Europa – club crestin?

Nicolas Sarkozy persistă în a sustine deliranta idee a rădăcinilor crestine ale Europei. El nefiind nici pe departe un model de ”bun crestin”. Divortat si răs-divortat, vanitos, ranchiunos, arogant…

A promova ideea falsă a unei Europe crestine înseamnă a promova conflictul cu alte religii, îndeosebi cu celelalte monoteisme rivale. Simpla concurentă cu islamismul contrazice principiile fundamentale ale crestinismului. Crestinul este perfid: nu-si iubeste dusmanul, ci îl devorează; nu întoarce si celălalt obraz, ci ripostează mai puternic decât atacatorul; el urăste tot ceea ce nu se înscrie în cadrele religiei sale.

În subtext, Sarkozy respinge aderarea Turciei la Uniunea Europeană din perspectiva îngustă a crestinismului. Comitând o grosolană eroare de logică. Totusi, francezii sunt recunoscuti pentru supletea gândirii si pentru arta de a strecura sofisme abil construite în argumentări serioase. Ceea ce nu este cazul lui Nicolas Sarkozy, el nefiind francez decât prin adoptie.

Când nu reusim să întelegem un fenomen, i-l imputăm lui Dumnezeu. Un mijloc eficient de a bloca gândirea. Se omite că religia e un balast preistoric, dezvoltat în Antichitate si purtat ca o excrescentă purulentă de modernitate. Religia, prin institutiile sale, este o politie a spiritului si un dusman al ratiunii. Regimurile politice mentin religiile sub pretextul că sunt impregnate de istorie, fără a avea, ele însele, o probă istorică, lipsindu-le veridicitatea si verosimilitatea. Dar traditia si practica mistică îndelungată nu le legitimează ca probe reale în fata istoriografiei. Pentru că religia este cea mai mare fraudă mentală si serveste la mentinerea în ignorantă a săracilor si la resemnare.

În mod curios, cu putine exceptii, ca Statele Unite, tările sărace sunt cele mai mutilate spiritual si mental de bigotism. Suntem tributarii unei idolatrii desuete. O idolatrie pe care, însă, oficialii europeni nu ezită să o invoce ca pe un argument suprem. Penetrarea religiei în sfera politicului s-a dovedit întotdeauna toxică.

A fi împotriva aderării Turciei la Uniunea Europeană este o atitudine de bun simt. Principala preocupare este doar modalitatea de a o argumenta. Iar Nicolas Sarkozy este, intelectualmente, strâmt si strâmb.

Teritoriul Turciei se află, preponderent, în Asia. Având vecini cu afinităti similare, ar putea să construiască împreună cu ei un bloc economic. Să nu se uite că dominatia otomană în Balcani a sufocat orice suflu de modernizare socială, culturală si economică. La fel cum a făcut, apoi, crestinismul bizantin în acelasi spatiu geografic, după disparitia Imperiului Otoman.

Turcia nu ar însemna un suflu nou în Europa. Dimpotrivă. Turcia se îndreaptă pe nesimtite spre un regim cu nuante teocratice. Chiar dacă ar fi crestină, Turcia nu ar avea ce căuta în structuri europene. Ca de altfel nici Israelul. Prin religie, turcii nu subminează nicidecum unitatea discutabilă a Europei. Pentru că adevăratii sabotori ai Ununii Europene sunt englezii. Din întâmplare, crestini. O realitate de neacceptat pentru unele capete bigote pătrătoase este aceea că locuitorii continentului european sunt crestini exclusiv din cauza situării geografice. Chiar si Daniel Ciobotea si Joseph Ratzinger ar fi fost musulmani dacă s-ar fi născut din părinti musulmani, în Iran, de exemplu.

Adevăratele motive ale refuzului aderării turcilor la Uniunea Europeană ar trebui să fie altele. Orientarea obedientă fată de americani si israelieni ar trebui să accentueze reticentele occidentale fată de aderarea Turciei la UE. În plus, dispretul legilor, coruptia înfloritoare, tortura aplicată retinutilor, arestatilor si detinutilor, blocarea emancipării femeii (în ciuda reformelor lui Mustafa Kemal Ataturk), tratamentul barbar aplicat minoritătilor armeană si kurdă, negarea hotărâtă a genocidului armean, ocuparea samavolnică a Ciprului de Nord sunt obstacole de netrecut.

Turcia nu a fost, nu este si nu va fi niciodată o tară europeană! Realitatea geografică, în primul rând, vine să confirme că Turcia este o tară asiatică. Iar geografia nu va fi schimbată decât dacă Israelul va avea ambitia să se înscrie în Uniunea Europeană.

Argumentul religios este cel mai jignitor motiv al excluderii Turciei din clubul european. Tările non-crestine nu sunt ale lui Dumnezeu? Nu sunt creatia lui? Iată paradoxul crestinismului. Iar în privinta rădăcinilor crestine ale Europei? Europa se întemeiază, spiritual, pe cultul mortilor, nu pe mincinosul basm al sectei evreiesti care a inventat un Mesia! Europa a reinventat un Iisus alb, un Iisus european. Si dacă s-ar fi născut negru la piele (nu măsliniu, cum ar fi trebuit să fie), Iisus tot ar fi fost spălat si vândut maselor ca un om-zeu alb la piele!

Europa este interzisă celor ce resping credinta naivă într-o fiintă imaginară? Europa este interzisă musulmanilor, buddhistilor, hindusilor, confucianistilor, sintoistilor, iudaicilor, animistilor, agnosticilor, ateilor etc.? Dacă este asa, atunci refuz să fiu european!

Who is Obama?

Webster Griffin Tarpley, istoric si jurnalist american, a absolvit la renumita universitate Princeton cu summa cum laude. Este un critic virulent al politicii externe americane, fără a evita si subiecte delicate de politică internă. A trăit o perioadă în Europa si a debutat cu studiul ”Who Killed Aldo Moro?”, în care avansează teoria că prim-ministrul italian a fost asasinat de loja masonică neofascistă Propaganda Due, cu largul sprijin al serviciilor secrete si al unor importanti membri ai guvernului. Tarpley argumentează că a fost o operatiune de tipul false flag, asasinatul fiind aruncat pe umerii grupării teroriste Brigăzile Rosii. Care nu a avut – potrivit teoriei istoricului american – decât un rol marginal în conceperea si îndeplinirea operatiunii de răpire și, ulterior, a executiei. Un interviu de aproximativ 20 de minute, din care am extras cele mai relevante pasaje, avertizează asupra nocivitătii politicii externe americane sub administratia Obama. Politică dirijată, în realitate, de Zbigniew Brzezinski, consilier pentru securitate natională al presedintelui Carter între 1977 si 1981.

<< Fiti prudenti în privinta lui Obama. Nu e ceea ce credeti. Sunt atât de alarmat de fenomenul Obama încât am scris nu doar o carte în acest an (2008 – n.n.), ci două (”Obama – The Postmodern Coup: Making of a Manchurian Candidate” si ”Barack H. Obama – The Unauthorized Biography” – n.n.). Sarcina mea e să atrag atentia asupra celei mai periculoase operatiuni sub acoperire, care se întinde din 2001 până în 2007. Adică întregul mit 9/11. Ceea ce se întâmplă acum (prin alegerea lui Barack Obama – n.n.) este un fel de lovitură de stat, deoarece politica promovată de Obama e mai agresivă, mai militaristă si, în general, mai distructivă decât cea promovată de neoconservatori.

Obama e o tragedie mondială în constructie. Obama e o paiată a Comisiei Trilaterale si în mod special a lui Zbigniew Brzezinski. Vorbim de o clică de bancheri. Au condus administratia Carter. Multi oameni nu-si amintesc cât de dezastruoasă a fost administratia Carter. Au fost vremuri teribile, atât economic, cât si strategic. Iar acum acelasi grup a cizelat o nouă paiată. E momentul în care această clică de bancheri hotărăste să aducă pe scenă o figură nouă. De data aceasta nu un om de dreapta, nu un neoconservator, ci un demagog de stânga, care promite sperantă si schimbare, dar care reprezintă politici de calitate mai proastă, mai distructive.

Proiectul administratiei se va centra nu atât pe războaie în Orientul Mijlociu, ci războaie la o scară mai mare. Brzezinski e hotărât să zdrobească Rusia si China în perioada următoare. Acest proiect este mai ambitios decât al oricărui neoconservator, este mai aventuros si mai periculos.

Ar fi bine ca europenii să se trezească, pentru că acea iluzie romantică prostească despre Obama va fi sinucigasă pentru ei dacă nu vor întelege realitatea. E o paiată a capitalului financiar al celor mai rele cercuri posibile. A lui David Rockefeller, George Soros si a altora din acest grup. Proiectul lor rezidă în austeritate extremă, reduceri sălbatice ale standardului de viată, în principiu aruncarea în mizerie si sărăcie a Statelor Unite.

În privinta politicii externe, planul constă în stârnirea unei confruntări mondiale cu Rusia si China. Neoconservatorii se uită spre Iran si spun: ”Vrem să bombardăm Iranul”. Brezinski spune: ”Sunteti nebuni. Nu puteti face asta. Nu vreau Iranul în război cu SUA. Vreau Iranul în război cu Rusia. Hai să transformăm Iranul într-un instrument si să-l întoarcem împotriva Rusiei. Vă arăt eu cum se procedează. Eu am întors Afghanistanul împotriva sovieticilor. Și i-am distrus.” În loc să facă din musulmani niste tinte, îi va folosi pe post de tunuri în proiectul împotriva Rusiei si Chinei.

Lista de tinte se măreste. Să luăm Sudanul. Tară arabă. Din Liga Arabă. De ce e tintit Sudanul? Care e povestea cu Darfurul? De ce fac asta? Chiar sunt preocupati de urgenta umanitară? Nu! Îi preocupă fiindcă 7% din petrolul importat de China vine din Sudan. Caută cu disperare să intre în Sudan, să-l răstoarne pe generalul al-Bashir si să oprească petrolul sudanez..

Obama a spus: ”Vreau bombardarea americană unilaterală a Pakistanului de N-V. (Chicago, 2008 – n.n.)” Pakistanul e o tară în mod traditional prietenoasă fată de China. Iranul nu mai e pe listă. Iranul e acum un candidat care urmează să fie folosit împotriva Rusiei. Pe lista de tinte figurează acum Sudanul si Pakistanul.

Asta e schimbarea. Iar Obama a cerut atacarea Pakistanului. Aceasta e politica lui Brzezinski. Asta a fost. Obama nu are idee despre ce e vorba. Obama nici măcar nu stie unde e Pakistanul. Așa că el perorează ce-i dictează Brzezinski.

Brzezinski le spune neoconservatorilor: ”Sunteti nebuni. Sunteti ineficienti. Sunteti atât de obsedati de Israel, de Golful Persic, de Irak si Iran, încât nu mai vedeti imaginea de ansamblu. Iar puterile reale ale lumii sunt Rusia si China. Acestea sunt tările care pot rezista în mod serios Statelor Unite si britanicilor. Iar voi trebuie să vă concentrati asupra lor.”

Toată lumea îsi alege acum aliatii. Rostul de a-l avea pe Obama e acela că poti păstra acelasi vechi imperialism căruia urmează să-i faci un lifting. O operatie cosmetică. Si să folosesti noua fată pentru Africa. Scopul, în cazul Africii, e să-i dai afară pe chinezi. Să privezi China de petrol. În final, Brzezinski si-ar dori să izoleze China, s-o încercuiască. Să o oblige să ia petrol de pe teritoriul Rusiei, din Siberia estică. Cu alte cuvinte, produsul final al acestei întregi politici este întoarcerea Chinei împotriva Rusiei. Si să scape de amândouă. Să le distrugă pe amândouă.

Demagogia lui Obama constă în faptul că, folosind această nouă fizionomie, reuseste să obtină suportul multimilor de tineri naivi si al unor indivizi care nu au idee ce fac. Cu alte cuvinte, Obama vrea să folosească Europa ca instrument împotriva Rusiei. Independenta Kosovo sub conducerea unei organizatii criminale e încă unul din proiectele lui Brzezinski. Si e gândit, bineînteles, ca un afront la adresa Rusiei.

Jocul neoconservatorilor s-a terminat. Dar puteti vedea că în acel joc nebunia avea niste limite. În cazul jocului lui Brzezinski nebunia e, în esentă, fără limite. >>

Un mit: Stalin ateu

Născut dintr-o mamă croitoreasă și un tată pantofar, Iosif Vissarionovici Djugașvili, a.k.a. Stalin (Omul de oțel), a avut un temperament dificil. Dorința lui de revoltă de mai târziu a fost explicată de prietenii lui din copilărie prin metodele opresive ale tatălui dominator, Vissarion Djugașvili. Ekaterina Gavrilovna Gueladze, mama lui Sosso (primul diminutiv sub care mai este cunoscut Stalin), ortodoxă ferventă, orientează cariera fiului său spre preoție.

Dotat cu o memorie extraordinară și cu o inteligență ascuțită, Koba (în traducere Ursul, pseudonimul pe care Stalin și-l alege singur după un erou popular georgian) este admis la seminarul din Tbilissi, unde se dedică lecturii textelor sfinte, dreptului canonic și dogmelor ortodoxe. Nonconformismul lui Koba se conturează ca reacție la regimul chinuitor și la intransigența insuportabilă a preoților din seminar. Pus sub strictă supraveghere, Koba va fi exmatriculat (avea 20 de ani) după o serie de încălcări ale regulilor, lectura unor cărți interzise (printre care se număra și romanul ”Oamenii mării”, al lui Victor Hugo!) și absența de la examenul de lecturi biblice.

Atmosfera de intoleranță din seminar își lasă urma adâncă asupra caracterului lui Koba, modelându-l într-un bădăran violent, trăsătură subliniată de Lenin în testamentul său. Observând brutalitatea extremă a fostului său prieten, Lenin cere ca succesorul său să fie tolerant, loial, mai puțin capricios decât Stalin și să manifeste respect față de tovarășii de luptă proletară.

Nu există niciun text, niciun discurs în care Stalin să se fi pronunțat împotriva religiei în general și a creștinismului în particular după ce a ajuns să dețină puterea absolută. Pentru că Stalin a continuat să fie ortodox și nu s-a dezis de convingerile insuflate de mama pe care a adorat-o. Stalin a avut doar o atitudine violent anticlericală. Stalin a prigonit casta preoțească coruptă, cu o influență diabolică și amenințătoare asupra mujicilor analfabeți (rata analfabetismului rural depășea 90%, iar la nivelul imperiului se situa la 66% în anii ‘20-’30). Simțea că preoțimea îi subminează puterea și rivalizează cu el pe latura influențării și manipulării maselor needucate. Amenințarea din partea clerului provenea din simpatiile țariste ale acestuia, nu din religia profesată strâmb și conform intereselor materiale. Demolarea bisericilor a fost dictată de rațiuni practice, întrucât bisericile erau focare ale monarhismului. Și excesele distructive nu i-au aparținut lui Stalin, ci lui Lenin. Stalin chiar a înfrânat zelul demolator. Deși a continuat să exileze preoți în Siberia. În perioada celui de-al doilea război mondial, a slăbit represiunea împotriva bisericii și a acordat tacit libertatea religioasă, ca o consolare pentru pierderile suferite de familiile celor uciși pe front.

Unele aluzii anti-religioase sunt determinate de slugărnicia față de Lenin și de dorința de a fi desemnat succesor al acestuia. Chiar și când vituperează împotriva comportamentelor bigote, el atacă, în fapt, clerul interesat să mențină mentalitățile în obscuritate. Clerul care îi îndemna pe ruși să se închine altor zei decât celor ai revoluției bolșevice. Mai cu seamă că societatea comunistă a fost modelul cel mai apropiat de creștinismul promovat de cele 4 Evanghelii. Zeul autocrat și egalitatea, în paralel cu sacrificarea libertății.

Dacă Stalin nu le dădea mâncare, preoții le vindeau rușilor iluzii. Contrar ideilor perfide puse în circulație de preoțime, atât Hitler a rămas creștin, cât și Stalin. Cei mai mari criminali au fost creștini. Totuși, falsificatorii istoriei se încăpățânează să nege că ambii detracați au fost creștini.

Un mit: Hitler ateu

”Astăzi se trezește o nouă credință: mitul sângelui, credința că putem, cu ajutorul sângelui, să apărăm esența divină a omului. (…) Sângele nordic reprezintă acel mister care a înlocuit și a depășit vechile sacramente (denumirea celor șapte taine în ritul catolic – n.n.). Poporul german nu este atins de păcatul originar, dimpotrivă, el are o noblețe originară.” (Extras din Mein Kampf, operă care conține, în medie 6 referințe pe pagină la creștinism!)

♦ Cine are îndoieli, nu are decât să citescă Mein Kampf, publicată legal în limba română în cel puțin două ediții, după 1990.)

”Fiind creștin, sentimentele mele mi-l înfățișează pe Domnul și Mântuitorul meu ca luptător. Omul care altădată, în singurătate, înconjurat de câțiva discipoli, i-a denunțat pe evrei pentru ceea ce erau, i-a chemat pe cei 12 bărbați să lupte împotriva lor și, adevărul lui Dumnezeu!, era cel mai mare, nu atât în suferință, cât ca luptător. În dragostea mea,fără limite, de creștin și de om, am citit pasajul în care ne spune cum mânia a crescut din puterea Sa și a luat biciul pentru a izgoni din Templu nenorocirea adusă de vipere și negustori. A fost necruțător în lupta sa, reprezentând lupta lumii împotriva otravei evreiești! Astăzi, după două mii de ani, recunosc cu cea mai mare emoție și mai multă luciditate ca niciodată că pentru această luptă El și-a vărsat sângele pe Cruce. Ca bun creștin, nu am dreptul să mă las înșelat, ci am datoria de a fi un combatant pentru adevăr și dreptate. (…) Și dacă este vreun lucru care ne arată ce avem de făcut, este tocmai primejdia care crește în fiecare zi. Iar pentru că sunt creștin, am o datorie față de poporul meu.” (Discursul din 22 aprilie 1922, Munchen).

♦ Elucubrațiile antievreiești, produs evident al demenței criminale dovedite ulterior de Legile de la Nurnberg și de înființarea lagărelor de ”reeducare” (a se citi exterminare), au fost discutate până la saturație. Însă interpretarea lui Hitler – Dumnezeu, un luptător walhallic – nu este deloc departe de Dumnezeul Noului Testament. (Dar nici de al Vechiului Testament. Ambele compilațiile de texte alcătuiesc cea mai violentă carte a umanității.) Unde iubirea numai concept central nu este. Christos amenință clar și fără a lăsa loc interpretărilor: am venit să aduc nu pacea, ci războiul, nu ramura de măslin, ci sabia. ”Și El le-a zis: Acum, însă, cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere (Luca, 22:36)”. Chiar dacă se contrazice de sute de ori în interiorul acelorași 4 Evanghelii alese arbitrar și birocratic în canonul creștin: ”Căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei, 26:52). În Evanghelia lui Toma, cea mai esoterică și cea mai frumoasă sub aspect stilistic, exclusă din canon într-un acces de furie al împăratului Constantin, se găsește următorul paragraf: <<Iisus a spus: ”Poate oamenii gândesc că eu am venit să aduc pace lumii. Ei nu știu că am venit să aduc conflictul în lume: foc, sabie și război, căci dacă vor fi cinci într-o casă, trei vor fi împotriva a doi și doi vor fi împotriva a trei, tatăl va fi împotriva fiului și fiul împotriva tatălui și vor fi singuri” (Toma, 16).>>

Art. 24 al programului NSDAP (Partidul Național Socialist German al Muncitorilor) proclamă ”libertatea tuturor religiilor, în măsura în care ele nu reprezintă un pericol pentru stat. Partidul susține creștinismul pozitiv.”

Alfred Rosenberg, ideolog nazist, redactor șef al ziarului oficial al NSDAP, Volkischer Beobachter, participant la puciul ratat din berăria bavareză, explică modul în care trebuie înțeles creștinismul pozitiv: o biserică germană, ancorată în sângele, rasa și pământul străbun, întemeiată pe Noul Testament expurgat de superstiții și despărțit de Vechiul Testament, nerecunoscut de nazism. Hitler însuși a aprobat cererea lui Himmler de a organiza o expediție de căutare a Graalului, legendă exclusiv creștină. Cercetările au fost conduse de Otto Rahn, arheolog și autor a două cărți valoroase despre legendele Graalului: Kreuzzug gegen den Gral, die Geschichte der Albigenser, 1933 (Cruciada împotriva Graalului, istoria albigenzilor) și Luzifers Hofgesind, eine Reise zu den guten Geistern Europas, 1937 (Curtea lui Lucifer, o excursie printre fantomele bune ale Europei).

”Revoluția protestantă”

Documentarul Revoluția protestantă, Viasat History, 5 martie 2009. Odată cu revolta unui călugăr obscur, la începutul secolului al XVI-lea, a fost declanșată o amplă mișcare iconoclastă. Fundamentaliștii iconoclaști au decapitat statuile din biserici, au spart vitraliile și au curățat pereții de picturi. Cuvântul a înlocuit imaginea. Principiul preoției tuturor a înlocuit privilegiul preotului, consacrat instituțional, de a fi intermediar între om și Dumnezeu. Credința se interiorizează, asprele canoane romano-catolice, infailibilitatea papală și celibatul sunt refutate. Traducerea Bibliei în limbile naționale a încurajat cititul și interpretarea personală a textelor considerate a fi sacre. Cuvântul a înlocuit imaginea. Opulența bisericilor devine o amintire repulsivă. Reforma lutherană a generat, inconștient, procesul de laicizare. Arta și literatura laică sunt rod al iconoclasmului. Acestea sunt tezele principale ale documentarului.

Documentarul britanic nu se situează pe o poziție neutră și pierde, în consecință, caracterul de scientificitate. În primul rând, glorificând efectele pozitive ale mișcării protestante, omite războaiele religioase care au pustiit nordul Europei, masacrarea populațiilor din motive religioase și constrângerea altora la schimbarea confesiunii. Pornită cu scopuri nobile, reforma lutherană a degenerat rapid, aducând nenorociri și dezastre.

Istoricul britanic care prezintă evenimentele este când entuziast, când patetic. Aflat într-o librărie, subliniază că, fără mișcarea inițiată de Luther, astăzi n-am mai citi romanele lui Jane Austin și John Grisham (♦). Fals. Fără dominația represivă a creștinismului în Europa, omenirea ar fi citit romane de genul celor scrise de Jane Austin și John Grisham cu câteva secole mai devreme.

♦ Genurile literare nu sunt creație a epocii post-lutherane. Ca exemplu, lucrarea ”Măgarul de aur”, a lui Lucius Apuleius Platonicus, întrunește toate elementele caracteristice unui roman și are o construcție uluitor de modernă.

Asumarea existenței individuale

Românii nu sunt un popor credincios. Românii sunt un popor superstițios. Viziunile religioase se reduc la animism, antropomorfism, magie, miracol – supraviețuirea tuturor formelor primitive de credință și teamă. Un amestec vâscos care conturează iluzia practicării unei religii bine articulate. Încă mai sunt preoți care încurajează ideea că unele maladii (epilepsia) sunt semn al ”îndrăcirii”. Credința în spiritele rele este o supapă pentru disculpare: când omul întâmpină necazuri, suferințe și drame, aruncă vina în spatele blestemelor și a duhurilor necurate. (Cuvântul duh, prin asocierea cu formula de încheiere a rugăciunilor, sinonim cu spiritul, induce aparența creștinismului.) Aici intervine clasicul mecanism freudian de apărare, proiecția: omul este tentat să găsească un vinovat asupra căruia să arunce vina pentru propria lui neputință. Nu avem curaj să ne asumăm eșecurile.

În imaginarul popular, țapul este întruchiparea diavolului – de aici și expresia țap ispășitor. ”Țapul” este vinovat pentru necazuri, catastrofe, calamități, motiv pentru care sacrificarea lui semnifică un catharsis social. O purificare colectivă. Adică societatea a extirpat, temporar, prin sacrificiul ritualic, răul din mijlocul ei. Până la următorul eveniment nefast (secetă, inundație, incendiu, crimă, epidemie etc.). Să ne amintim despre marea mascaradă a vrăjitoarelor din Salem, prigoana protestanților împotriva vrăjitoarelor și, nu în ultimul rând, învinovățirea evreilor (despre care circula macabra legendă că răpeau și sacrificau un prunc creștin nou-născut în noaptea celebrării învierii lui Christos). Când cursul evenimentelor este favorabil omului, sau se schimbă brusc în bine, el invocă salvatoarea intervenție dumnezeiască. Dar destinul ni-l inventăm noi pe măsură ce-l străbatem. Ideea predestinării demobilizează și îl determină pe om să se complacă în mizerie și suferință. ”E voia Domnului!” – spune creștinul oftând greu. Nimic mai neadevărat. ”Voia Domnului” relevă lipsa voinței omului, care duce la apatia resemnării.

O persoană pretins religioasă vede în orice eveniment un semn, divin sau diavolesc. În fapt, orice eveniment poate fi interpretat conform predispoziției individuale. Vedem ceea ce vrem să vedem. Semnele prevestitoare sunt o supraviețuire a elementelor prezente în religiile antice de mistere. Creștinismul nu înseamnă decât aparent o ruptură radicală de religiile considerate păgâne. În fapt, creștinismul este numai un creuzet în care au fost dizolvate cele mai răspândite religii ale Antichității. Este memorabil răspunsul lui François Mitterrand dat la emisiunea Bouillon de culture, din aprilie 1995: ”Dumnezeu? Nu știu dacă cred în el. Uneori regret că nu am o concepție atât de simplă asupra creației și creatorului ei.”

Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc

Autorul Antimemoriilor n-a rostit niciodată această frază emfatică. Care nu are sens mai cu seamă în partea a doua și este impregnată de un accent apocaliptic, contrar convingerilor scriitorului umanist francez. André Malraux a afirmat în fața lui Georges Verpraet: ”Mi s-a spus: secolul XXI va fi religios. N-am confirmat, bineînțeles, pentru că nu știu nimic în privința asta. Ceea ce am răspuns este mult mai sigur: nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară”.

Georges Verpraet, jurnalist la cotidianul catolic La Croix, i-a redat cuvintele lui Malraux preotului său din Strasbourg, care le prelucrează și atribuie scriitorului, în 1973, fraza: ”Secolul XXI va fi metafizic sau nu va fi deloc”. Opt ani mai târziu, scriitorul André Frossard comitea un alt fals, jurând că ar fi auzit din gura lui Malraux sentința : ”Secolul XXI va fi mistic”. În realitate, André Malraux a fost ateu. Sau, în cel mai bun caz, agnostic. Motiv pentru care fraternitatea și umanismul sunt în inima operei sale. Romanele ”Condiția umană” și ”Speranța” sunt o mărturie de nezdruncinat. În 1955, în articolul ”Omul și fantoma” scrisese o altă frază care, coroborată cu cea din 1973, ar putea sta la originea falsului : ”Cred că sarcina secolului următor în fața celei mai teribile amenințări pe care ar putea s-o cunoască umanitatea va fi să-și reintegreze zeii”. Din nou cuvintele lui Malraux trebuie privite circumspect și în contextul concepției care respiră din întreaga sa operă: încrederea în om. Cuvântul zei (a nu se ignora pluralul) se referă la modele umane, nu la modele sacre, transcendente.

La 23 noiembrie 1976, funeraliile sale nu au fost oficiate religios, conform dorinței sale. Niciun preot, niciun ritual religios. În curtea muzeului Louvre s-a desfășurat o ceremonie destul de bizară în fața unei statui colorate, de dimensiuni apreciabile, a unei pisici.

Cât de frumos minte românul?

Cel mai recent sondaj Gallup referitor la religie oferă câteva date ridicole. Nu pun la îndoială profesionalismul sociologilor de la Gallup, ci sinceritatea subiecților intervievați. În Egipt, conform sondajului, nu există atei sau agnostici, 100% din populație este musulmană și îl adoră pe Allah. Aberant. Procent care evocă unanimitatea comunistă. Chiar și aceea era de 99,99%. Primele 11 țări din topul religiozității sunt musulmane: Egipt (100%), Bangladesh (99%), Sri Lanka (99%), Indonezia (98%), Congo – Kinshasa (98%), Sierra Leone (98%), Malawi (98%), Senegal (98%), Djibouti (98%), Maroc (98%), Emiratele Arabe Unite (98%).

Țările cu cel mai scăzut nivel de religiozitate sunt: Estonia (14%), Suedia (17%), Danemarca (18%), Norvegia (20%), Cehia (21%), Azerbaidjan (21%), Hong Kong (22%), Japonia (25%), Franța (25%), Mongolia (27%) și Belarus (27%).

România apare într-o companie ciudată, printre țări din lumea a treia. Adică acolo unde îi este locul. Înapoierea spirituală se reflectă în înapoierea materială. Și invers. Românii au fost botezați, dar nu creștinați. Ei practică o evlavie de paradă. Deși peste 95% din familii dețin un exemplar din Biblie, așezat la loc de cinste, astfel încât să fie văzut de oricine trece pragul casei, nici 2% dintre români nu au citit măcar Noul Testament, mult mai subțire decât deprimantul Vechi Testament. Din când în când mai pun mâna pe Biblie pentru a o șterge de praf. Când urci în automobilul românului, vederea îți este izbită de nelipsita cruciuliță sau iconiță, chiar dacă șoferul nu este ceea ce preoții numesc ”un bun enoriaș”. Ne place să ne exhibăm ”credința” până la îngrețoșare.

Și iată cum arată topul țărilor cu grad mare de religiozitate: Liban (86%), Iran (83%), Zimbabwe (81%), India (79%), Irak (79%), România (78%), Botswana (77%), Haiti (77%), Tadjikistan (76%), Georgia (75%), Cipru (75%).

Sondajul exprimă importanța declarată religiei în viața fiecăruia. La nivel declarativ, nu real. Numai 22% să fie atei și agnostici în România? Mă îndoiesc… Evreii au fost mai sinceri: doar 50% au mărturisit că acordă importanță religiei în viața lor cotidiană. Românul minte până și când vine vorba ”de cele sfinte”.

Victorie sovietică legiferată

O meteahnă a învingătorilor este rescrierea istoriei. Denaturând evenimente și cifre, multiplicând fapte singulare și exagerându-le importanța. Hiperbola distruge realitatea trecutului și o îngroapă în arhive aruncate în uitare sau interzise. Rezistența franceză și rolul regelui Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen în răsturnarea guvernului Antonescu sunt doar două exemple alese la întâmplare. Mitul Rezistenței franceze a fost spart în anii ‘80 și începutul anilor ‘90. Potrivit lucrărilor de istorie scrise în stil elogios, luptătorii Rezistenței ar fi fost omniprezenți și ar fi slăbit, prin sabotaje, Wehrmacht-ul. Țânțarul și elefantul… Istoricii, scriitorii și cineaștii francezi au creat mișcării de guerillă o aură romantică, imprimându-i tonuri patriotarde.

Curentul demitizării, deși a suferit atacuri din partea istoricilor tradiționaliști, a cucerit tot mai mult teren. Generalul de Gaulle și scriitorul André Malraux au fost doborâți din înălțimile eroismului de baladă. De Gaulle a luptat vitejește de la un microfon pus la dispoziție de postul BBC, la Londra, iar Malraux a fost conducătorul unui grup de agitatori care a reușit să avarieze câteva șine de cale ferată și să arunce câteva manifeste în locuri publice și în holurile unor imobile. Regele Mihai, un tânăr imberb, defavorizat intelectual, nu a făcut altceva decât să joace în farsa regizată de Iosif Vissarionovici, care ulterior i-a acordat premiul Oscar ordinul Pobeda și l-a menținut pe tron până la sfârșitul anului 1947, ca răsplată pentru docilitate.

Stupefiant este să impui prin lege evenimente istorice și interpretarea lor. Absurditatea a început odată cu adoptarea legilor antinegaționiste. Numai un extremist fanatic ar putea nega exterminarea sistematică și suferințele atroce ale evreilor, existența lagărelor și a crematoriilor. Dar să pedepsești prin lege opinia unui rătăcit sau detracat este culmea iraționalului. În plus, precedentul odată creat, s-au grăbit și alții să preia modelul.

Ministrul rus pentru situatii de urgenta Serghei Soigu, un apropiat al premierului Vladimir Putin, a anuntat ca intentioneaza sa introduca o lege prin care negarea victoriei Rusiei in al Doilea Razboi Mondial sa devina ilegala, relateaza postul de radio Ecoul Moscovei, citat de Reuters, potrivit NewsIn. “Presedintilor tarilor care neaga acest fapt li se va interzice sa intre in tara noastra”, a adaugat Soigu. (preluare din cotidianul Ziua, 24 februarie 2009)

Cine poate nega victoria rușilor în al doilea război mondial? Cizma sovietică a zdrobit victorios jumătate din Europa, ”eliberând-o”, ursul de la Răsărit a jefuit resurse, s-a jucat cu creionul pe hartă, retrasând granițe, a sugrumat libertatea și aspirația spre libertate (Ungaria – 1956 și Cehoslovacia – 1968), a distrus, prin sistemul centralizat, economiile naționale, a impus un sistem birocratic care a dus la metastază socială și de care nu reușim să ne scuturăm nici după 20 de ani de la ruptura de imperiu. Și, ceea ce este mai grav, a contaminat mentalul individual și colectiv cu idei nocive, staliniste.

Padre Pio şi escrocheria stigmatelor

În 1911, preotul Francesco Forgione, viitorul Padre Pio, i-a semnalat confesorului său semne roşiatice pe mîini, pe picioare şi pe piept, precum şi dureri puternice în acele locuri care corespundeau rănilor christice. Echimozele se transformau în răni care sângerau periodic, dar nu se infectau.

Suspectat de la început de şarlatanie, a purtat o perioadă îndelungată mănuşi. Verdictul medicilor a fost categoric: rănile au o cauză neidentificabilă, explicaţia lor sustrăgându-se obiectivităţii ştiinţifice, raţionale. Padre Pio exala arome plăcute, denumite “mirosul sfinţeniei“, pe care reuşea să le proiecteze la distanţă de chilia în care trăia şi medita.

Se vorbeşte despre o serie de vindecări miraculoase atribuite lui Padre Pio. După moartea sa, la examinarea medico-legală nu s-a descoperit nicio urmă de stigmate. Unii au spus că absenţa stigmatelor a fost ultimul miracol înfăptuit de Padre Pio.

Realitatea este mult mai prozaică. În anul 2007, istoricul Sergio Luzzatto a descoperit o mărturie care a răsuflat din arhivele secrete ale Vaticanului, aparţinând farmacistului de la care se aproviziona Padre Pio cu acid carbolic. Padre Pio susţinea că are nevoie de acid pentru a dezinfecta seringile cu care se vaccina împotriva gripei spaniole.

Acidul carbolic provoca şi întreţinea rănile din palme, de pe piept şi de pe picioare. Pentru ca sângerările să se producă în timpul slujbelor, Padre Pio ascundea sub mânecile largi nişte ace care-l înţepau în palme.

O altă nedumerire persistă în cazul călugărului capucin, sanctificat în anul 2002 de papa Ioan Paul al II-lea. De ce îi apăreau rănile în palmă, când piroanele erau bătute în încheieturile mîinilor crucificaţilor?

Cum se explică mirosul sfinţeniei degajat de Padre Pio? Menajera călugărului a mărturisit şi ea, după moartea acestuia, ce fel de esenţe folosea pentru a da acel miros plăcut şi cum îl răspândea înainte prin locurile pe unde urma să treacă Padre Pio.