O grevă suspectă

Ieri am auzit, în treacăt, că sindicatele din învăţământul preuniversitar se pregătesc de grevă. Divizate în trei “legiuni”, între care nu de puţine ori au existat raporturi conflictuale, sindicatele şi-au pierdut credibilitatea. Liderii şi-au erodat constant credibilitatea. Fără a înregistra succese notabile, longevitatea lor în fotolii este complet nejustificată, semn că sindicaliştii mărunţi nu au niciun control asupra sindicatului în care sunt înscrişi. Fiindcă sindicatele au fost confiscate de lideri. Numele sindicatelor s-au dizolvat sub autoritatea liderilor. Dacă ar fi să numesc sindicatele, le-aş spune: sindicatul Croitoru, sindicatul Cornea şi sindicatul Nistor.

Cătălin Croitoru (FEN) a fost timid în reacţii. El deja şi-a găsit un loc călduţ în partidul prezidenţial. Şi-a pierdut entuziasmul şi visul de a deveni Jimmy Hoffa al Educaţiei. Aurel Cornea (FSLI), la fel de agramat ca şi prietenul său Croitoru, se revoltă, încearcă să justifice greva şi porneşte tăvălugul. Ca apoi să cedeze la prima încruntare a prim-ministrului, indiferent cine ar fi. Acum, înainte de alegeri, probabil că nu i s-a oferit un fotoliu confortabil de parlamentar şi i-a crescut nivelul adrenalinei. Sunt obişnuit cu folosirea sindicaliştilor ca batalioane de asalt pentru a şantaja guvernul. Marius Nistor l-a dat la o parte pe Gheorghe Izvoranu (“Spiru Haret”), care a rămas mai mult lider onorific. Tonul agresiv, vorbirea spumegată şi aiuritoare dau impresia că ar consuma cam multe energizante. Având un debit verbal obositor, seamănă cu Emil Boc: vorbeşte mult şi fără rost.

Revendicarea majorării salariilor este justificată în totalitate. Învăţământul este în declin din cauza lipsei cadrelor calificate. Şi tot mai multe cadre calificate abandonează învăţământul. Motivul principal: salariile care abia ating cuantumul unui bacşiş lăsat de un parlamentar într-o seară la restaurant. Greva s-ar justifica, dar în alte circumstanţe. Probabil că liderii au revenit plictisiţi din vacanţele petrecute în străinătate şi au hotărât că este momentul pentru puţină acţiune. Pe banii noştri. După o vară lungă, majoritatea dăscălimii are buzunarele goale. O grevă ar fi dezastruoasă pentru bugetele lor aflate într-un deficit cronic. Sindicatul nu compensează, cum ar fi normal, nici măcar o treime din salariul dascălului care intră în grevă. Dar liderii nu se gândesc la compensarea pierderilor sindicaliştilor din perioadele de grevă, ci la luxul sediilor, la primele grosolane pe care şi le acordă, la afacerile personale. Orice grevă încetează atunci când liderul pleacă satisfăcut, cu sacii proprii în căruţă, de la masa negocierior, lăsând sindicaliştii cu ochii în soare şi cu salariile ciuntite. Sau, mai rău, recuperând orele pierdute inutil în zilele de sâmbătă…

Greva preconizată exală o grea duhoare politică şi mişcarea din învăţământ riscă să degenereze în instrument electoral. Partidele se vor grăbi să susţină mişcările de protest şi să acumuleze capital electoral. Guvernul ar putea să ne lase şi o lună în grevă: este doar începutul anului şcolar. O grevă autentică ar fi cea care ar bloca încheierea anului şi ar pune în pericol un examen naţional, cum e bacalaureatul. Sunt sătul de lozinca ipocrită: Să renunţăm la grevă, pentru că trebuie să ne gândim la interesul elevilor. La interesele noastre cine se gândeşte? A venit vremea să ne gândim şi la noi înşine. Pentru că noi ne gândim numai la alţii, iar la noi nu se gândeşte nimeni. Nici măcar cei pe care-i plătim să ne reprezinte. Şi aşa am ajuns să mă gândesc serios la retragerea mea dintr-un sindicat care nu mă mai reprezintă.