (… – n.n.) îmi aparțin, nu apar în articolul original din Gândul.

Haosul din Educație și ”sinistra imbecilitate”

Articol integral, preluat din Gândul, 12 martie 2009

Brambureală pe principiul „astăzi scoatem, mâine revenim“

Ministerul reintroduce istoria, dar renunţă la logică şi la o oră de limbă străină

Ministerul Educaţiei a întors-o din nou. După ce, la începutul acestei luni, scos din curricula de liceu ora de istorie pentru clasele a XII-a din cadrul liceelor tehnologice şi ora de dirigenţie pentru clasa a IX-a, ministrul Ecaterina Andronescu a revenit asupra deciziilor. În urma întâlnirii de ieri cu sindicatele, conducerea MECI a ajuns la concluzia că măsurile au fost pripite. Astfel, începând cu viitorul an şcolar, elevii de clasa a XII-a de la liceele filierei tehnologice vor studia până la urmă istoria românilor, dar materia va alterna cu geografia. Mai exact, liceenii vor face într-o săptămână o oră de istorie, iar în altă săptămână o oră de geografie. De asemenea, dirigenţia a fost reintrodusă în trunchiul comun al disciplinelor de clasa a IX-a, în timp ce prevederile asupra orelor de sport rămân neschimbate. Deşi elevii de liceu vor parcurge o singură oră de educaţie fizică pe săptămână, profesorii vor trebui să organizeze, în cadrul normelor, alte două ore de sport, în cadrul activităţilor extracurriculare.

Dacă istoria, dirigenţia şi sportul sunt considerate prea importante pentru a fi eliminate, nu acelaşi lucru se poate spune despre alte materii. Logica, de pildă, a fost scoasă din curricula elevilor de clasa a IX-a, care studiază la liceele teoretice, profil real. Aceeaşi măsură a fost luată şi în cazul psihologiei, ce se studiază la clasa a X-a la liceele teoretice, real. În privinţa orelor de limbi străine, MECI îşi menţine hotărârea luată în urmă cu două săptămâni: elevii de liceu vor studia numai o oră pe săptămână cea de-a doua limbă străină.

Scoaterea logicii din curriculă – „o sinistră imbecilitate”

Profesorii şi elevii dezaprobă la unison deciziile luate de minister. „Dacă rămâne o oră de limbă străină e ca şi cum nu ar fi deloc. În felul acesta, e ca şi cum nu s-ar mai studia deloc pentru că elevii nu o pot asimila. Şi aşa elevii sunt foarte «conştiincioşi»”, ne-a spus Nicoleta Stan, profesor de limba engleză la Colegiul „Virgil Madgearu”, din Bucureşti. Mai mult, dascălii se tem şi de faptul că şi-ar putea pierde posturile. „Prin reducerea numărului de ore sunt afectate normele didactice. Dacă dintr-un număr general de ore dispare o oră, atunci catedrele intră automat în restrângere. Primii afectaţi vor fi cei care beneficiază de plata cu ora şi suplinitorii. Apoi, vor fi afectaţi şi titularii, pentru că neexistând suplinitori, dosarele sunt evaluate şi pot rămâne fără post. Şcoala e o instituţie laică unde nu are ce căuta religia. Orele de istorie şi de limbi străine trebuie în schimb menţinute”, ne-a precizat Mariana Şchiana, profesor de limba română la Colegiul „Virgil Madgearu”.

Cât priveşte eliminarea logicii, reacţiile sunt şi mai dure, căci, aşa cum explică profesorul Gabriel Săndoiu care predă filosofia la Colegiul „Sfântul Sava” din Capitală: A scoate logica este o sinistră imbecilitate. Statul transmite mesajul că vrea cetăţeni obedienţi, lipsiţi de spirit critic. Apoi, logica ajută elevul să înveţe şi la celelalte materii: cum să decupeze un text lung în secvenţe scurte şi cum să-şi structureze ideile. Psihologia este o materie chiar mai importantă decât economia pentru că cercetează omul. Să ne amintim că aceste materii au mai fost eliminate o dată – în regimul comunist”.

Din ciclul ”Gura păcătosului…”

Referindu-se la glumița răsuflată, rostită sacadat de Mircea Geoană cu o expresie de școlar care nu-și găsește cuvintele (”… să – culegem – ghiocei – pe – pajiștea – de – la – un – palat”), Adrian Năstase și-a contorsionat neuronii și a rostit cu un ton pretențios: ”Nu știu dacă culesul ghioceilor intră în fișa postului. Dar important este ca acela care nu va culege ghiocei la Cotroceni să nu fie Traian Băsescu.”

Urare mascată? Premoniție? Act ratat? Să fi sărit Adrian Năstase cu colecția de arme și cu termopanele în bărcuța marinarului suprem? Sau a fost schimbată prin ordonanță de urgență logica formală în vremea guvernării Năstase și eu n-am aflat? Pentru că o lege logică elementară spune că dubla negație este o afirmație. Ar trebui scrijelită pe toate termopanele din Zambaccian. Fraza fostului prim-ministru se traduce, din perspectiva logicii aristotelice, astfel: ”Important este ca acela care va culege ghiocei la Cotroceni să fie Traian Băsescu.”

Planul de învățământ – cronica unui haos anunțat

Realitatea, aceeași realitate care nu dezamăgește niciodată, a întrecut așteptările. Planul de învățământ pentru anul școlar 2009 – 2010 a fost aprobat. Nu s-a mai organizat mascarada consultărilor formale de după emiterea ordinului ministerial. Liliana/ Svetlana Preoteasa (nici ea nu știe care-i este prenumele), înțepenită în minister din vremuri imemoriale pentru că a sărit din partid în partid, pretinde că semnătura de pe ordin nu-i aparține. Așa o fi. Dar cine l-a semnat avea delegate (in)competențe. Dacă nu este de acord, poate contesta semnătura în instanță. Ceea ce nu va face. Mai mult ca sigur că nu portarul a contrasemnat ordinul nr. 3313, ci vreun adjunct. Și este puțin probabil ca Liliana Preoteasa să nu-i fi cunoscut conținutul. Măcar semnătura ministrului este autentică?

Cotidianul Adevărul de astăzi publică o statistică comparativă, relevantă atât în privința numărului de ore, cât și a disciplinelor studiate. Concluzia: În România se studiază mult și prost. Programele școlare sunt înapoiate. Cele mai multe manuale sunt cursuri universitare din care au fost eliminate câteva capitole; generează confuzii, nu explică și nu elucidează concepte fundamentale. Explicațiile sunt atât de prolixe, încât elevului mai bine i s-ar recomanda să le ignore. Comentariul unei cititoare relevă luciditate, în contrast cu gândirea confuză a (i)responsabililor din Ministerul Educației, Cercetării și Inovării:

Dezastruos!!!
Să se reducă numărul orelor de limbă străină şi de educaţie fizică şi să rămână neatinse orele de religie, desen şi muzică este cea mai mare tâmpenie pe care o poate face Ministerul Educaţiei. Am citit sute de CV-uri (însoţite de foto) ale celor ce caută un loc de muncă, atât din estul, cât şi din vestul Europei. În niciun CV nu am găsit menţiuni referitoare la cunoaşterea Bibliei, notelor muzicale etc. Şi asta pentru că nu interesează pe niciun angajator (excepţie făcând, bineînţeles, domeniile respective). Pe când cunoaşterea uneia sau a mai multor limbi străine este un avantaj pentru candidat la ocuparea unui loc de muncă. Elena T.

Sondajul efectuat on-line de Adevărul arată că , pe locul al II-lea, majoritatea simplă a cititorilor consideră că numărul orelor de matematică este prea mare. Cele mai multe procente sunt atribuite religiei care, beneficiind de o oră pe săptămână, nu poate fi restrânsă, ci pur și simplu eliminată. Eu m-am pronunțat empiric asupra problemei, doar din discuțiile cu elevii. Uneori un sondaj empiric prezintă mai real situația decât eșantioanele selectate ”științific”.

Logica alegătorului fără glaucom

A limita sau a suprima libertatea de expresie nu înseamnă, în mod mecanic, a impune restricții gândirii. Gândirea nu poate fi cenzurată decât de prejudecăți sau de convingerile proprii (politice, economice, religioase), de preferințe, de afecte și de interese. Afecțiunea obturează luciditatea: când investim sentimente într-o persoană, tindem să-i ignorăm defectele. Fizice, de gândire, de caracter. În cazul unei persoane publice, disjuncția este mai severă decât în cazul anonimului (sunt judecate faptele, deciziile, nu felul în care se îmbracă, kilogramele în plus, celulita sau chelia). Anonimul pe care se sprijină, de fapt, autoritatea acelei persoane. Nu se organizează alegeri tocmai pentru a conferi legitimitate puterii? Chiar dacă puterea se alienează de mulțimi, mai devreme sau mai târziu tot la mulțimi se va întoarce. Mulțimi cărora, persuasiv, le va cere votul. Sau pe care le va manipula. Supraliminal, prin abundența mesajelor sau prin repetarea unui set limitat de mesaje formulate simplist.

Anonimul urmărește cu ochi critic și detașat activitatea personalității alese, chiar dacă o admiră și o respectă. Pentru că și anonimul a votat conform intereselor sale, nu din motive abstracte. Când constată că personalitatea pierde aderența la realitate, o sancționează. Prin cuvinte. Prin vot. De obicei, anonimul critică persoanele publice, nu invers. Anonimul își critică aleșii, nu invers. Cetățeanul își critică guvernanții, nu invers. Când raportul se răstoarnă, aleșii își sabotează șansele de realegere. Ei nu au dreptul să disprețuiască alegătorii anonimi. Și naivi, uneori. Alesul este, teoretic, mai puțin liber decât alegătorul: el poate să gândească orice despre alegător, dar nu își poate exprima întotdeauna gândurile. Mai cu seamă cele cu potențial jignitor.

Persoana publică poate să producă dezamăgiri și frustrări. Situație frecventă. Și trebuie să-și asume onest eșecurile. Chiar dacă sunt dureroase. Pentru că persoana publică trebuie să răspundă așteptărilor. Nu să se dezică de ele. Expectanța este, de fapt, dezideratul anonimului. Și anonimul îl vrea împlinit. Hiatusul uriaș dintre vorbe și fapte nu poate fi acoperit cu consolări. Din nefericire, atitudini arogante din partea persoanei publice nu întârzie să apară. Nu mai suportă criticile. Își arogă infailibilitatea ideilor și deciziilor. Privește cu dispreț spre anonimul care îndrăznește să gândească (fie și eronat). Să-și expună sincer opinia. ”Cine ești tu, să vorbești? Persoana pe care o ataci are în spate o carieră profesională și politică impresionantă.” Formă derivată din argumentum ad auctoritas. Persoana publică, având notorietate morală, științifică și/ sau politică nu poate greși… Alt sofism evident.

Confuzie de neiertat, mai ales când este făcută cu intenție: atacul nu este sinonim cu critica. Atacul, de regulă, este un sofism care vizează persoana (argumentum ad hominem), nu ideile susținute: ”Ești prea gras, nu ai dreptate!” Sau: ”Ești cam scund, așa că nu ai dreptul să vorbești!” Se pot aduce nenumărate exemple de erori grosolane de raționare. Reala sau presupusa lipsă de autoritate a celui care formulează critica nu este un argument pentru a o ignora. ”Nu ești magistrat, nu ai dreptul să critici justiția!” Potrivit unor asemenea sofisme, sancționate de logica de factură aristotelică, aria criticilor se reduce la sfera specialiștilor. Ce e de făcut când emitentul opiniei critice face parte din sistem și este lovit de o decizie aberantă? I se va răspunde: ”Ești prea tânăr! Nu ai anvergura persoanei pe care o critici! Decizia este în favoarea ta, dar ești prea lipsit de experiență ca să îți dai seama!” Sau: ”Nu ești membru al parlamentului, deci nu ai dreptul să-i critici activitatea!” Sau: ”Ești novice, mai ai multe de învățat!” O asemenea atitudine de depreciere forțată și de aruncare în derizoriu a criticilor este primul pas spre intoleranță. Dacă nu chiar forma primară a intoleranței.

Critica se îndreaptă împotriva ideilor. Argumentat. Dar argumentele valide și susținute de realitate deranjează. Cum ripostează persoana care vrea să sufoce critica? Dacă argumentele ad hominem, ad verecundiam și ad senectutem nu au efect, atunci se recurge la o compilație: limitarea punctului de vedere prin invocarea cunoașterii deficitare sau a proastei înțelegeri a problemei, persoana nu are dreptul la opinie pentru un motiv oarecare (este divorțat sau nu frecventează biserica) și contestarea atitudinii critice din diverse pretexte (nu poartă cravată, are barbă etc.). Cel mai utilizat instrument discursiv eronat, folosit cu scopul de a reduce la tăcere opinia critică, este ignoratio elenchi (ignorarea respingerii sau argumentul irelevant), constând într-o replică la altă problemă decât cea aflată în discuție. Doar că persoana publică aleasă omite că anonimul ar putea avea cunoștințe de logică și că refuză să adere la pseudo-logica turmei sau să se lase înșelat de falsele raționamente. Și ar putea să mediteze mult mai mult înainte de a-și da votul…

Succes, eșec sau remiză?

Nu-l invidiez pe Cristian Diaconescu. Deși de ani buni diplomația românească nu a mai avut un ministru capabil. Cu coloană vertebrală. Stilat și cerebral. Până acum. Nu-l invidiez pentru că postura lui la Roma a fost ingrată. A intrat cu bună știință în groapa cu lei înfuriați. În primul rând, argumentul principal al diplomației noastre, cel al contribuției românilor la produsul intern brut al Italiei, este subțire. Și a fost contracarat subtil de Franco Frattini, care a amintit de cele 27 000 de firme italiene care dau de lucru românilor. O fată violată, părinții unui băiat ucis, o femeie jefuită în plină stradă nu vor privi cu bunăvoință comunitatea românească din Italia, asimilată în mod fals etniei țigănești, aflând că românii contribuie cu 1% din PIB-ul Italiei. În al doilea rând, victimele cer nu justiție, ci răzbunare. Victima nu va fi mulțumită decât rareori cu pedeapsa aplicată agresorului. Părinții unui adolescent ucis nu pot fi consolați, chiar dacă criminalul ar fi condamnat pe viață. Însă, cu o prezență de spirit remarcabilă, dublată de inteligență, ministrul român de externe s-a repliat și a jucat cartea juridică, logică și a demnității.

Radicalizarea italienilor provine, în parte, din exasperare. O exasperare completată de campania sistematică a autorităților de la Roma și a presei din peninsulă. Pornind de la date false. Sau chiar falsificate. A fost destul ca o informație denaturată să fie publicată pe prima pagină a unui ziar. Dezmințirea va apărea într-un colț de pagină, în a doua parte a ziarului. Sau chiar pe ultima pagină. Nebăgată de nimeni în seamă. Criminalul nu era român, ci albanez sau marocan? Pe cine mai interesează? În conștiința publică va rămâne informația primară.

Cristian Diaconescu a avut o misiune sisifică. Cea mai grea de la preluarea mandatului. A trecut cu brio de proba de foc. Nu știu în ce măsură efectele vor fi pozitive. Sau în ce măsură misiunea diplomatică a fost un succes. Prestația ministrului român de externe a fost la înălțime. Un discurs rațional, echilibrat, deși pe alocuri a fost lipsit de substanță, o substanță suplinită prin formule diplomatice. Dar nu s-a plasat în postura vinovatului. A arătat că știm să fim demni și că nu avem motive să plecăm capul. Fiind români suntem, implicit, europeni. Cristian Diaconescu – un ministru care a întrecut orice așteptări! “Infracțiunea nu are cetățenie. Infracțiunea nu are naționalitate.” (Cristian Diaconescu)