Europa – club crestin?

Nicolas Sarkozy persistă în a sustine deliranta idee a rădăcinilor crestine ale Europei. El nefiind nici pe departe un model de ”bun crestin”. Divortat si răs-divortat, vanitos, ranchiunos, arogant…

A promova ideea falsă a unei Europe crestine înseamnă a promova conflictul cu alte religii, îndeosebi cu celelalte monoteisme rivale. Simpla concurentă cu islamismul contrazice principiile fundamentale ale crestinismului. Crestinul este perfid: nu-si iubeste dusmanul, ci îl devorează; nu întoarce si celălalt obraz, ci ripostează mai puternic decât atacatorul; el urăste tot ceea ce nu se înscrie în cadrele religiei sale.

În subtext, Sarkozy respinge aderarea Turciei la Uniunea Europeană din perspectiva îngustă a crestinismului. Comitând o grosolană eroare de logică. Totusi, francezii sunt recunoscuti pentru supletea gândirii si pentru arta de a strecura sofisme abil construite în argumentări serioase. Ceea ce nu este cazul lui Nicolas Sarkozy, el nefiind francez decât prin adoptie.

Când nu reusim să întelegem un fenomen, i-l imputăm lui Dumnezeu. Un mijloc eficient de a bloca gândirea. Se omite că religia e un balast preistoric, dezvoltat în Antichitate si purtat ca o excrescentă purulentă de modernitate. Religia, prin institutiile sale, este o politie a spiritului si un dusman al ratiunii. Regimurile politice mentin religiile sub pretextul că sunt impregnate de istorie, fără a avea, ele însele, o probă istorică, lipsindu-le veridicitatea si verosimilitatea. Dar traditia si practica mistică îndelungată nu le legitimează ca probe reale în fata istoriografiei. Pentru că religia este cea mai mare fraudă mentală si serveste la mentinerea în ignorantă a săracilor si la resemnare.

În mod curios, cu putine exceptii, ca Statele Unite, tările sărace sunt cele mai mutilate spiritual si mental de bigotism. Suntem tributarii unei idolatrii desuete. O idolatrie pe care, însă, oficialii europeni nu ezită să o invoce ca pe un argument suprem. Penetrarea religiei în sfera politicului s-a dovedit întotdeauna toxică.

A fi împotriva aderării Turciei la Uniunea Europeană este o atitudine de bun simt. Principala preocupare este doar modalitatea de a o argumenta. Iar Nicolas Sarkozy este, intelectualmente, strâmt si strâmb.

Teritoriul Turciei se află, preponderent, în Asia. Având vecini cu afinităti similare, ar putea să construiască împreună cu ei un bloc economic. Să nu se uite că dominatia otomană în Balcani a sufocat orice suflu de modernizare socială, culturală si economică. La fel cum a făcut, apoi, crestinismul bizantin în acelasi spatiu geografic, după disparitia Imperiului Otoman.

Turcia nu ar însemna un suflu nou în Europa. Dimpotrivă. Turcia se îndreaptă pe nesimtite spre un regim cu nuante teocratice. Chiar dacă ar fi crestină, Turcia nu ar avea ce căuta în structuri europene. Ca de altfel nici Israelul. Prin religie, turcii nu subminează nicidecum unitatea discutabilă a Europei. Pentru că adevăratii sabotori ai Ununii Europene sunt englezii. Din întâmplare, crestini. O realitate de neacceptat pentru unele capete bigote pătrătoase este aceea că locuitorii continentului european sunt crestini exclusiv din cauza situării geografice. Chiar si Daniel Ciobotea si Joseph Ratzinger ar fi fost musulmani dacă s-ar fi născut din părinti musulmani, în Iran, de exemplu.

Adevăratele motive ale refuzului aderării turcilor la Uniunea Europeană ar trebui să fie altele. Orientarea obedientă fată de americani si israelieni ar trebui să accentueze reticentele occidentale fată de aderarea Turciei la UE. În plus, dispretul legilor, coruptia înfloritoare, tortura aplicată retinutilor, arestatilor si detinutilor, blocarea emancipării femeii (în ciuda reformelor lui Mustafa Kemal Ataturk), tratamentul barbar aplicat minoritătilor armeană si kurdă, negarea hotărâtă a genocidului armean, ocuparea samavolnică a Ciprului de Nord sunt obstacole de netrecut.

Turcia nu a fost, nu este si nu va fi niciodată o tară europeană! Realitatea geografică, în primul rând, vine să confirme că Turcia este o tară asiatică. Iar geografia nu va fi schimbată decât dacă Israelul va avea ambitia să se înscrie în Uniunea Europeană.

Argumentul religios este cel mai jignitor motiv al excluderii Turciei din clubul european. Tările non-crestine nu sunt ale lui Dumnezeu? Nu sunt creatia lui? Iată paradoxul crestinismului. Iar în privinta rădăcinilor crestine ale Europei? Europa se întemeiază, spiritual, pe cultul mortilor, nu pe mincinosul basm al sectei evreiesti care a inventat un Mesia! Europa a reinventat un Iisus alb, un Iisus european. Si dacă s-ar fi născut negru la piele (nu măsliniu, cum ar fi trebuit să fie), Iisus tot ar fi fost spălat si vândut maselor ca un om-zeu alb la piele!

Europa este interzisă celor ce resping credinta naivă într-o fiintă imaginară? Europa este interzisă musulmanilor, buddhistilor, hindusilor, confucianistilor, sintoistilor, iudaicilor, animistilor, agnosticilor, ateilor etc.? Dacă este asa, atunci refuz să fiu european!

Pentru o morală secularizată (3)

Ființa transcendentă face bilanțul fiecăruia la judecata ultimă. Prin acest postulat religia nu se adresează nici rațiunii apte să înțeleagă substratul unui comportament, nici responsabilității umane. Ea vizează emoții primare: frica și speranța. La majoritatea oamenilor se întâlnește o formă de conștiință morală, independent de noțiunea de transcendență, provenind din rațiunea practică, prin intermediul căreia individul încearcă să distingă finalitatea acțiunii umane. Sistemul normelor și al valorilor este suspus schimbării. Fiind arbitrară, relativă și imperfectă, morala nu poate pretinde atributul universalității. Motiv pentru care nu putem condamna practici aparținând altor societăți, deși provoacă indignare (supunerea femeii în societățile islamice).

Creștinismul însuși a impus un nou set de norme societăților pe care le-a colonizat temporal și spiritual, profitând de perioadele de degringoladă, prin forță. A schimbat obiceiuri și tradiții, chiar dacă le-a preluat pe cele vechi și le-a deturnat sensul. Creștinarea Europei nu s-a produs pașnic, prin cuvânt. Ci prin sabie și, în cel mai bun caz, prin șantaj politic și teritorial. Temuții vikingi, o amenințare constantă și terifiantă pentru regatul francilor, au primit ceea ce au vrut – Normandia – de la Carol cel Simplu, cu condiția ca Rollo, regele lor, să se creștineze și să-i oblige pe războinicii săi să devină adepții creștinismului. Imperialismul religios și regii fanatici au favorizat monopolul creștin asupra conștiințelor. Dar și cupiditatea. Rollo a acceptat și a îndeplinit condițiile, obținând râvnitul teritoriu, de o frumusețe aproape ireală.

Creștinismul și-a asumat învățăturile pretinsului fiu al lui Dumnezeu, el însuși Dumnezeu (fiul este propriul său tată, iar tatăl este propriul său fiu!), ca referință morală. În acest punct s-a produs greșeala fundamentală: a luat ca model un personaj divin. Perfecțiunea este o stare inaccesibilă ființei umane. Credința se epuizează încercând să o atingă și omul se învinovățește pentru neputința de a accede la ea. Morala trebuie să fie mai puțin ambițioasă și la îndemâna omului. Poate că ura creștinismului, definit paradoxal ca religie a iubirii universale, față de spiritul rațional și critic derivă din eșecul confiscării unor atitudini fundamentale: umanismul, solidaritatea, generozitatea.

Pentru o morală secularizată (2)

Recuperând selectiv filosofia marilor clasici ai Antichității, teologii medievali l-au integrat doctrinal pe Platon și l-au închis în schemele gândirii dogmatice ca pre-creștin. Pe lângă unele compatibilități (doctrina sufletului), opera lui Platon s-a dovedit un cal troian. Ceea ce cunoaștem sub titulatura de ”mitul lui Gyges” este o parabolă despre natura coruptibilă a omului. (Păstorul harnic, sărac, dar onest, este apreciat de ceilalți locuitori ai cetății. Dobândind un inel cu proprietăți magice, el nu ezită să comită acte reprobabile, cum ar fi regicidul. Calitatea de a fi invizibil înseamnă renunțarea la principii morale, la prudență și la teama de judecată. Se crede el însuși zeu.) Orice om ar dobândi inelul lui Gyges, ar renunța la ipocrizia moralei religioase și ar profita de obiectul care i-ar aduce fericirea. S-ar elibera de constrângeri, ar fi total liber și invincibil. S-ar supune doar propriilor sale dorințe. Una dintre dorințe ar putea fi aceea de a fi integru.

În argumentările frauduloase ale teologilor apare mai mereu ponciful: ”Cine pierde credința în Dumnezeu pierde și sensul moralei.” Maica Tereza a lăsat moștenire un set de scrisori care probează că în ultimii ani ai vieții își pierduse credința în Dumnezeu. Scrisori asupra cărora se păstrează o tăcere problematică. Pierzându-și credința a devenit o ticăloasă, o hoață sau o criminală? Bineînțeles că nu. Și-a continuat operele caritabile până la moarte. Compasiunea nu este creștină. Compasiunea este general umană. Ca și dragostea. Religia nu ne face mai buni, ci mai răi. Mai intoleranți. Mai exclusiviști. Mai războinici. Mai fanatici.

Morala secularizată înseamnă, de fapt, totalitatea regulilor impuse de sine pentru sine, prin raportarea omului la umanitatea sa, în situația în care acesta ar dispune de libertatea absolută și, deci, de un mijloc de a se sustrage pedepsei; un set de reguli devenite obligatorii odată ce au fost formulate. Nu un zeu ipotetic ne-ar împiedica să comitem acte împotriva semenilor noștri, ci un principiu de la care ne impunem să nu abdicăm. Astfel, morala secularizată nu conține o deprimantă motivație negativă (pedeapsa crudă și eternă – damnarea), dimpotrivă, ne obligă să ne demonstrăm nouă înșine consecvența și puterea de a respecta un principiu pe care ni l-am asumat benevol. Extirparea ideii de teroare divină ar elibera omul de o povară inutilă. Privind astfel morala, zeul nu mai are loc în lumea modernă.

Pentru o morală secularizată (1)

 

Un credincios, indiferent de confesiune, respinge cu mânie ideea unei morale plasate în afara religiei. A fi agnostic sau ateu și a fi moral sunt ipostaze antinomice. Morala fără transcendent intră în disoluție. Existența devine sordidă, iar umanitatea este devorată de promiscuitate. Sunt doar câteva sofisme cuprinse în discursurile rostite de preoți, indiferent de confesiune, și acceptate fără discernământ de cohortele de adepți. Autoînvestiți cu atribuțiile de a promova reguli derivate din voința ființei absolute, preoții se erijează în gardieni ai moralei.

În Evul mediu preoții reglementau până și modalitățile în care soților le era permis să facă sex. (Ca fapt divers, biserica accepta numai poziția misionarului, celelalte poziții fiind interzise și pedepsite cu penitență grea. Iar sexul oral era considerat aproape o crimă. Biserica ajunsese să controleze viața intimă și, mai mult, au fost scrise manuale care reglementau în cele mai mici amănunte existența cotidiană a creștinului.) Pentru sexul în afara căsătoriei supliciile erau aproape insuportabile, culminând cu biciuirea publică și cu batjocura. În unele părți ale Europei chiar și cu condamnarea la moarte. Astfel își manifesta ființa divină, prin interpușii săi, preoții, dragostea pentru creație și aptitudinea de a ierta păcatele. Invocarea voinței divine avea darul de a înfricoșa. Însăși forma de a promova morala religioasă, prin frică, supravegheată de o transcendență iluzorie, ar trebui să determine o rațională reacție de respingere. Autoritatea divină este construită de om pe un fundament fals: pedeapsa terifiantă și amenințarea cu distrugerea speciei umane. Iubirea și respectul apar, cu fățărnicie, în planul secund.

Ființa absolută inspiră teroare. Ea pedepsește atât direct, prin catastrofe, cât și prin oameni ca toți ceilalți, care preiau atribuții divine, în consecință prin uzurpatori: preoții. Unii pedofili, alții care întrețin relații extraconjugale (în cazul ortodocșilor și al protestanților) sau pasagere; cei mai mulți desfășoară activități simoniace, sub ”blânda” protecție divină. Și, evident, a superiorilor ecleziastici. Monopolul religiei asupra moralei este fragil. Cel mai adesea se aduce ca argument pretenția că morala este principalul liant social. Fals. Liantul social cu importanță decisivă este limba. Cine nu cunoaște limba comunității în care trăiește se autoexclude. În societățile evoluate religia nu este factor integrator. Nimic nu a împiedicat ca două popoare de aceeași confesiune să poarte războaie pustiitoare.

Relativitatea adevărului divin decurge, neîndoielnic, din multitudinea de religii, fiecare proclamându-și superioritatea asupra celorlalte. Doar hazardul nașterii într-un anume spațiu geografic a făcut ca unii să fie creștini, alții musulmani etc. Preceptele morale sunt sensibil diferite de la o religie la alta. În plus, pentru a adânci incompatibilitățile dintre religii, teologii au nuanțat normele morale, care au marcat, în epocile teocratice, mentalul colectiv și au generat eresuri. Chiar dacă, formal, în Europa regimurile teocratice nu au reușit să se impună, faptic ele au funcționat cu succes prin influența determinantă asupra monarhilor, fără excepție temători de pedeapsa divină. Așadar, Europa poartă o incontestabilă amprentă teocratică. Pe care Napoleon n-a reușit s-o elimine definitiv, în ciuda măsurilor radicale și a gesturilor simbolice: s-a încoronat singur, smulgand coroana din mâinile papei Pius al VII-lea, iar la încoronarea Josephinei ca împărăteasă a francezilor i-a rezervat un rol decorativ urmașului Sf. Petru (Napoleon și-a încoronat propria soție, ofesând grav autoritatea papală).

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (6)

“Să ne oprim asupra altor două pluraluri: El-Shaddai, care semnifică Cei de sus, şi Adonai, de asemenea, are un înţeles foarte interesant. Potrivit legilor iudaice, evreilor le este interzisă pronunţarea cuvintelor Elohim şi Yahve, fiindcă una dintre poruncile dictate lui Moise pe Muntele Sinai spune: “Să nu iei numele lui Yahve în deşert, căci Yahve nu iartă pe cel ce-i pronunţă numele în deşert.” (Exodul 20:7) Astfel, cei mai mulţi evrei, atunci când se roagă, citesc, vorbesc şi gândesc, folosesc cuvântul Adonai. De unde provine cuvântul Adonai? Este pluralul cuvântului evreiesc Adon, care înseamnă Stăpân. Deci, Adonai înseamnă Stăpânii. Prin urmare, Adonai este pur şi simplu un alt cuvânt ebraic folosit pentru a-l numi pe Elohim, iar pluralul său mai semnifică şi Ceilalţi sau Cei veniţi din cer.

Biserica, întreg iudeo-creştinismul a tradus toate aceste nume prin Dumnezeu, Atotputernicul, Domnul! Ceea ce este în întregime fals şi o grotescă escrocherie intelectuală. Una în plus. În unele pasaje din Torah se vorbeşte despre Benei ha Elohim, despre fiii lui Elohim, adică despre un popor venit din cer. Şi iată un pasaj din Torah pe care ţin să-l citez, deoarece preoţii creştini îl ascund cât mai mult posibil, căci îi deranjează. Acest pasaj devine de înţeles în lumina religiilor politeiste, în care zeii sunt fiinţe umane, din carne şi oase, umane ca şi noi:

Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Elohim au văzut că fetele oamenilor erau frumoase. Şi dintre toate şi-au luat neveste pe acelea pe care şi le-au ales. În acele vremuri, pe pământ erau uriaşi, şi chiar şi după aceea, după ce fiii lui Elohim s-au împreunat cu fetele oamenilor, care le-au născut copii: aceştia erau vitejii renumiţi din vechime. (Geneza 6:1-4)

Acest pasaj adorabil merită pus sub nasul creştinilor în sutană. Cum poţi să susţii că Dumnezeu e unic, imaterial, spirit pur? Se vorbeşte foarte clar despre fiii lui Elohim, despre un popor venit din cer, iar unii dintre aceşti fii (oameni ai planetei lui Elohim) se acuplează cu fiicele oamenilor. Şi sămânţa lor este compatibilă cu ovulele soţiilor lor umane, pentru că împreună au avut copii. Nimic nu poate fi mai logic, din moment ce am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lor. Zeii, acei fii ai lui Elohim, sunt deci sexuaţi, au consistenţă fizică, au organe sexuale ca ale pământenilor. Ei au văzut că fiicele pământenilor sunt frumoase; putem spune că au fost excitaţi de frumuseţea şi farmecul pământencelor. Sexul este un element atât de important în viaţa oamenilor, încât a-l cenzura, a devenit unul dintre mijloacele de coerciţie preferat acestor creştini pudibonzi, inventatori ai lui Iisus. Deşi este bine cunoscut: Hăituieşte naturalul, el va reveni în galop. Iar sexul este natural. Ce explicaţie răsucită, bizară, ambiguă vor da acestui pasaj? Ce basm vor mai inventa în încercarea de a adormi copiii?” (Sfârşit)

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (5)

“Da, este un basm, o istorie inventată de la un capăt la celălalt, cu scopul de a domina oamenii – dacă e necesar, cu sprijinul forţelor militare ale ţărilor aliate, pentru că Vaticanul nu are divizii, cum ironiza Stalin… (Când Stalin a fost informat că Eugenio Pacelli, cu numele de papă Pius al XII-lea, a condamnat comunismul şi puterea sovietică, a întrebat ironic: De ce ar trebui să mă tem? Câte divizii are papa? Alţii susţin că papa ar fi cerut să participe la Tratatul de pace de la Paris, în 1947, de partea aliaţilor, ceea ce ar fi prilejuit întrebarea acidă a lui Stalin. – n.t.) Da, este adevărat, dar cardinalii şi Curia, guvernul Vaticanului, ştiu perfect cum să profite de armatele numeroşilor prieteni, şefi de state: regine, regi, dictatori şi preşedinţi. (Vaticanul a susţinut consecvent dictaturile militare din America Latină şi a dezavuat revoltele şi revoluţiile, în general orice mişcare socială. – n.t.)

Biserica a reuşit să impună ideea că Dumnezeul ei este cel mai bun, iar concepţia sa despre lume este singura valabilă. Dumnezeul ei este cel bun, singurul Dumnezeu bun, toţi ceilalţi fiind, fără excepţie, dumnezei răi. A băgat în capetele mulţimii ideea că a crede în alţi dumnezei e o gravă eroare şi că credinţa în alt Dumnezeu decât al lor este nu doar greşită, ci chiar trebuie pedepsită, întrucât este sursă a bolilor, a nenorocirilor şi a bântuirii de către demoni oribili. De-a lungul secolelor, europeanul a trebuit să fie de partea bisericii creştine, pentru a fi alături de Dumnezeu cel bun… şi pentru a fi ferit de persecuţii!

Şi totul decurge bine, cu sprijinul atotputernicilor lumii. Să amintim eficacitatea materială a metodei Bisericii: în “Sfântul Oraş” Roma, jumătate din imobile aparţin Vaticanului! Pentru Biserică, metoda a funcţionat bine, dar mai puţin bine pentru milioanele de victime lăsate în urma ei şi va funcţiona şi mai rău pentru milioanele de victime care vor urma. Ce înşelătorie nedemnă! În Biblia ebraică, cele mai frecvente nume sunt Elohim (2312 ori) şi Yahve (6499 ori). Dar nu numai aceste două nume revin foarte frecvent, ci şi Adonai, El-Shaddai, El-Elyop, El-Roi, El-Bethel etc. Cuvântul Dumnezeu, în numele căruia creştinismul colonizator pretinde că vorbeşte, nu există în Biblia originală şi originară în măsura în care explică fundamental originea umanităţii!”

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (4)

“Trebuie să recunoaştem că sinoadele de la Lateran, Vatican şi altele, plus Inchiziţia, au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca Biserica să impună cu forţa populaţiilor europene conceptul fumigen al monoteismului. Inutil să intru în detaliile tuturor monstruozităţilor care au fost comise pentru ca această concepţie asupra universului să triumfe în beneficiul exclusiv al unui grup restrâns; din nefericire, faptul s-a produs. În acest fel s-a clădit puterea Bisericii şi atotputernicia mondială a Vaticanului: ascunzând adevărul şi zdrobind toate rebeliunile, indiferent unde s-ar fi produs!

Cum s-a ajuns la generalizarea unui concept bazat pe ideea că nu există decât un singur “bun” Dumnezeu, alături de alţii care sunt neapărat răi? Îl cunoaşteţi bine pe acest “bun” Dumnezeu, căci lui îi adresează copiii noştri fermecători rugăciunea de seară la capătul patului, este cel pe numele căruia jură omul simplu, comiţând astfel o gravă “blasfemie” pe care în mod obligatoriu bunul nostru Dumnezeu o va pedepsi. Este bun pentru că preotul a spus din amvon duminica trecută! Şi poate acum vă întrebaţi, citind aceste rânduri: Totuşi, ceea ce a declarat preotul este adevărat? Am sentimentul că acest brav preot v-a spus în cursul slujbei duminicale, din înaltul amvonului, următoarele:

Bunul nostru Dumnezeu este, într-adevăr, bun… Fiţi precauţi, ceilalţi dumnezei sunt răi… Vă spun, dragii mei credincioşi, credeţi în Mama noastră a tuturor, Sfânta Fecioară Maria, care vă va ajuta, şi rugaţi-vă Fiului ei, adevăratul Dumnezeu, căci cei care cred în alţi dumnezei decât bunul Dumnezeu vor deveni neapărat răi. Vedem în fiecare zi faptele rele pe care sunt capabili să le comită, dar ei nu vor ajunge niciodată în Cer, ei nu vor cunoaşte Raiul în care bunul Dumnezeu v-a rezervat un loc. El vă aşteaptă pe voi, cei care suferiţi aici, pe pământ, pentru a vă uni în suferinţa mântuitoare, pe voi, cei care vă rugaţi Lui de atâta vreme şi cu atâta fervoare!

Este interesant să studiem cum funcţionează aceste lozinci în viaţa cotidiană a fiecăruia; pentru că, iată, această idee a “bunului” Dumnezeu inventat de albi funcţionează foarte bine la un număr mare de africani. Acest concept îi tranchilizează, îi îndoapă cu vorbe bune care-i liniştesc, iar ei găsesc că este “fabulos”… Fabulos este cuvântul potrivit, fiindcă este vorba despre un basm frumos, foarte bine scris şi bine jucat, al virtualului perfect fabricat, având scopul de a vă atrage şi de a vă reţine în sânul “Sfintei” lor Biserici. Sunt dezolat să vă spun că această Biserică este departe de a fi Sfântă şi că, din tot ceea ce vă spune, nimic nu este adevărat. Şi, în sinea voastră, ştiţi acest lucru. Nu trebuie decât să reflectaţi, să ascultaţi şi să priviţi pentru a înţelege care este adevărul. Încetaţi să vă comportaţi ca nişte struţi, înfundându-vă ochii şi urechile în nisipul rutinei zilnice.”

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (3)

“Atunci pentru ce, în creştinism, papalitatea l-a înlăturat, înlocuindu-l cu altul? De ce instituţiile iudeo-creştine au acceptat ca sensul literal al termenului originar să fie înlăturat şi înlocuit cu altul diferit? Întrebarea ne duce inevitabil la altă interogaţie: De unde vine cuvântul „Dumnezeu”? Acest cuvânt a alunecat în limba franceză în secolul al IX-lea; înainte de acest secol, el nu exista în această limbă; prin raportare la istoria milenară e religiilor, el este recent. Originea sa este legată de o sursă indo-europeană, iar strămoşul său îndepărtat este faimosul Dei, utilizat de primitivi în Europa pentru a exprima lumina soarelui şi alte fenomene luminoase observate pe cer.

Etimologic se poate spune că Dei a semnificat şi continuă să semnifice lumină în cer. Într-un moment dat al istoriei lor, romanii au adoptat, sub numele de Jupiter (Iovis – n.t.), Zeus al grecilor. Acest nume – cel al zeului suprem în mitologia greacă – s-a transformat în Deus. Cu acest cuvânt, Deus, suntem departe de o traducere onestă a cuvântului Elohim, cuvânt central în Biblia originară! În acest sens este interesant de notat că, în secolul al IV-lea î.C., un anume Aristotel aducea în scenă un concept total abstract, folosit încă şi în zilele noastre: Aristotel susţinea teoria unui univers guvernat de un motor situat… nu se ştie unde în acest univers imens, faimoasa expresie Deus ex machina, literalmente Dumnezeu ieşind din motor, un fel de Zeus-motor pe care nimeni nu-l înţelege, dar care reglementează ansamblul.

Să formulăm altfel: la vremea sa, Aristotel venea să-l modernizeze cu succes pe bătrânul Zeus-Jupiter. Acest concept a fost remodelat de iudaism şi de creştinism, conducând la conceptul cuprinzător al unui Dumnezeu etern, omniscient, imaterial, unic, insesizbil, invizibil, pur spiritual… şi totuşi care poate fi reprezentat: aşezat pe un nor, netezindu-şi lunga şi frumoasa barbă albă şi îndreptând vârful degetului spre creaţia sa care-l priveşte cu respect; toate acestea pentru amuzament. Dar devine mai puţin amuzantă pentru oameni proclamarea reprezentantului pe pământ al acestui Dumnezeu inventat – capul celei mai puternice instituţii mondiale – în mod viclean ca infailibil (autorul se referă la dogma infailibilităţii papei – n.t.). Având atributul infailibilităţii este mult mai confortabil să îndepărtezi cu un singur cuvânt pe oricine ar îndrăzni să conteste această prerogativă de a fi mai presus de greşelile pământeşti (puterea de a excomunica – n.t.).”

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (2)

“Şi nu vorbim aici despre o greşeală provenită din neatenţie… o neatenţie care, întâmplător, fără îndoială, se va repeta de multe ori în fiecare traducere, ajungând să fie prezentă în toate traducerile! Este o eroare voită şi programată la scară mare, încât trebuie să recunoaştem că este mai mult decât o eroare: este o înşelătorie, o dezinformare sistematică. Acestea sunt faptele! Cel mai nuanţat calificativ pe care îl putem atribui acestei modalităţi de traducere se exprimă prin termenul incorect, ceea ce este puţin spus, fiind vorba, în fapt, de lipsă totală de onestitate intelectuală.

Întrebuinţănd în acest punct al frazei (La început Elohim a creat cerurile şi pământul) cuvântul Dumnezeu în locul cuvântului Elohim, subiect al unui verb de acţiune atât de important ca verbul a crea, înseamnă, oare, acelaşi lucru? Absolut, nu! Diferenţa este uriaşă: cuvântul în sine, voluntar înlocuit cu altul, a condus la consecinţe gravissime, afectând sute de milioane de oameni!

Să revenim la acest cuvânt, Elohim, aşezat în fruntea primei fraze a Genezei. Este un cuvânt, am spune, “primordial”. Forma sa contractată este El, cu singularul Eloha (sau Eloah). Elohim este un plural de netăgăduit, aflat deasupra oricăror controverse, fiindcă în ebraică sufixul -im nu poate desemna decât pluralul. Şi, să ne amintim, în ebraică nu există pluralul de politeţe, al majestăţii. În ebraică, dacă am folosi cuvântul Elohimi, am comite un pleonasm; cuvântul se foloseşte fără articol hotărât sau nehotărât la plural (pentru că este un plural în sine – n.t.). De asemenea, nu putem folosi Elohi pentru a desemna mai mulţi Eloha, ci Elohim, singura posibilitate de a exprima pluralul. Pentru a găsi o confirmare, este destul să răsfoim dicţionarul Larousse, ediţia din 1965; în dreptul definiţiei acestui cuvânt se poate citi: Elohim, cuvânt ebraic (…), pluralul lui el sau eloha! Astfel, acest cuvânt cu formă de plural – pilonul central al Bibliei –, desemnând entitatea creatoare (s-ar putea spune că acest cuvânt îi numeşte pe creatori), este un plural perfect definit, care desemnează o entitate compusă din persoane distincte… Altfel spus: cuvântul Elohim desemnează o mulţime.”

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (1)

Traducerea unui articol fără titlu, publicat pe site-ul Chrétien.at

“Biblia, redactată în ebraica veche, a fost tradusă în limba greacă pornind de la un text în aramaică, apoi în latină pornind de la un text grecesc, pentru a fi tradusă, în sfârşit, în alte limbi moderne. Din nefericire, nimeni nu citeşte traducerile ştiinţifice, ci pe acelea de obedienţă catolică, protestantă şi ortodoxă. Ceea ce este o greşeală, pentru că numai prin traducerile mai puţin remaniate şi distorsionate se pot face mai uşor legăturile cu tradiţiile religioase ale Antichităţii.

Biblia a fost recopiată de mai multe ori, retradusă, revizuită, corectată, manipulată de scribi, interpreţi, traducători şi editori de toate felurile. Toate acestea au avut ca rezultat nenumărate divergenţe, inexactităţi, greşeli, dintre care cele mai multe au fost introduse deliberat. Există o cheie pentru a găsi adevărul? Dacă da, unde poate fi găsită? Cheia este întoarcerea la sursă. Ei bine, dar ce sursă? Scrierile originale în ebraică, cele care pot fi găsite în Torah, carte scrisă în ebraica veche şi cunoscută şi sub denumirea de Thora sau Tora. Aici se găsesc textele originale ale adevăratului Pentateuh, primele 5 cărţi din Biblie: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom.

Dar ce vom găsi în Torah ebraică, originală? Pur şi simplu vom constata lipsa cuvântului Dumnezeu, care nu se regăseşte niciunde în text! Fiindcă Biblia a fost scrisă prima dată în ebraică, atunci trebuie luate în considerare specificul şi particularităţile acestei limbi, la nivelul vocabularului şi al gramaticii. Care este cuvântul în jurul căruia se articulează întreaga construcţie a Bibliei ebraice? Cuvântul este un nume propriu: Elohim. Iată primul verset al Bibliei ebraice: “Bereshit bara Elohim et ha shamaim ve et ha eretz”. Care se traduce astfel: “La început Elohim a creat cerurile şi pământul.” Nu avem dreptul să distrugem un nume propriu atunci când efectuăm o traducere; orice limbă am folosi, un nume propriu ar trebui să rămână ceea ce este, în caz contrar desfigurăm întregul text. Nu putem traduce Elohim prin Dumnezeu, întrucât această substituire ar fi contrară celei mai elementare etici de traducere.”

N.t.: Am efectuat câteva intervenţii uşoare în text, care nu sunt susceptibile a denatura conţinutul şi percepţia sensului. Dimpotrivă. Astfel, în primul paragraf am adăugat credinţa ortodoxă alături de cele catolică şi protestantă, iar în penultimul paragraf am enumerat toate cele 5 cărţi ale Pentateuhului, în textul original figurând doar primele două, Geneza şi Exodul, într-o enumerare incompletă. De asemenea, am eliminat din text ediţiile franceze ale Bibliei, evocate de autor, întrucât nu au nicio relevanţă pentru cititorul român.