Category Archive

Apariţia romanului speculativ al lui Dan Brown a iscat controverse furtunoase. Vaticanul a fost cea mai vehementă voce. A îndemnat la boicotarea cărţii. Fără succes. Efectul a fost contrar: i-a făcut publicitate. Dan Brown a devenit vedetă. Banii proveniţi din încasarea drepturilor de autor l-au făcut un om bogat. Gravitatea şi atenţia excesivă arătate romanului s-au întos împotriva Bisericii. Lumea ortodoxă nu s-a lăsat mai prejos. Astfel, Bisericile creştine au dovedit că nu ştiu să stabilească limita dintre literatură şi ştiinţă şi şi-au produs singure deservicii.

Cartea lui Dan Brown nu se pretinde un studiu ştiinţific. Este o simplă ficţiune. Cu personaje celebre. Mitologia, obscurul, ocultul şi misterul au fost dintotdeauna cele mai căutate mărfuri. Campania de denigrare a “Codului lui da Vinci” i-a făcut pe mulţi să se întrebe: “De ce depune Biserica atâtea eforturi pentru a combate un roman? Oare nu fiindcă dezvăluie adevăruri interzise?”

Poate cu intenţii ascunse, Dan Brown a atacat o organizaţie asupra căreia planează mari semne de întrebare: Opus Dei. Brusc, organizaţia a decis să-şi deschidă porţile şi să comande articole şi documentare favorabile despre activitatea sa. Nu a reuşit să convingă. Din contră, a alimentat echivocul. Şi a focalizat atenţia asupra surselor oculte de finanţare, redeschizând cazul Băncii Ambrosiano.

Intrat în semi-anonimat, Michael Baigent a deschis acţiune juridică împotriva lui Brown, acuzându-l de plagiat. O nouă confuzie între literatură şi cercetarea istorică. Deşi a folosit metode îndoielnice, Baigent a pretins încă de la apariţia bestseller-ului Holy Blood, Holy Grail că este un studiu. Dan Brown nu a pretins că este altceva decât autor de ficţiune. Chiar dacă documentarea sa a inclus documentele falsificate de Plantard şi unele evanghelii descoperite la Nag Hammadi.

După 3 ani de procese şi apeluri, Michael Baigent a fost condamnat la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată totalizând 3 milioane de lire sterline. Ca efect al proceselor răsunătoare, cărţile lui Michael Baigent au fost reeditate şi vânzările s-au sitat la cote înalte. Ambii autori au profitat de popularitatea şi intensa mediatizare prilejuite de procese ca să augmenteze vânzările propriilor cărţi.

Câţiva istorici, cei mai mulţi amatori, s-au grăbit să preia ideea Prioriei din Sion şi să considere autentice documentele falsificate ale lui Plantard. Şarlatania a funcţionat până când Michael Baigent, un psiholog şi istoric amator s-a grăbit cu unele concluzii. Unele eronate, nesusţinute, altele verosimile, însă pornind de la premise false. Pe care le-a publicat, împreună cu doi colaboratori: Richard Leigh şi Henry Lincoln.

Principalele teze ale lucrării “The Holy Blood and the Holy Grail” (rebotezată ulterior “Holy Blood, Holy Grail“):

1. Maria Magdalena a fost soţia lui Iisus (teză tot mai larg acceptată şi bine argumentată);

2. Conflictele dintre Maria Magdalena şi Petru Simon, precum şi prigonirea adepţilor lui Christ de către autorităţile romane după crucificare au dus la fuga soţiei lui Iisus în sudul Franţei; ea ar fi fost însoţită de Sara, fructul căsătoriei dintre Iisus şi Maria din Magdala (teză lipsită de orice probe; există doar o firavă tradiţie orală);

3. Sfântul Graal (versiunile sunt puţin diferite: legenda cupei din care a băut Iisus la Cina de Taină sau în care a fost adunat sângele scurs pe cruce din rănile lui Christ) este o traducere greşită a expresiei “Sang Real” - Sânge Regal (teză verificată, a fost găsit manuscrisul unui cărturar de acum 1000 de ani, când a fost inventată legenda Graalului);

4. Dinastia Merovingienilor a fost întemeiată de Pharamond, descendent al lui Iisus (teză nesusţinută: nu există documente, mai mult se creează un gol de peste 400 de ani între crucificare şi înscăunarea primului rege merovingian);

5. Urmaşii lui Iisus trăiesc printre noi şi sunt protejaţi de Prioria din Sion. Dezvăluirea adevăratei lor identităţi ar demola 2000 de ani de credinţă creştină şi le-ar pune în pericol vieţile (teză bizară în prima parte, întrucât Prioria nu există decât din 1956; a doua parte ar fi veridică dacă am accepta prima parte);

6. Pierre Plantard este urmaş al Merovingienilor, în consecinţă şi al lui Iisus (teză care întrece limitele celei mai bolnave fantezii);

Speriat de consecinţele ultimei concluzii, Pierre Plantard şi-a recunoscut înşelăciunea. La început a fost o glumă, spune el. Văzând că este luat în serios, s-a gândit că poate obţine bani frumoşi fără mult efort. A falsificat documentele şi a plăsmuit povestea Prioriei din Sion. În 1981, cu 1 an înainte de apariţia cărţii “The Holy Blood and the Holy Grail“, Plantard i-a anunţat pe autori că totul este un fals şi va dezvălui escrocheria. Autorii, care luaseră deja un avans fabulos de la editor, au refuzat să ia în considerare avertismentele celui care le furnizase materia primă pentru carte. Şi a fost un succes colosal: doar în prima zi s-au vândut 43000 de exemplare în Marea Britanie, unde a fost tipărită.

Confruntat cu mărturisirea lui Plantard, Michael Baigent a refuzat să renege ideile cărţii şi a continuat să le susţină. A replicat printr-un argument ridicol: “E imposibil. Documentele nu sunt false. Le-am analizat timp de 6 ani.” Nu a adus confirmări de la laboratoare pentru datarea cu C14 şi nici autentificări ale forurilor academice.

Pierre Plantard a negat tot timpul filiaţia sa christică, însă a continuat să susţină până la moartea sa (2000) că este urmaşul de drept al tronului Franţei în virtutea sângelui său merovingian.

Ideea s-a dovedit profitabilă. Cititorii au început să creadă povestea Prioriei din Sion. Dan Brown, un obscur autor american, a preluat-o, a îmbunătăţit-o şi a scos un roman mediocru, prost scris, rău argumentat şi eludând flagrant dovezile care contrazic aserţiunile sale. Partea pozitivă este redeschiderea cercetărilor asupra Mariei din Magdala (Magdalena), certificarea căsătoriei cu Iisus şi dezbrăcarea organizaţiei tentaculare Opus Dei de faldurile sale strălucitoare.

Prioria din Sion: una dintre cele mai mari escrocherii istorice ale sec. XX. Invocată de adepţii teoriilor conspiraţioniste, această societate secretă a animat controverse pline de patimă. A creat un adevărat curent. A produs legende urbane. A creditat apariţia a două bestsellers: The Holy Blood and the Holy Grail (1982) şi The Da Vinci Code (2003). Contrar aşteptărilor, numele prioriei nu are legătură cu Ţara Sfântă, ci cu un deal din sudul localităţii Annemasse, numit de localnici Mont Sion.

ÎNCEPUTUL AFACERII. 1956. Pierre Plantard - după unii bolnav psihic, după alţii un şarlatan de geniu -, descendent al unei familii nobiliare scăpătate, revendică tronul Franţei, aducând dovezi ale genealogiei sale ilustre. Documentele îl înfăţişează ca urmaş al dinastiei Merovingienilor, întemeietorii regatului francez în sec. al V-lea. Istoricii au fost uluiţi. Ultima ramură dinastică se stinsese în sec. al VIII-lea. Ultimul supravieţuitor, Theodoric, s-a călugărit şi nu a avut urmaşi. Documentele lui Plantard păreau a fi o revelaţie istoriografică. Urmau să scoată la suprafaţă o istorie ascunsă.

Dezbaterile au cuprins lumea academică. Plantard, ajutat de un colaborator, Philippe de Chérisey, a înscris organizaţia la subprefectura departamentală din Saint-Julien-en-GENEVOIS. După aproape 1000 de ani, s-a spus atunci, societatea a intrat în legalitate. Îndoielile asupra sănătăţii mentale a lui Plantard au apărut odată cu publicarea obiectivelor societăţii. Scopul principal consemnat în documentele interne ale societăţii esoterice era reinstaurarea monarhiei şi întronarea “Regelui cel Mare” profeţit de Nostradamus.

DOCUMENTELE. Plantard a depus la Biblioteca Naţională a Franţei un set de documente purtând numele “Dosarele lui Henri Lobineau“. Conţinutul nu a fost cercetat imediat. Printre cele mai importante documente se aflau lista marilor maeştri ai Prioriei şi un arbore genealogic. Schema genealogică “dovedea” că Plantard este urmaş al ilustrei familii regale a Merovingienilor. Pe baza unor documente ale căror originale nu au fost prezentate niciodată întrucât nu există şi inspirându-se din pergamentele de la Nag Hammadi, Plantard, cu popularitatea în declin şi tot mai ridiculizat, a comandat scrierea a două cărţi devenite populare în Fraţa: Aurul din Rennes şi Comoara blestemată din Rennes-le-Château. Care au înfierbântat imaginaţia cititorilor. Provocând, totodată, scepticismul cercetătorilor.

Gnozele respinse de creştinism afectau unitatea de ansamblu şi periclitau răspândirea concertată a doctrinei. Antropomorfizarea zeului facilita percepţia credinţei, crea iluzia apropierii condescendente a divinităţii de omul imperfect, de mizeria terestră. Perfecţiunea cobora din înalt şi intra în comunicare cu impurul. Christ coboară în concretul corupt de un rău constitutiv şi, prin forţa exemplului, arată calea salvării sufletului de damnarea perpetuă. Zeul difuz capătă chip şi se solidarizează în suferinţă cu muritorii. Experienţa individuală a sacrului, stările extatice, revelaţia şi adâncirea în contemplarea sinelui permit contactul nemijlocit între imanent şi transcendent, între finitudine şi infinire. Distrugerea misterului ontologic a displacut gnosticilor, păstrători ai creştinismului originar. Astfel au intrat în conflict deschis cu opozanţii instituirii ritualurilor iniţiatice.

Nucleul de iniţiaţi era conceput ca elită a comunităţii religioase. Păstrători ai secretului ontologic şi al mântuirii sufletului, iniţiaţii sunt legaţi prin jurământul tăcerii. Sursele istorice, printre care şi eruditul Mircea Eliade, menţionează trei trepte ale iniţierii. Secretele erau divulgate în trei etape, ierarhia fiind: Începătorii, Înaintaţii şi Desăvârşiţii. Origen afirmă că ”evangheliştii au ţinut ascuns sensul pe care Iisus îl dădea majorităţii parabolelor“. Clement din Alexandria întăreşte spusele lui Origen prin ideea că Iisus a dat gnoza adepţilor săi fideli, apostolii, abia după învierea sa. Principalele mistere revelate de Iisus sunt ascensiunea sufletului şi secretul lumii celeste. Gnoza este dominată de pesimismul ontologic, exprimat pin imaginile şi metaforele amneziei, somnului, căderii şi nostalgiei, iar tema predilectă reflectă ideea captivităţii sufletului în trupul de esenţă demonică. Totuşi, majoritatea sectelor gnostice nu amintesc despre un Iisus corporal. Parousia - a doua venire a lui Iisus şi sfârşitul lumii istorice - este o invenţie ulterioară. Până şi apologeţii creştini ai celui de-al doilea secol folosesc termenul Christos (fără a-i asocia numele Iisus) pentru a desemna un înger-mesia. Nimic despre o fiinţă istorică, în carne şi oase. Numele de Iisus se va impune abia spre sfârşitul sec. al II-lea. Ruptura dintre gnostici şi adepţii istorismului christic se produce după anul 150. Atunci este elaborat, în comunitatea creştinilor romani, mitul unui Iisus carnal, crucificat, înviat, apărut incognito şi lăsând ultimele sfaturi apostolilor. Epistolele paulinice nu conţin numele lui Iius. Eroul mitic este prezentat ca un Christ celest. Care va fi preluat de marcioniţi, valentinieni şi basilidieni sub denumirea de Angelos Christos.

Aparent, Noul Testament diferă de religiile de mistere. Dar existenţa unei doctrine secrete pare tot mai plauzibilă în contextul descifrării pergamentelor conservate la Qumran. Respingerea tezei creştinismului esoteric are ca suport un citat. Un simplu citat învestit cu valoare absolută. Evangheliile sinoptice au fost declarate canonice de oameni. Printr-o simplă operaţiune de filtrare. O selecţie arbitrară. În Marcu (4:22) i se atribuie lui Christos cuvintele: “Căci nu este nimic de ascuns, care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină.” Luca (12:2) îl plagiază pe Marcu: “Nu este nimic acoperit, care să nu fie descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut.” Reamintesc o idee anterioară. Evangheliile par a fi scrise de aceeaşi mână. Mai putin cea atribuită lui Ioan, care a suferit mai multe prelucrări şi pare a fi, la origini, un text gnostic refăcut conform canoanelor. Evangheliile sunt ecouri, redundanţe, pastişe şi plagiat. Originea creştinismului nu indică o religie deschisă. Misterul a fost amputat din doctrină în mod voluntar. Nu este ciudat că întemeietorii religiei au fost discipolii, nu fondatorii înşişi ai curentului de gândire? Declararea unui text ca fiind sacru nu-i conferă şi aura sacralităţii. Evanghelia Păcii a lui Ioan este un text având o importanţă egală cu a celorlalte evanghelii. Faptele contrazic interpretările dogmatice. Pentru că patimile şi sacrificiul personajului mitologic Iisus simbolizează o cale mistică proprie spre Dumnezeu. Cuvintele citate de Marcu şi Luca pot fi interpretate şi în alt mod. Ascunsul se va dezvălui urmând o cale secretă, cunoscută numai de iniţiaţi şi practicată în ritualuri misterioase.

Divinizarea Naturii este prezentă în toate mitologiile. În creştinism, surprinzător, Natura este devalorizată şi desconsiderată. Doctrina neoficială, conţinută în textele suprimate de Conciliul de la Niceea (anul 325), rezerva Naturii un loc central. Confirmat de Evanghelia Păcii:

“Cine este Mama noastră şi cine sunt îngerii ei? Şi unde se află de fapt împărăţia ei?” (îl întreabă bolnavii şi schilozii pe Iisus) “Mama voastră este mereu ascunsă în voi şi voi sunteţi permanent cuprinşi în ea (s.n.). Sângele care circulă în voi s-a născut din sângele Mamei divine Natura. Sângele ei cade din nori; ţâşneşte din pântecele pământului, susură în pârâurile munţilor, curge larg în râurile câmpiilor; doarme în lacuri; vuieşte puternic în mările furtunoase. Aerul pe care-l respirăm s-a născut din respiraţia Mamei noastre divine Natura. [...] Tăria oaselor voastre s-a născut din tăria oaselor Mamei divine, care a dat consistenţă stâncilor şi pietrelor. [...] Omul este fiul Naturii divine şi de la ea a primit Omul (s.n.) întregul său trup, întocmai cum trupul unui nou-născut se naşte din trupul mamei sale. Adevărat, adevărat vă spun, voi sunteţi una cu Mama voastră divină Natura; ea este în voi şi voi în ea. Din ea v-aţi născut, în ea trăiţi şi la ea vă veţi întoarce din nou. [...] Vă spun, până când nu veţi urma legile Mamei voastre divine, nu veţi putea scăpa in niciun fel de moarte (s.n.).”

Fiind o evanghelie esoterică, suportă interpretări multiple. Mă hazardez să construiesc propria mea interpretare: bolnavii şi schilozii sunt ignoranţii. Golul lăuntric, nevoia de a avea un reper transcendent sau pierderea încrederii în reperele vechii religii (iudaismul) i-au adus în faţa unui iluminat: Iisus. Esoterismul accentuează rolul interiorizării, al experienţelor personale şi unice şi al practicării unor ritualuri secrete, interzise profanilor. Cuvântul Om apare cu majusculă în mijlocul frazei. Iisus a fost desemnat ca Fiu al Omului. De unde se poate extrage concluzia că Omul este Dumnezeu, supus el însuşi Mamei Natura. De asemenea se observă uşor convingerea că respectarea întocmai a legilor Naturii acordă iniţiaţilor nemurirea, accesul la eternitate.

Textele descoperite la Nag Hammadi, cunoscute sub numele de “Manuscrisele de la Marea Moartă“, completează într-o modalitate inedită creştinismul. Se poate spune că există un creştinism esoteric şi unul exoteric. Textele esoterice schimbă radical fizionomia religiei creştine. Scrierile teologilor amintesc în treacăt despre o serie de evanghelii ascunse ochiului şi rezervate unui cerc restrâns de cărturari. Vaticanul ascunde comori literare fără preţ. Consultarea fondului secret de carte se face cu aprobarea expresă a papei şi în condiţii de strictă supraveghere. Descoperirile revelatoare de pe Pajiştea Gâştelor (Nag Hammadi) au produs confuzie, spaimă şi agitaţie. Reacţia a fost de minimalizare. Credincioşilor le-au fost adresate îndemnuri la înţelepciune. De la inducerea suspiciunilor de fals, până la tratamentul dispreţuitor, textele au fost în final trecute in categoria documentelor gnostice. Biserica afirmă că sunt o simplă curiozitate arheologică. O serie de evanghelii interzise au intrat in circuitul public. Furia teologilor mocneşte în ”studiile” oficiale, care recurg la argumente de natură a discredita conţinutul manuscriselor. Alarmată de o posibilă cascadă de texte neconforme dogmatismului oficial, Biserica s-a infiltrat puternic pe piaţa neagră de antichităţi. Fără prea mult succes. Sfârşitul sec. XX este tulburat de “Evanghelia după Iuda“, considerată până atunci iremediabil pierdută. ”Evanghelia Păcii a lui Ioan“, “Evanghelia după Maria Magdalena“, “Evanghelia după Toma“, “Evanghelia Adevărului“, “Evanghelia după Filip“ şi multe altele circulau printre primii creştini. Nu erau interzise. Erau citite la întrunirile primilor creştini. Lipsa unităţii slujbei crea riscul dezintegrării religioase. Ritualul, de asemenea, nu era unitar. Prima limitare a textelor a avut loc la începutul sec. al III-lea. O cenzură nu atât de drastică precum cea care va urma în secolul următor.

În “Evanghelia Păcii a lui Ioan“ am dat peste un pasaj interesant:

“Dumnezeu nu a scris legile sale în pagini de carte, ci înainte de toate în inima, în mintea şi în spiritul vostru. [...] Scriptura este lucrarea omului, dar viaţa şi toate cele ce o găzduiesc sunt totdeauna lucrarea lui Dumnezeu. [...] De ce studiaţi şi vă agăţaţi cu atâta încăpăţânare de scripturile cele moarte, care nu sunt decât lucrarea mâinilor neîndemânatice ale omului?”

O nouă probă a esoterismului creştin oferă evanghelia citată mai sus:

“Mai am încă multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta încă, pentru că ochii voştri sunt obişnuiţi mai mult cu întunericul, iar lumina deplină a Tatălui divin Ceresc v-ar orbi.”

Evanghelia dupa Iuda inainte de restaurare

ANATEMIZAREA EVANGHELIEI DUPA IUDA. Crestinismul timpuriu se intemeiaza exclusiv pe traditia orala. Abia la o jumatate de secol de la presupusa crucificare a intemeietorului cultului au inceput sa fie incredintate hartiei povestirile despre minunile si vindecarile miraculoase, despre resurectia lui Lazar, despre redarea vederii orbului si vindecarea leprosului, despre mersul pe apa si altele. Ceea ce ne indreptateste sa credem ca si “autorii” Evangheliilor care le poarta numele au murit inainte ca acestea sa fie scrise. In concluzie, Evangheliile sunt anonime, iar incongruentele stilistice indica interventii si prelucrari multiple ale textelor.

Textul Evangheliei dupa Iuda, calificat ca apocrif de biserica institutionalizata, apartine gnosticilor, o ramura disidenta a crestinismului primar, reprimata brutal de capii bisericii. De ce au fost repudiati gnosticii? Pentru ca aveau acces direct la revelatie si se dispensau de revelatiile, sfaturile, interpretarile si controlul preotilor. Pericolul pierderii autoritatii asupra comunitatilor crestine i-a infuriat teribil pe episcopii primelor milenii, care isi vedeau amputata functia principala de intermediari intre om si Dumnezeu. Textele gnosticilor, care atrageau cu precadere oameni instruiti, avand o capacitate de abstractizare dezvoltata, au fost expurgate din corpusul culegerii care va primi numele de Noul Testament. Selectia, in fapt o ampla epurare, a fost facuta arbitrar, pe criteriul comprehensibilitatii textelor. Astfel, din 70 de evanghelii (30 de evanghelii propriu-zise si 40 de variante), doar 4 au fost alese de capriciosul Irineus. Totusi, pana la Conciliul de la Niceea, convocat de ipocritul imparat Constantin in anul 325 d.C., nu a existat o versiune unica a textelor sfinte ale crestinismului si multi au ignorat recomandarile lui Irineus, episcop de Lugdunum. Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca si Ioan sunt accesibile vulgului prin limbaj si prin idei, sunt scrise intr-un stil simplu, narativ, deosebindu-se radical de Evanghelia Mariei Magdalena, a lui Toma, a lui Iuda etc., care contin abstractii, exprimari ermetice si idei mult mai elaborate si mai elevate decat cele cuprinse in sinopsisul noii religii.

IDEILE “ERETICE”. Trupul este o inchisoare pentru sufletul de sorginte divina (idee platoniciana) si, pe cale de consecinta, sacrificiul christic a fost benefic si dezirabil. Insusi cel sacrificat a resimtit nerabdarea de a-si da viata. Iuda a fost un erou pentru gnostici, intrucat a eliberat sufletul lui Christos de impuritatea corporala si l-a abstras temporalitatii. Iuda a fost singurul dintre apostoli care a inteles nevoia lui Christos de a se elibera de mizeria materiei. Revelatia principala a Evangheliei, care rastoarna viziunea oficiala asupra sacrificiului, este apropierea lui Iuda de Christos si rangul lui de discipol favorit. Iuda nu a vrut sa-l tradeze pe mentorul si idolul sau, ci acesta i-a solicitat imperativ sa implineasca misiunea divina: denuntarea catre autoritatile romane. La ultima cina, Christos insusi isi desemneaza “tradatorul”, iar Iuda nu a fost deloc bucuros, dar s-a supus vointei Invatatorului. Devenit apostol favorit, Iuda a inceput sa fie invidiat si blamat de ceilalti. (Textul Evangheliei dupa Iuda a fost deteriorat in mod irecuperabil in proportie de 15%. )

Istoria demonizarii lui Iuda este lunga, insa ramane invaluita in obscuritate. O oarecare cronologie se observa urmarind cele 4 Evanghelii sinoptice: in Evanghelia dupa Marcu, cea mai veche dintre toate, Iuda nu este prezentat ca personaj negativ. Abia in urmatoarele trei Iuda este acuzat de felonie, sfarsind prin a fi demonizat ca intrupare a Raului. O fractiune a crestinismului a iesit, in cele din urma, invingatoare in lupta dintre secte. Iar invingatorii rescriu istoria in favoarea lor. Vae victis!

Manuscrisul deteriorat al Evangheliei dupa Iuda

FAPTELE. Un volum reunind texte antice, descoperit intr-un mormant, in anul 1978, langa localitatea El Minya, in plin desert egiptean, a produs asemenea surprize incat Vaticanul, nervul crestinismului occidental, si-a mobilizat cohortele de istorici inrobiti doctrinar pentru a bagateliza cea mai importanta descoperire arheologica din a doua jumatate a sec. XX.

O indolenta crasa a ingropat in uitare descoperirea. Codexul a fost vandut unui anticar, apoi furat, recuperat si, in cele din urma, oferit spre vanzare pe piata neagra a antichitatilor din Geneva la pretul de 3 milioane $. Pretentiile exagerate si refuzul categoric al vanzatorului de a accepta un pret mai mic au aruncat manuscrisul in cutia de valori a unei banci new-yorkeze din Hicksville, New York, unde a zacut, in conditii improprii unui document de 1700 - 1800 de ani vechime, peste un deceniu si jumatate. Colectia de papirusuri a fost achizitionata, in final, de Frieda Nussberger-Tchacos (de unde provine si supranumele de Codex Tchacos), care a donat-o Fundatiei Maecenas in anul 2001, fundatie specializata in arta antica. Costul restaurarii manuscrisului puternic deteriorat s-a ridicat la suma de 1 milion $. Autentificarea cu carbon 14 la cel mai performant laborator din lume, apartinand Centrului de Fizica al Universitatii din Arizona, plaseaza scrierea textului principal al Codexului in sec. al III-lea d.C. Numele acestui text a provocat un seism in lumea istoricilor si a teologilor: Evanghelia dupa Iuda. Continutul, de asemenea, rastoarna brutal tot ceea ce cunoastem din Evangheliile autorizate (canonice sau sinoptice, cum mai sunt cunoscute). Celelalte texte, de importanta secundara in raport cu cel care poarta numele celui cunoscut ca tradatorul Mantuitorului, Iuda Iscarioteanul, sunt: Allogenes, Prima Apocalipsa a lui Iacob si Scrisoarea lui Petru catre Filip, deja cunoscute la vremea uluitoarei descoperiri din desert.

Manuscrisul Evangheliei dupa Iuda este doar o copie, textul fiind cunoscut si respins inca din sec. al II-lea d.C. de catre episcopul de Lugdunum (Lyon), Irineus, “parinte al Bisericii”. Irineus ofera prima atestare a Evangheliei dupa Iuda in lucrarea “Contra ereziilor” (Adversus Hæreses), in care tuna si fulgera impotriva lui Valentin din Egipt si a gnosticilor. Pana la descoperirea manuscriselor de la Nag Hammadi, Irineus era singura sursa documentara referitoare la gnozele vremii, Biserica avand grija sa distruga toate textele incomode care circulau la inceputurile crestinismului.

CONTINUTUL. Stupefianta prin continut, Evanghelia dupa Iuda a dezlantuit inversunarea teologilor, vizibil deranjati de supravietuirea manuscrisului scapat de campania distructiva a textelor considerate eretice. Campania isterica de epurare a fost declansata de Sf. Athanasius in sec. al IV-lea d.C. De la arderea cartilor pana la arderea oamenilor nu mai era de facut decat un pas. Si nu este vorba despre nazism, ci despre crestinism, religia iubirii universale… Evanghelia contine punctul de vedere gnostic: calea mantuirii poate fi gasita numai prin cunoasterea secreta revelata de Isus discipolilor sai. Christos, relateaza explicit textul gnostic, a vrut ca Iuda sa-l tradeze, i-a cerut chiar sa duca la indeplinire tradarea, pentru a indeplini vointa lui Dumnezeu. Ceea ce contravine Evangheliilor oficiale, care-l ostracizeaza pe Iuda si-l consacra ca prototip al tradatorului. Evanghelia nu are pretentia de a fi scrisa de cel al carui nume il poarta, ci plaseaza intr-o alta perspectiva actul ticalos al tradarii. Mai mult, Iuda este descris ca discipol favorit al lui Christos si cel mai fidel dintre ei. Personajele negative ale Bibliei nu fac decat sa-si joace rolul incredintat de Dumnezeu, nu comit acte reprobabile din propria vointa.

CRITICA. Vaticanul, prin vocea papei Benedict al XVI-lea, a carui viziune inflexibila este de mult cunoscuta (a condus cateva decenii Congregatia pentru Doctrina Credintei, oficiul insarcinat cu excomunicarile, adica Inchizitia rebotezata), a raspuns:

Interesele lui Iuda au fost puterea si succesul, fara a manifesta nicio urma de dragoste fata de Christos. A fost un om cupid: banii au fost mai importanti decat comuniunea cu Christos; banii au avut prioritate fata de dragostea pentru Dumnezeu. (…) Iuda a fost un mincinos, un ipocrit insensibil la adevar, care a pierdut sensul divinitatii.

Zidul Plangerii - Ierusalim

Evreii au fost, poate, cel mai recalcitrant popor din teritoriile ocupate de romani. Revoltele impotriva ocupatiei, luptele iudeilor pentru putere, rivalitatile dintre descendentii legendarilor regi David si Solomon faceau din Iudeea o tara neguvernabila. Ferocitatea represiunii romane, consemnata de majoritatea istoricilor, contrasteaza cu anarhia crescanda din micul regat. Distrugerea celui de-al doilea Templu si asediul de la Masada sunt punctele de varf ale demonstratie de forta a Imperiului Roman, excedat de turbulente si rebeliuni. Situatia politica indefinibila si paradoxala s-a transmis si in mediul religios, caracterizat printr-o diseminare sectara a mozaismului. Multimea sectelor milenariste si apocaliptice denota o criza religioasa profunda. Asteptarea unui mesia salvator a fost speculata de taumaturgi, mici propovaduitori si sarlatani, care-si revendicau descendenta divina si se prezentau ca detinatori ai unor puteri miraculoase. Unii dintre ei au fost atat de periculosi pentru crestinism, incat au fost consemnati in tuse sumbre si oarecum ridiculizati in noile texte care, ulterior, vor alcatui Noul Testament: Apollonius din Tyana, Simon Magicianul (numit Magul in Noul Testament), Simon Bar-Kokhba.

Comunitatea de la Qumran s-a intemeiat in urma unei dispute ireconciliabile, care a capatat amploare, intre doi dintre rabinii Templului, in sec. al III-lea i.C. Unul dintre ei, poate ros de ambitii, poate bine intentionat, l-a infierat in predicile sale pe celalalt rabin, prezentat ca fiind corupt si imoral. Cel presupus corupt a obtinut castig de cauza cu ajutorul adeptilor sai si cu un puternic sprijin politic, iar celalalt rabin s-a autoexilat impreuna cu un grup de sustinatori. Starea de permanenta tensiune intre supusii israeliti si invadatorii romani reverbereaza si in activitatea religioasa. Unii istorici acrediteaza ideea ca intemeierea comunitatii de la Qumran a fost generata de nevoia unui refugiu din calea opresiunii ocupantului roman. Aceasta secta este amintita si de istoricul evreu Flavius Josephus. Neputinta de a infrunta fatis masina de razboi a Romei a dezvoltat in zona Qumranului o literatura eschatologica infricosatoare, din care nu lipseste impulsul sinucigas. Prezentata cel mai adesea ca o comunitate de scribi, arheologii aduc probe irefutabile in sustinerea descrierii lor: situl arheologic de la Qumran contine un scriptorium si zeci de calimari din lut, ceea ce demonteaza prezumtia abandonarii manuscriselor in grote de catre un grup de refugiati rebeli din Ierusalim. Sapaturile sistematice au scos la suprafata o incinta asemenea unei manastiri, confundata intentionat cu o fortareata si, totodata, centru de olarit. Din manuscrisele descifrate se cunosc modul de viata auster si regulile de abstinenta autoimpuse. Nu este exclus ca, in acelasi timp, scribii sa fi fost initiati si in arta razboiului.

Cele mai importante ritualuri ale esenienilor se regasesc si in crestinism. Ablutiunea, baia rituala, avea o importanta primordiala in cultul Fiilor Luminii, cum se autointitulau esenienii. Curatenia fizica era o preconditie a puritatii spirituale. Dovada practicii ablutiunii rezida in 10 bazine si in ramasitele apeductelor care le alimentau. Cei aproximativ 200 de schismatici mancau in comun si momentul final era trecerea cupei din mana in mana, pentru a bea fiecare. Cu certitudine ritualurile i-au inspirat pe crestini: ablutiunea a devenit botez, iar masa in comun a devenit Cina de Taina. Ioan Botezatorul a fost cel putin cap al unei secte milenariste, daca nu conducatorul spiritual al esenienilor. In mod nejustificat, in cinematografie este prezentat ca fiind mai batran decat Christos, desi Noul Testament afirma ca aveau aceeasi varsta si, din indiciile scapate de cenzura dura a imparatului Constantin, rezulta ca erau veri primari. Sa fie o simpla coincidenta temporala afirmarea presupusului Christos Mesia ca predicator si ascensiunea maxima a esenismului?

In vremurile efervescente ale sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial, premergatoare proclamarii prin negocieri de culise, santaj, terorism si furt teritorial a statului Israel, un tanar beduin a descoperit la Qumran (inca apartinand Palestinei la acea vreme) o serie de manuscrise antice, ascunse in vase de lut. Versiunile asupra circumstantelor descoperirii vastului tezaur cultural variaza.

In primavara anului 1947, fiind cu caprele la pascut si plictisindu-se, tanarul a inceput sa arunce cu pietre in grotele din apropiere, cand a auzit un sunet de vase sparte; intrand intr-una dintre grote, a facut cea mai controversata descoperire a secolului XX. Alta versiune relateaza ca, pierzandu-si o capra si presupunand ca s-ar afla intr-o grota, a intrat si a gasit vasele cu manuscrise. Conform altei variante, beduinul a gasit grota intamplator, oprindu-se sa se odihneasca din goana dupa asasinul tatalui sau. Cea mai recenta si mai plauzibila varianta este ca beduinul era un contrabandist marunt care, impreuna cu varul sau, cauta o ascunzatoare pentru marfa ilicita. Ipoteza ultima este intarita de accesul greoi la grota.

Descoperirea nu i-a impresionat prea tare pe contrabandistii care nu se gandeau decat la valorificarea textelor pe piata neagra de antichitati. O parte a manuscriselor a fost oferita unui anticar veros din Bethleem in schimbul unei sume infime, iar cealalta parte a fost folosita de mama unuia dintre ei la aprinderea focului in cuptor. Refuzul anticarului de a cumpara “marfa” gasita in grotele de la Nag Hammadi i-a indreptat pe cei doi autori ai descoperirii spre un cizmar, care - credeau ei - ar fi putut fi interesat de pielea pergamentelor. Cizmarul, de religie crestina, intuieste valoarea manuscriselor si anunta o manastire din apropiere, care decide sa le cumpere.

Timp de 10 ani s-a desfasurat o ampla campanie arheologica, soldata cu gasirea a peste 900 de manuscrise in 11 grote. 80% din texte sunt scrise pe pergament, iar 20% pe papirus, in limbile ebraica, aramaica si greaca veche. Explicatia conservarii textelor redactate intre sec. al III-lea i.C. si sec. al II-lea d.C. este ariditatea climei, care a incetinit procesul degradarii.

Manuscrisele contin toate scrierile Vechiului Testament, mai putin Cartea lui Esther, plus o serie de texte protocrestine, coduri morale, indrumari, reguli de convietuire, precum si o bogata literatura eschatologica. Rezultatul descifrarii manuscriselor a fost asteptat mai mult de 4 decenii, oamenii de stiinta fiind suspectati nu o data de tentativa de a pastra secrete unele mesaje care ar duce la subminarea doctrinei crestine. Teoriile conspirationiste acuza Vaticanul de instituirea unei legi a tacerii, pentru a pastra monopolul interpretarii textelor sfinte ale crestinismului si a secretiza pentru totdeauna texte neconforme dogmaticii. Totusi, publicarea partiala a rezultatelor a produs un real disconfort autoritatilor religioase crestine. Explicatia intarzierilor in publicarea continutului textelor religioase descoperite la Qumran este faramitarea sulurilor in peste 15.000 de fragmente, la care se adauga procedeele complexe de restaurare si conservare.

Desi dovezile arheologice si argumentele sunt favorabile atribuirii acestor manuscrise unei comunitati israelite schismatice (comunitatea esenienilor), din care facea parte si Ioan Botezatorul, o parte infima a arheologilor continua sa conteste provenienta textelor pentru a opera o falsa disjunctie intre esenieni si crestini si a nega orice legatura intre cele doua secte desprinse din iudaism.