Pentru o morală secularizată (1)

 

Un credincios, indiferent de confesiune, respinge cu mânie ideea unei morale plasate în afara religiei. A fi agnostic sau ateu și a fi moral sunt ipostaze antinomice. Morala fără transcendent intră în disoluție. Existența devine sordidă, iar umanitatea este devorată de promiscuitate. Sunt doar câteva sofisme cuprinse în discursurile rostite de preoți, indiferent de confesiune, și acceptate fără discernământ de cohortele de adepți. Autoînvestiți cu atribuțiile de a promova reguli derivate din voința ființei absolute, preoții se erijează în gardieni ai moralei.

În Evul mediu preoții reglementau până și modalitățile în care soților le era permis să facă sex. (Ca fapt divers, biserica accepta numai poziția misionarului, celelalte poziții fiind interzise și pedepsite cu penitență grea. Iar sexul oral era considerat aproape o crimă. Biserica ajunsese să controleze viața intimă și, mai mult, au fost scrise manuale care reglementau în cele mai mici amănunte existența cotidiană a creștinului.) Pentru sexul în afara căsătoriei supliciile erau aproape insuportabile, culminând cu biciuirea publică și cu batjocura. În unele părți ale Europei chiar și cu condamnarea la moarte. Astfel își manifesta ființa divină, prin interpușii săi, preoții, dragostea pentru creație și aptitudinea de a ierta păcatele. Invocarea voinței divine avea darul de a înfricoșa. Însăși forma de a promova morala religioasă, prin frică, supravegheată de o transcendență iluzorie, ar trebui să determine o rațională reacție de respingere. Autoritatea divină este construită de om pe un fundament fals: pedeapsa terifiantă și amenințarea cu distrugerea speciei umane. Iubirea și respectul apar, cu fățărnicie, în planul secund.

Ființa absolută inspiră teroare. Ea pedepsește atât direct, prin catastrofe, cât și prin oameni ca toți ceilalți, care preiau atribuții divine, în consecință prin uzurpatori: preoții. Unii pedofili, alții care întrețin relații extraconjugale (în cazul ortodocșilor și al protestanților) sau pasagere; cei mai mulți desfășoară activități simoniace, sub ”blânda” protecție divină. Și, evident, a superiorilor ecleziastici. Monopolul religiei asupra moralei este fragil. Cel mai adesea se aduce ca argument pretenția că morala este principalul liant social. Fals. Liantul social cu importanță decisivă este limba. Cine nu cunoaște limba comunității în care trăiește se autoexclude. În societățile evoluate religia nu este factor integrator. Nimic nu a împiedicat ca două popoare de aceeași confesiune să poarte războaie pustiitoare.

Relativitatea adevărului divin decurge, neîndoielnic, din multitudinea de religii, fiecare proclamându-și superioritatea asupra celorlalte. Doar hazardul nașterii într-un anume spațiu geografic a făcut ca unii să fie creștini, alții musulmani etc. Preceptele morale sunt sensibil diferite de la o religie la alta. În plus, pentru a adânci incompatibilitățile dintre religii, teologii au nuanțat normele morale, care au marcat, în epocile teocratice, mentalul colectiv și au generat eresuri. Chiar dacă, formal, în Europa regimurile teocratice nu au reușit să se impună, faptic ele au funcționat cu succes prin influența determinantă asupra monarhilor, fără excepție temători de pedeapsa divină. Așadar, Europa poartă o incontestabilă amprentă teocratică. Pe care Napoleon n-a reușit s-o elimine definitiv, în ciuda măsurilor radicale și a gesturilor simbolice: s-a încoronat singur, smulgand coroana din mâinile papei Pius al VII-lea, iar la încoronarea Josephinei ca împărăteasă a francezilor i-a rezervat un rol decorativ urmașului Sf. Petru (Napoleon și-a încoronat propria soție, ofesând grav autoritatea papală).