Meryl Streep (”Doubt”) versus Kate Winslet (”The Reader”)

Doubt a fost ocolit de laurii Oscarului. Deși Meryl Streep a înregistrat, cu rolul sorei Aloysius Bouvier, apogeul carierei sale. Câștigătoarea, Kate Winslet (The Reader), în rolul unui fost gardian și torționar într-un lagăr nazist, care seduce un tânăr de 15 ani, creează un rol complex, însă nu atât de elaborat ca al “veteranei” Meryl Streep.

Între conștiință și simțul datoriei, în situația limită impusă de funcția de gardian al deținutelor evreice, Hanna Schmitz (Kate Winslet) a ales datoria. Și o grea condamnare după război, preferând să se încarce cu vina altora decât să recunoască în fața tribunalului neputința ei de a citi și de a scrie. Speriată de perspectiva libertății, ea recurge la un gest radical. Drama dragostei frânte brusc (Kate Winslet) a prevalat în fața obsesiei maniacale a perfecționismului (Meryl Streep). Drama sentimentală vs. drama psihologică. And the Oscar went to… Kaaate Winsleeeeet!

Doubt – 4 nominalizări la Oscar

Peste puțin timp va începe ceremonia decernării Premiilor Oscar. Dintre toate filmele nominalizate, nu le-am văzut pe cele de la secțiunea străină, documentarele și scurt metrajele. Iar dintre filmele văzute, cel mai mult mi-a plăcut Doubt (Îndoială). Cele 4 nominalizări sunt pentru cea mai bună actriță în rol principal (Meryl Streep), cel mai bun actor în rol secundar (Philip Seymour Hoffman), cea mai bună actriță în rol secundar (Viola Davis) și cel mai bun scenariu (John Patrick Shanley).

Bronx, 1964. Primul elev de culoare, Donald Miller, este acceptat, nu fără rețineri, la școala confesională – condusă de călugărițe – care funcționa pe lângă biserica romano-catolică St. Nicholas. Părintele Flynn, un preot charismatic, o deranjează de la început pe sora Aloysius Bouvier, directorul instituției, prin predicile sale, prin abordarea deschisă a unor probleme morale și religioase sensibile. Prin umanismul său profund. Prin cultura și stilul său flexibil. Aloysius Bouvier se plasează la antipodul părintelui Flynn: intimidează prin tonul răstit și prin atitudinea distantă.

Slujitor sincer al bisericii, părintele Flynn îi ocrotește pe cei defavorizați și excluși. Drama personală a preotului pornește de la o suspiciune neîntemeiată a sorei James, o profesoară tânără, naivă și inocentă, căreia i se pare că Flynn acordă prea multă atenție lui Donald Miller. Împărtășind suspiciunile sale sorei Aloysius Bouvier, care crede că părintele Flynn îi subminează autoritatea construită prin teroare, nu prin respect, sora James declanșează un conflict ireconciliabil. Sora Aloysius Bouvier găsește  în presupusa orientare sexuală contra firii a părintelui Flynn pretextul pentru a porni o cruciadă personală împotriva lui.  Devenit indezirabil mai ales din cauza respingerii regulilor rigide, cazone, impuse de sora Bouvier în școală.

Comportamentul sorei James își găsește oarecum justificarea în teroarea insuflată de sora Bouvier, care îi întrerupe frecvent orele de curs, o desconsideră și o crede incapabilă să se impună în fața unei clase de băieți. Un film remarcabil despre perfecționismul nevrotic al unei femei obsedate de autoritate, exigente până la paroxism, dar care nu pregetă să minimalizeze propriile ei greșeli, denaturând faptele și mințind cu seninătate. Un film despre falsitate și răzbunare, despre mania de a distruge cariera unui personaj incomod, popular și onest.

 

Tropa de Elite (2007)

Înainte de vizita papei Ioan Paul al II-lea în Brazilia, suburbiile capitalei Rio de Janeiro devin tot mai sălbatice şi copleşite de bandele de traficanţi. Poliţia coruptă pactizează cu traficanţii şi se bucură de prosperitatea adusă de taxele de protecţie. De la cel mai mărunt sergent, până la colonel, toţi cad în dulcele păcat al corupţiei. Nimeni nu pare a fi indignat de corupţia generalizată, atât timp cât toţi îşi încasează porţia de bani. Evenimentele se precipită atunci când rapacitatea unor ofiţeri superiori îi privează pe subordonaţi de cota cuvenită.

Securizarea suburbiei în apropierea căreia va înnopta papa Ioan Paul al II-lea (maratonistul lui Dumnezeu) în cursul vizitei în Brazilia aduce în acţiune BOPE, un batalion special al poliţiei militare, de care se tem atât infractorii, cât şi poliţiştii. Deşi numără doar 100 de poliţişti, eficienţa batalionului este indiscutabilă, iar membrii lui sunt absolviţi de suspiciuni şi neîncredere, fiindu-le încredinţate cele mai dificile şi periculoase misiuni.

Temute pentru brutalitatea extremă a intervenţiilor, echipele speciale ale poliţiei militare nu ezită să tortureze suspecţii şi ucid uneori gratuit. Căpitanul Nascimento, comandantul batalionului, tentat să abandoneze poliţia specială la presiunile soţiei sale însărcinate, îşi caută un înlocuitor. În Nascimento se amestecă paradoxal sensibilitatea şi cruzimea, la care se adaugă un cinism greu de egalat; întrebat de un membru al echipei sale cum să procedeze cu un infractor, el îl condamnă sec la moarte: “Trece-l în contul papei!”

House of Saddam

Miniseria House of Saddam, realizată de BBC în colaborare cu HBO, a fost criticată şi rău primită în Israel. Falsele argumente ale presei israeliene nu au avut ca obiect evenimentele istoriei recente ori de altă natură, ci s-au îndreptat împotriva actorului Yigal Naor, evreu, care îl interpretează pe Saddam Hussein. Ca şi cum acceptul de a interpreta rolul unui inamic al statului Israel ar constitui o infracţiune sau un gest moral blamabil. Saturat de demonizarea dictatorului irakian, nu aveam nici cea mai scăzută intenţie de a vedea cele 4 episoade, până când am văzut reacţiile presei israeliene.

Filmul prezintă numai evenimentele istorice care sunt deasupra oricăror îndoieli şi evită aspectele care încă sunt sub tirul controverselor sau estropiate de propaganda americană de război. Latura autocrată, cruzimea, cinismul dictatorului din viaţa publică se întrepătrund cu latura afectivă a părintelui şi bunicului Saddam din viaţa privată. Calculele politice şi mutările sale, unele cu sclipiri de geniu (episodul decredibilizării celor doi gineri dezertori), devin tot mai confuze pe măsură ce raţiunea sa cade pradă ideilor psihotice egolatre. Alterarea simţului realităţii îl conduce la credinţa că este un învingător înnăscut, descendent al profetului Mahomed. Îşi elimină cu sânge rece prietenii, colaboratorii apropiaţi, rudele incomode.

Cei doi fii ai săi, Uday şi Qusay, sunt prezentaţi într-o vagă antiteză: Uday este un coleric nestăpânit, alcoolic, violator, cu porniri sadice, în timp ce Qusay este mai echilibrat, uneori dezgustat de excesele fratelui său mai mare. Punctele lor comune sunt dispreţul faţă de ceilalţi, cupiditatea, prigonirea adversarilor. Faptele se vor întoarce împotriva celor doi şi unul dintre unchii lor căzuţi în dizgraţia lui Saddam Hussein îi va denunţa armatei americane. Saddam speră nebuneşte, până în ultima clipă, că poporul irakian se va uni în jurul său şi va putea porni lupta de eliberare şi de redobândire a puterii. Deşi realizat sub amintirea încă neprăfuită a istoriei recente, filmul reuşeşte să păstreze un echilibru între tendinţa de a-l transforma pe dictatorul irakian într-un erou al rezistenţei împotriva imperialismului american şi cea de a-l prezenta ca pe un personaj diabolic, lipsit de sentimente şi de raţiune.

Generation Kill

Actele de război sunt descrise ditirambic de învingători, în timp ce relatările învinşilor amplifică ororile comise de agresor şi eroismul rezistenţei. Generation Kill oferă o perspectivă echilibrată, demitizantă asupra enormei farse denumite Războiul de eliberare a Irakului. Abrutizarea, trezirea instinctelor ucigaşe şi atrofierea raţiunii nu au fost explorate suficient în cinematografia preponderent propagandistică de peste Atlantic.

Miniseria (7 episoade) oferită de HBO exploatează obsesia unui colonel de a-i fi recunoscută şi recompensată calitatea de comandant merituos, chiar dacă pentru obţinerea unei medalii ar trebui să-şi sacrifice întreagul batalion. Autenticitatea situaţiilor, dialogul viu, antrenant, presărat cu obscenităţile nelipsite din viaţa dură de soldat redau realitatea nefalsificată a frontului. Actele de laşitate, actele de eroism gratuit, frica şi nerăbdarea de a ucide, incompetenţa ofiţerilor şi lipsa de coordonare a operaţiunilor, incapacitatea comandanţilor de a gestiona situaţiile de criză, uciderea în masă a civililor nevinovaţi şi lipsurile logistice ridiculizează imaginea invincibilităţii armatei americane.

Mitul supereroilor invulnerabili suferă serioase lovituri. Colonelul Godfather Ferrando (Chance Kelly) se aruncă nebuneşte în operaţiuni riscante şi îşi atribuie merite imaginare. Abandonează proviziile batalionului doar pentru a cuceri un aeroport… părăsit de Garda Republicană, fidelă lui Saddam Hussein. Captain America McGraw (Eric Nenninger) , un fricos care visează să se umple de glorie, pune permanent în pericol viaţa soldaţilor săi. Sergentul major John Sixta (Neal Jones), obsedat de ţinuta regulamentară şi de mustăţile unora dintre soldaţi, este un veritabil Moş Teacă. Un tâmpit nelipsit din orice batalion. (Cei care au efectuat stagiul militar nu cred că mă vor contrazice.) Sergentul Brad Iceman Colbert (Alexander Skarsgard), un personaj bine conturat, se distinge prin calmul său glacial şi prin luciditate. Locotenentul Fick (Stark Sands), bine pregătit profesional, încearcă să păstreze echilibrul între nepriceperea crasă a superiorilor săi şi revolta mocnită a soldaţilor împotriva acestora. Cel mai simpatic personaj este, de departe, caporalul Ray Person (James Ransone), care dispune de un arsenal inepuizabil de replici savuroase, chiar dacă uneori sunt triviale.

Miniseria Generation Kill se bazează pe reportajul lui Evan Wright, The Killer Elite, publicat în trei părţi în Rolling Stone Magazine (2003) şi distins cu National Magazine Award for Excellence in Reporting. Evan Wright a participat în martie 2003 la invazia Irakului, însoţind pe front The Marine First Reconnaissance Battalion.

 

Legiunea lui Christos – Jesus Camp

Lumea a fost creată acum 6000 de ani – afişează monitorul din fundal. O femeie de o obezitate impresionantă, pastorul penticostal Becky Fischer, de pe care se scurg dizgraţios zeci de kilograme de grăsime, se dezlănţuie într-o tiradă îndreptată împotriva celor leneşi şi… obezi, care nu au voinţa de a posti şi de a renunţa la masa de seară. Auditoriul: copii cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani.

Unele familii penticostale refuză să-şi trimită copiii la şcoală şi preferă să-i educe în spiritul Bibliei. Şcoala, punând accentul pe ştiinţe şi secularizând cunoaşterea, distruge sufletele copiilor. Prin urmare, este un duşman al religiei. Cu o stivă de cărţi religioase lângă ea, o mamă discută cu fiul ei prepuber despre încălzirea globală. Concluzia: încălzirea globală nu există şi nu periclitează viaţa; este doar un subiect inventat de oamenii de ştiinţă şi de politicieni pentru a deturna atenţia de la Dumnezeu.

Documentarul prezintă şi aspecte de un umor involuntar, pe lângă cele central tragicomice. O fetiţă instabilă psihic, pasionată de gimnastica aerobică, este convinsă că în afara credinţei viaţa nu merită trăită. Înfiorător ca o fetiţă care nici nu ştie să-şi şteargă nasul să rostească cuvinte mari, a căror valoare nu o sesizează. La bowling, aceeaşi fetiţă, înainte de a arunca bila, şopteşte: “Bilă, îţi poruncesc în numele lui Iisus Christos să fie o lovitură bună!” În mod ironic, bila ocoleşte toate popicele.

Copiii prezentaţi în debutul documentarului vor pleca în tabăra de vară cu profil religios, condusă de Becky Fischer. O tabără de îndoctrinare, departe de orice finalitate educativă. Denumită Kids on Fire, tabăra de o săptămână este un cantonament ideologic unde se practică spălarea creierelor, fanatizarea şi abuzul mental. Iar coordonatoarea Becky Fischer nu ezită să-şi prezinte tabăra ca replică a taberelor islamiste de antrenament din Orientul Mijlociu. Înainte de inaugurarea taberei, se desfăşoară un ritual de un ridicol aproape indescriptibil: Becky şi ceilalţi organizatori se roagă pentru instalaţiile electrice, pentru prezentarea în Power Point, pentru proiectorul video, pentru microfoane. Motivul? Diavolului îi place să saboteze transmiterea mesajului lui Iisus către copii!

În tabăra din Dakota de Nord, copiii sunt instruiţi să devină o cohortă de mercenari ai credinţei. Similitudinile cu organizaţia nazistă de tineret Hitlerjugend nu sunt deloc forţate: pastorul Fischer îi învaţă lozinci, îi obligă să depună jurăminte de loialitate faţă de Christos, ajutată de bigotismul părinţilor încântaţi de fanatizarea propriilor copii, cărora li se induce o stare de teroare, o psihoză a păcatului. Copiii află de la pastorul Becky Fischer că personajul Harry Potter este un duşman al lui Dumnezeu şi ar trebui condamnat la moarte. Apoi sunt puşi să spargă căni cu un ciocan. Cănile simbolizează puterea Diavolului şi păcatul.

Deşi nu au decât vagi noţiuni despre moarte, copiii sunt îndemnaţi să jure că şi-ar da viaţa pentru Iisus.“Această lume, cu tot ce se hrăneşte, e un gunoi” – spune ritos un puşti pletos care nu cunoaşte valoarea cuvintelor. “Duhul Sfânt este ca şi carnea, o mâncare bună. Dar bomboana te îmbolnăveşte. De aceea sunt atât de mulţi bolnavi în lume.” Cretinismul parabolei nici nu merită discutat. “Cred că sunt diferit de ceilalţi copii pentru că îl cunosc pe Iisus şi sunt flămând după Iisus” – spune acelaşi copil deja infectat de bigotism. Da, este diferit fiindcă a devenit deja o legumă executantă, hrănită doar cu precepte biblice stupide.

Documentarul este o probă a mutilării gândirii maleabile şi firave a copiilor expuşi acceselor de nebunie bigotă ale unor părinţi iresponsabili, care distrug mental, în mod ireversibil, fiinţe nevinovate. Filmul, caracterizat ca unul dintre cele mai înspăimântătoare documentare,  poate fi urmărit aici:

 

 

Sicko – Afacerea asigurărilor de sănătate

Nu mi-a inspirat niciodată prea multă încredere. În reportajele sale, difuzate de postul Reality, a făcut figură de cabotin. Un scandalagiu justiţiar. Care, odată alungat pe uşă, se strecoară înapoi pe fereastră. Michael Moore. O jumătate de an am ezitat să pierd 2 ore încheiate cu Sicko. Până astăzi. Dar a meritat.

Nu este un documentar spectaculos. Nici măcar nu străluceşte prin realizare. Însă prezintă natural realitatea de coşmar a sistemului asigurărilor de sănătate din Statele Unite. Pe scurt, dintr-o populaţie de 300 de milioane, 50 de milioane de locuitori nu au asigurare. Nu pentru că nu ar dori să beneficieze de ea. Unii, într-adevăr, nu au posibilitatea financiară să încheie o astfel de asigurare. Alţii ar fi dispuşi, dar societăţile de asigurări de sănătate nu îi consideră eligibili. Cu lista afecţiunilor medicale – lista neagră – s-ar putea tapeta o casă.

Sistemul american este integral privat. Încă din 1971. An în care preşedintele Richard Milhous Nixon a lichidat brutal orice control guvernamental asupra sistemului de sănătate. Dispreţul şi cinismul lui Nixon sunt dezvăluite de înregistrările din Biroul Oval. Înregistrări care au dus la demisia preşedintelui paranoic în urma scandalului Watergate. Prezentat de Nixon drept o mare realizare, noul sistem a fost conceput pentru a înghesui profituri imposibil de imaginat în conturile societăţilor de asigurări.

Chiar şi cu poliţa de asigurare în buzunar, societăţile refuză achitarea unor tratamente sau chiar contrazic diagnostice medicale. Când, în sfârşit, asiguratul primeşte aprobare pentru un tratament, costurile nu sunt suportate integral de societăţi. Unul dintre cazurile prezentate de Michael Moore este halucinant: suferind un accident, unui individ i-au fost retezate două degete. A fost pus în situaţia de alege recuperarea unuia singur. Operaţia unuia costa 60000 $, a celuilalt 12000 $. A ales degetul mai “ieftin”.

Alte cazuri amintesc izbitor de realităţile mioritice: când costurile de spitalizare nu mai sunt acoperite de societăţile de asigurări, pacienţii sunt urcaţi în taxiuri, pe cheltuiala spitalelor, şi abandonaţi pe străzi lăturalnice. Ruptura de tendon a unui jucător de golf ar fi necesitat un tratament de 24000 $ în SUA. A preferat Canada. Unde nu a plătit nimic.

Prin tehnica persuasivă a contrastului, Moore prezintă sistemele canadian, britanic şi francez. Lăsând la urmă Cuba, demonizată vreme de jumătate de secol de propaganda americană. O Cubă “diabolică”, dar care a tratat americani. Gratuit. Sistemul gratuit al asigurărilor de sănătate, considerat de sorginte comunistă, se dovedeşte mult mai funcţional. Speranţa de viaţă a canadienilor, britanicilor, francezilor şi chiar a cubanezilor este mai mare decât în Statele Unite.

Bill şi Hillary Clinton (pe scurt, Billary) au încercat să suprime mafia asiguratorilor şi a companiilor farmaceutice. Fără succes. Gura le-a fost închisă. Nu cu ameninţări. Ci cu bani. Hillary figurează pe poziţia a doua în topul membrilor Congresului plătiţi de companiile farmaceutice pentru a tăcea. Sau pentru a desfăşura un lobby intens. Hillary a ales să tacă.

Dragoste in vremea holerei

Am rasfoit in treacat romanul lui Gabriel Garcia Marquez. Din “fabulosul” meu salariu am rupt o suma considerabila si l-am cumparat. Sincer, nu am avut timp sa-l citesc. Si nici dispozitie. Imi rezerv placerea pentru concediu. Un concediu lung. Singurul avantaj al meseriei. In schimb, noaptea trecuta mi-am rupt 2 ore si 19 minute din somn ca sa vad filmul. Un film care se incadreaza in categoria dramelor romantice. Nu prea agreez genul. Insa am cedat curiozitatii. Si nu regret.

O dragoste ardenta, obsesiva, impiedicata de diferentele sociale. Deosebiri sociale artificiale: tatal ei – un parvenit. Afacerile cu magari i-au adus o avere considerabila. Comportamentul a ramas cel al unui om primitiv, necioplit. Ea – frumoasa, delicata si timida. El – un bastard sarac, functionar la telegraf. Dragoste la prima vedere. Fermina si Florentino sunt blestemati sa se iubeasca timp de peste o jumatate de secol. Exilata de tatal ei pe un domeniu indepartat al familiei, Fermina revine si se casatoreste cu un medic. Ambii (Fermina si Florentino) supravietuiesc epidemiilor de holera.

Adevarata holera este dragostea, de care niciunul nu se vindeca. Fermina se dedica activitatilor casnice si se confrunta cu infidelitatile sotului ei. Florentino se transforma intr-un Casanova. Cuceritorul cauta implinirea, atingerea iubirii autentice prin numarul femeilor care-i cad la picioare. Macinat de suferinte, bucurandu-se de moartea sotului Ferminei, dispretuit si alungat, sfarseste prin a fi, la incheierea unei vieti zbuciumate, impreuna cu fiinta iubita. Nu fara oprelisti, care vin din partea copiilor Ferminei. Asteptata pret de peste jumatate de veac, luna de miere se desfasoara sub steagul negru al holerei. Giovanna Mezzogiorno si Javier Bardem si-au dat proba talentului.

The Man from Earth

The Man from Earth (2007)
Genul: drama/ sci-fi
Regia: Richard Schenkman
Scenariul: Jerome Bixby
Distributia: David Lee Smith (John Oldman), John Billingsley (Harry), Ellen Crawford (Edith), William Katt (Art), Annika Peterson (Sandy), Richard Riehle (dr. Will Gruber)

Putin popularizat la noi, filmul The Man from Earth reia ideea unui episod mai vechi din arhicunoscutul serial Star Treck. John Oldman, un profesor universitar in varsta de 35 de ani, decide sa abandoneze cariera de succes dupa 10 ani si sa plece spre alte locuri, fara nicio explicatie verosimila. Inainte de plecare, el pune la cale o reuniune cu cercul sau restrans de prieteni si colegi. Presiunile acestora de a afla motivele retragerii premature a colegului lor Oldman duc la o destainuire halucinanta: John este un om de Cro Magnon si are varsta de 14.000 de ani. Buddha, Isus, Van Gogh sunt cateva nume sonore amintite repetat in discutiile purtate la un pahar de whisky. Neimbatranind, John Oldman isi schimba la fiecare 10 ani domiciliul si profesia. Si face tot posibilul sa i se piarda urma.

Unitatea spatiala si temporala a tramei, numarul restrans de personaje, absenta efectelor speciale si sonore impresionante, lipsa crimelor, a lacurilor de sange si a urmaririlor spectaculoase ar putea crea impresia unui film tern, bun ca remediu pentru insomnie. Dimpotriva, filmul este mai pasionant decat un thriller, tensiunea creste gradual si finalul nu poate fi anticipat.

The Man from Earth este o reflectie asupra misterelor umanitatii, asupra religiei si asupra sensului istoriei. Perplexitatea grupului reunit la resedinta profesorului Oldman se transforma intr-o disolutie a certitudinilor sedimentate de milenii si intr-o dezagregare a credintei. Astfel, o ultima reuniune intre prieteni demitizeaza brutal adevaruri considerate apriorice si imuabile, asumate de o umanitate refugiata de mii de ani intr-o dimensiune imaginara.