1929 redivivus?

Alan Greenspan, fost preşedinte al U.S. Federal Reserve (din 1987 până în 2006), un soi de Silviu Brucan corcit cu Mugur Isărescu şi cu un pensionar tern, crede că un asemenea cataclism financiar se produce cam o dată într-un secol. Acest Nostradamus de pe Wall Street prezice adâncirea crizei pornite de pe piaţa creditului ipotecar. Pe termen lung, mai lung decât aşteaptă optimiştii rezervaţi.

Adversarii săi, printre care dubiosul George Soros, arată cu degetul spre Greenspan, suspectat că ar fi contribuit cu bună ştiinţă la umflarea artificială a balonului imobiliar prin menţinerea unei rate a dobânzii la un nivel mult prea scăzut. În acest fel, spune celebrul escroc cu aură de finanţist onorabil şi de Mecena (în fapt finanţator al mişcărilor subversive autonomiste ale maghiarimii est-europene), Alan Greenspan a creat o “superbombă atomică“. George Soros îi poartă pică lui Alan Greenspan fiindcă, atât timp cât acesta s-a aflat la conducerea Fed, l-a împiedicat să dea o lovitură speculativă asemănătoare celei din anii ‘90, când miliardarul Soros aproape că a adus în pragul colapsului piaţa financiară britanică. Vechile divergenţe dintre cei doi sunt cu atât mai inexplicabile cu cât ambii sunt evrei cu origini în Ungaria, iar solidaritatea evreilor (mai ales a evreilor care lucrează cu bani) este cunoscută şi recunoscută. Numele real al lui George Soros este György Schwartz, iar cel al lui Greenspan - Grünspan.

În ciuda fraudelor abil mascate şi dificil de descoperit, Soros are solide cunoştinţe de economie şi nu este chiar neîndreptăţit  să-l acuze pe Greenspan care, însă, nu poartă întreaga răspundere. Greenspan a fost un simplu executant al directivelor date de consorţiile financiare care controlează Fed. Dobânzile suspect de mici, însoţite de o relaxare a condiţiilor de creditare, au încurajat o cerere masivă de credit ipotecar. Recesiunea, având ca efect şomajul şi devalorizarea dolarului, a dus la restrângerea drastică a veniturilor debitorilor şi la imposibilitatea rambursării creditelor. În ultima vreme s-a înregistrat în Statele Unite o adevărată avalanşă a vânzărilor de proprietăţi, ceea ce a dus şi la scăderea preţurilor pe piaţa imobiliară. Astfel că băncile nu au mai reuşit să recupereze creanţele. Şi aşa s-a deschis seria falimentelor răsunătoare…

Laureatul premiului Nobel pentru economie (2001) Joseph Stiglitz este în dezacord cu Soros şi crede că o nouă depresiune economică asemenea celei din 1929 poate fi evitată cu condiţia ca principiile economice să fie corect şi consecvent aplicate şi economiştii să evite capcana excesului de încredere. Frumos spus, dar fără consistenţă…

Tropa de Elite (2007)

Înainte de vizita papei Ioan Paul al II-lea în Brazilia, suburbiile capitalei Rio de Janeiro devin tot mai sălbatice şi copleşite de bandele de traficanţi. Poliţia coruptă pactizează cu traficanţii şi se bucură de prosperitatea adusă de taxele de protecţie. De la cel mai mărunt sergent, până la colonel, toţi cad în dulcele păcat al corupţiei. Nimeni nu pare a fi indignat de corupţia generalizată, atât timp cât toţi îşi încasează porţia de bani. Evenimentele se precipită atunci când rapacitatea unor ofiţeri superiori îi privează pe subordonaţi de cota cuvenită.

Securizarea suburbiei în apropierea căreia va înnopta papa Ioan Paul al II-lea (maratonistul lui Dumnezeu) în cursul vizitei în Brazilia aduce în acţiune BOPE, un batalion special al poliţiei militare, de care se tem atât infractorii, cât şi poliţiştii. Deşi numără doar 100 de poliţişti, eficienţa batalionului este indiscutabilă, iar membrii lui sunt absolviţi de suspiciuni şi neîncredere, fiindu-le încredinţate cele mai dificile şi periculoase misiuni.

Temute pentru brutalitatea extremă a intervenţiilor, echipele speciale ale poliţiei militare nu ezită să tortureze suspecţii şi ucid uneori gratuit. Căpitanul Nascimento, comandantul batalionului, tentat să abandoneze poliţia specială la presiunile soţiei sale însărcinate, îşi caută un înlocuitor. În Nascimento se amestecă paradoxal sensibilitatea şi cruzimea, la care se adaugă un cinism greu de egalat; întrebat de un membru al echipei sale cum să procedeze cu un infractor, el îl condamnă sec la moarte: “Trece-l în contul papei!”

15 septembrie: începutul campaniei electorale

Deschidere lipsită de fast şi festivism, sub un cer plumburiu şi duşmănos. Picături răzleţe de ploaie aduc o uşoară panică printre elevii care, în mare majoritate, nu par a resimţi importanţa zilei. Poate doar “bobocii”, timizi şi curioşi în acelaşi timp, dar unanim rezervaţi şi miraţi de volubilitatea “veteranilor”. Revederi, efuziuni, prietenii reluate după hiatusul vacanţei. Special guest star: un derutat deputat PNL de Hunedoara (Ioan Cristea), nevăzut şi necunoscut care, invitat să adreseze asistenţei câteva cuvinte, nu a ratat ocazia să vorbească despre… liberalism, pe care l-a definit ca fiind “doctrina care construieşte o societate liberă“. Profund! Acelaşi deputat a urcat pe culmile penibilului în momentul în care a intrat în dialog cu elevii claselor I-VIII, ignorându-i pe cei din clasele IX-XII, neînsoţiţi de vreun membru al familiei. “Vrea careva dintre voi sa facă politică?” “Nuuuuuuu!!!” – a primit prompt răspunsul. Apoi a mai delirat câteva cuvinte ininteligibile despre politică.

La televizor am văzut un comportament identic al prim ministrului Tăriceanu şi i-am ascultat discursul pur electoral. Aşadar s-a dat undă verde campaniei electorale în şcoli. A fost abrogat prin OUG art. 11 din Legea Învăţământului? Evident, politicienii nu se adresează elevilor. Doar o parte infimă are drept de vot. Ci părinţilor şi bunicilor.

Art. 11. – (1) Învatamântul nu se subordoneaza scopurilor si doctrinelor promovate de partide sau de alte formatiuni politice. (2) In unitatile si spatiile de învatamânt se interzic crearea si functionarea partidelor sau altor formatiuni politice, precum si desfasurarea activitatilor de organizare si propaganda politica. (3) In învatamânt se interzice prozelitismul religios. (4) In spatiile destinate procesului de învatamânt, in unitati de cercetare stiintifica, biblioteci, edituri si tipografii ale institutiilor de învatamânt, in camine, internate, cantine, cluburi, case de cultura ale studentilor, case ale corpului didactic, case universitare, tabere scolare, baze si complexe cultural-sportive, palate si cluburi ale copiilor si elevilor sunt interzise activitatile care incalca normele generale de moralitate, primejduind sanatatea fizica sau psihica a tineretului.

Mult succes tuturor elevilor în noul an şcolar! Satisfacţii profesionale şi salarii europene tuturor dascălilor!

“Credinţa mea musulmană”

Perfidele acte ratate freudiene fac o treabă mai bună decât orice eforturi persuasive. Barack Obama şi staff-ul său de campanie au cheltuit sume imense pentru a convinge alegătorul american, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, că zvonurile privind religia musulmană a candidatului Partidului Democrat sunt nefondate şi răuvoitoare. Democraţii au creat chiar un site dedicat combaterii rumorilor tot mai insistente privind adevărata credinţă a candidatului democrat. În loc de argumente sunt postate simple aserţiuni:

Lie: Barack Obama is a Muslim.

Truth: Barack Obama has never been a Muslim, was not raised as a Muslim and is a comitted Christian. Further, this myth perpetuates unfortunate falsehoods about the Muslim-American community that are offensive to people of all faiths.

Într-un interviu acordat postului de televiziune ABC, vorbind cu dezinvoltură despre credinţa sa musulmană, Barack Obama a fost sesizat de gafa comisă chiar de către intervievator. Şi s-a corectat. Dar nu destul de repede. Porumbelul zburase deja…

House of Saddam

Miniseria House of Saddam, realizată de BBC în colaborare cu HBO, a fost criticată şi rău primită în Israel. Falsele argumente ale presei israeliene nu au avut ca obiect evenimentele istoriei recente ori de altă natură, ci s-au îndreptat împotriva actorului Yigal Naor, evreu, care îl interpretează pe Saddam Hussein. Ca şi cum acceptul de a interpreta rolul unui inamic al statului Israel ar constitui o infracţiune sau un gest moral blamabil. Saturat de demonizarea dictatorului irakian, nu aveam nici cea mai scăzută intenţie de a vedea cele 4 episoade, până când am văzut reacţiile presei israeliene.

Filmul prezintă numai evenimentele istorice care sunt deasupra oricăror îndoieli şi evită aspectele care încă sunt sub tirul controverselor sau estropiate de propaganda americană de război. Latura autocrată, cruzimea, cinismul dictatorului din viaţa publică se întrepătrund cu latura afectivă a părintelui şi bunicului Saddam din viaţa privată. Calculele politice şi mutările sale, unele cu sclipiri de geniu (episodul decredibilizării celor doi gineri dezertori), devin tot mai confuze pe măsură ce raţiunea sa cade pradă ideilor psihotice egolatre. Alterarea simţului realităţii îl conduce la credinţa că este un învingător înnăscut, descendent al profetului Mahomed. Îşi elimină cu sânge rece prietenii, colaboratorii apropiaţi, rudele incomode.

Cei doi fii ai săi, Uday şi Qusay, sunt prezentaţi într-o vagă antiteză: Uday este un coleric nestăpânit, alcoolic, violator, cu porniri sadice, în timp ce Qusay este mai echilibrat, uneori dezgustat de excesele fratelui său mai mare. Punctele lor comune sunt dispreţul faţă de ceilalţi, cupiditatea, prigonirea adversarilor. Faptele se vor întoarce împotriva celor doi şi unul dintre unchii lor căzuţi în dizgraţia lui Saddam Hussein îi va denunţa armatei americane. Saddam speră nebuneşte, până în ultima clipă, că poporul irakian se va uni în jurul său şi va putea porni lupta de eliberare şi de redobândire a puterii. Deşi realizat sub amintirea încă neprăfuită a istoriei recente, filmul reuşeşte să păstreze un echilibru între tendinţa de a-l transforma pe dictatorul irakian într-un erou al rezistenţei împotriva imperialismului american şi cea de a-l prezenta ca pe un personaj diabolic, lipsit de sentimente şi de raţiune.

Marioneta de la primărie

Tichetele cadou, o măruntă compensaţie acordată profesorilor pentru a masca salariile mizere din învăţământ, ar trebui să se acorde de 5 ori pe an, cu ocazia unor evenimente importante, stabilite prin lege. Dar, ca orice lege prin care se prevede o ajutorare a salariaţilor, metodologia de aplicare conţine expresia perversă “acolo unde există disponibilităţi la nivelul administraţiilor locale“. Adică acordarea tichetelor depinde de bunăvoinţa primarului. Cu alte cuvinte, salariatul învăţământului nu se poate baza pe nimic şi trebuie să facă temenele unui primar care, în sistemul sovietic de notare (de la 1 la 5), ar fi fost un elev eminent. În cel românesc, un etern corigent, conform foii matricole publicate de adversarii săi politici în campania electorală pentru alegerile locale..

Agasat de insistenţele profesorilor hunedoreni, primarul Ovidiu Hada (PNL) a recunoscut indirect că este doar un animal de companie al primarului Devei, Mircia Muntean, pe care gurile neastâmpărate îl dau ministru al transporturilor în viitorul guvern format de PSD – PNL. Fără Mircia Muntean, plecat prin ţările calde, Ovidiu Hada nu ia nicio decizie. “Aştept să se întoarcă Mircia Muntean, să văd ce face el, dacă le dă profesorilor deveni tichetele cadou” – s-a scuzat primarul Hunedoarei. Eu îi propun primarului Devei să preia şi funcţia de primar al Hunedoarei, măcar aşa am avea şi noi un edil cu personalitate şi cu iniţiativă, care să scoată oraşul din tribalismul balcanic.

Şah la Dumnezeu

Un filmuleţ cel puţin tembel. Panică! CERN = Infern! Apocalypse now! Cum? Pământul se învârteşte? Imposibil! Ba mai e şi rotund? Blasfemie! Nu a fost creat acum 6 000 de ani cu bagheta magică a unui bătrânel bărbos, ascuns după un nor alb şi cu voce tunătoare? Hmmm…

Mâine voi purta laptopul în spinare, ca să vă comunic ultimele impresii pământeşti înainte de a mă dezintegra şi de a fi înghiţit de neant. Aşa am auzit la iRealitatea TV că se va întâmpla. Din fericire, nu înghit tâmpeniile postului OTV2. Dacă experimentul “luciferic” reuşeşte (şi nu am motive să mă îndoiesc de succesul lui), sute de mii de cărţi de teologie se vor transforma instantaneu în maculatură. Şi toate speculaţiile metafizice se vor duce dracului… A protesta împotriva ştiinţei este ca şi cum ai organiza un puci împotriva gravitaţiei.

Update: Emisiunea lui Răzvan Dumitrescu (de altfel cel mai bun realizator de la postul Vântului), un azil temporar pentru un politician conservator complet în afara subiectului şi o astro-oloagă aflată sub efectul euforizantelor, prevesteşte sfârşitul lumii, programat pentru mâine la ora 10. Îi sfătuiesc pe invitaţi să-l aştepte cu un tub de sedative la îndemână şi îmbrăcaţi în cămaşă de forţă. Şi să le spună cineva, inclusiv realizatorului, că fizicianul pe care-l tot invocă se numeşte Stephen Hawking, nu Stephen Hawkins. Deh, aşa se întâmplă când ştiinţa este transformată în bâlci…

O grevă suspectă

Ieri am auzit, în treacăt, că sindicatele din învăţământul preuniversitar se pregătesc de grevă. Divizate în trei “legiuni”, între care nu de puţine ori au existat raporturi conflictuale, sindicatele şi-au pierdut credibilitatea. Liderii şi-au erodat constant credibilitatea. Fără a înregistra succese notabile, longevitatea lor în fotolii este complet nejustificată, semn că sindicaliştii mărunţi nu au niciun control asupra sindicatului în care sunt înscrişi. Fiindcă sindicatele au fost confiscate de lideri. Numele sindicatelor s-au dizolvat sub autoritatea liderilor. Dacă ar fi să numesc sindicatele, le-aş spune: sindicatul Croitoru, sindicatul Cornea şi sindicatul Nistor.

Cătălin Croitoru (FEN) a fost timid în reacţii. El deja şi-a găsit un loc călduţ în partidul prezidenţial. Şi-a pierdut entuziasmul şi visul de a deveni Jimmy Hoffa al Educaţiei. Aurel Cornea (FSLI), la fel de agramat ca şi prietenul său Croitoru, se revoltă, încearcă să justifice greva şi porneşte tăvălugul. Ca apoi să cedeze la prima încruntare a prim-ministrului, indiferent cine ar fi. Acum, înainte de alegeri, probabil că nu i s-a oferit un fotoliu confortabil de parlamentar şi i-a crescut nivelul adrenalinei. Sunt obişnuit cu folosirea sindicaliştilor ca batalioane de asalt pentru a şantaja guvernul. Marius Nistor l-a dat la o parte pe Gheorghe Izvoranu (”Spiru Haret”), care a rămas mai mult lider onorific. Tonul agresiv, vorbirea spumegată şi aiuritoare dau impresia că ar consuma cam multe energizante. Având un debit verbal obositor, seamănă cu Emil Boc: vorbeşte mult şi fără rost.

Revendicarea majorării salariilor este justificată în totalitate. Învăţământul este în declin din cauza lipsei cadrelor calificate. Şi tot mai multe cadre calificate abandonează învăţământul. Motivul principal: salariile care abia ating cuantumul unui bacşiş lăsat de un parlamentar într-o seară la restaurant. Greva s-ar justifica, dar în alte circumstanţe. Probabil că liderii au revenit plictisiţi din vacanţele petrecute în străinătate şi au hotărât că este momentul pentru puţină acţiune. Pe banii noştri. După o vară lungă, majoritatea dăscălimii are buzunarele goale. O grevă ar fi dezastruoasă pentru bugetele lor aflate într-un deficit cronic. Sindicatul nu compensează, cum ar fi normal, nici măcar o treime din salariul dascălului care intră în grevă. Dar liderii nu se gândesc la compensarea pierderilor sindicaliştilor din perioadele de grevă, ci la luxul sediilor, la primele grosolane pe care şi le acordă, la afacerile personale. Orice grevă încetează atunci când liderul pleacă satisfăcut, cu sacii proprii în căruţă, de la masa negocierior, lăsând sindicaliştii cu ochii în soare şi cu salariile ciuntite. Sau, mai rău, recuperând orele pierdute inutil în zilele de sâmbătă…

Greva preconizată exală o grea duhoare politică şi mişcarea din învăţământ riscă să degenereze în instrument electoral. Partidele se vor grăbi să susţină mişcările de protest şi să acumuleze capital electoral. Guvernul ar putea să ne lase şi o lună în grevă: este doar începutul anului şcolar. O grevă autentică ar fi cea care ar bloca încheierea anului şi ar pune în pericol un examen naţional, cum e bacalaureatul. Sunt sătul de lozinca ipocrită: Să renunţăm la grevă, pentru că trebuie să ne gândim la interesul elevilor. La interesele noastre cine se gândeşte? A venit vremea să ne gândim şi la noi înşine. Pentru că noi ne gândim numai la alţii, iar la noi nu se gândeşte nimeni. Nici măcar cei pe care-i plătim să ne reprezinte. Şi aşa am ajuns să mă gândesc serios la retragerea mea dintr-un sindicat care nu mă mai reprezintă.

Generation Kill

Actele de război sunt descrise ditirambic de învingători, în timp ce relatările învinşilor amplifică ororile comise de agresor şi eroismul rezistenţei. Generation Kill oferă o perspectivă echilibrată, demitizantă asupra enormei farse denumite Războiul de eliberare a Irakului. Abrutizarea, trezirea instinctelor ucigaşe şi atrofierea raţiunii nu au fost explorate suficient în cinematografia preponderent propagandistică de peste Atlantic.

Miniseria (7 episoade) oferită de HBO exploatează obsesia unui colonel de a-i fi recunoscută şi recompensată calitatea de comandant merituos, chiar dacă pentru obţinerea unei medalii ar trebui să-şi sacrifice întreagul batalion. Autenticitatea situaţiilor, dialogul viu, antrenant, presărat cu obscenităţile nelipsite din viaţa dură de soldat redau realitatea nefalsificată a frontului. Actele de laşitate, actele de eroism gratuit, frica şi nerăbdarea de a ucide, incompetenţa ofiţerilor şi lipsa de coordonare a operaţiunilor, incapacitatea comandanţilor de a gestiona situaţiile de criză, uciderea în masă a civililor nevinovaţi şi lipsurile logistice ridiculizează imaginea invincibilităţii armatei americane.

Mitul supereroilor invulnerabili suferă serioase lovituri. Colonelul Godfather Ferrando (Chance Kelly) se aruncă nebuneşte în operaţiuni riscante şi îşi atribuie merite imaginare. Abandonează proviziile batalionului doar pentru a cuceri un aeroport… părăsit de Garda Republicană, fidelă lui Saddam Hussein. Captain America McGraw (Eric Nenninger) , un fricos care visează să se umple de glorie, pune permanent în pericol viaţa soldaţilor săi. Sergentul major John Sixta (Neal Jones), obsedat de ţinuta regulamentară şi de mustăţile unora dintre soldaţi, este un veritabil Moş Teacă. Un tâmpit nelipsit din orice batalion. (Cei care au efectuat stagiul militar nu cred că mă vor contrazice.) Sergentul Brad Iceman Colbert (Alexander Skarsgard), un personaj bine conturat, se distinge prin calmul său glacial şi prin luciditate. Locotenentul Fick (Stark Sands), bine pregătit profesional, încearcă să păstreze echilibrul între nepriceperea crasă a superiorilor săi şi revolta mocnită a soldaţilor împotriva acestora. Cel mai simpatic personaj este, de departe, caporalul Ray Person (James Ransone), care dispune de un arsenal inepuizabil de replici savuroase, chiar dacă uneori sunt triviale.

Miniseria Generation Kill se bazează pe reportajul lui Evan Wright, The Killer Elite, publicat în trei părţi în Rolling Stone Magazine (2003) şi distins cu National Magazine Award for Excellence in Reporting. Evan Wright a participat în martie 2003 la invazia Irakului, însoţind pe front The Marine First Reconnaissance Battalion.

 

Noii conquistadori

Renumit nu doar pentru amploarea afacerii, ci şi pentru salariile mici plătite angajaţilor, lanţul de hypermarketuri Wal-Mart impune angajaţilor să cumpere produse doar din reţeaua proprie. O parte din salariile angajaţilor din Mexic constă în bonuri valorice. Însă aceste bonuri pot fi utilizate numai în hypermarketurile aparţinând Wal-Mart. În secolul al XIX-lea practica era folosită pe scară largă în America de Sud: zilierii erau plătiţi cu bonuri care puteau fi valorificate doar de la magazinele aparţinând proprietarului haciendei pe care lucrau. În SUA şi Europa proprietarii de mine procedau în mod identic.

Constituţia mexicană a interzis o asemenea practică încă din 1917. Numai că situaţia Mexicului este oarecum aparte. În fapt, a rămas o plantaţie americană. Mexicul furnizează SUA forţă de muncă ilegală, imigranţii au statut de sclavi, iar în zona nordică a ţării şi în sudul statului New Mexico sclavia este aproape oficializată prin acordurile NAFTA. Condiţiile oferite de proprietarii americani de fabrici sunt mizerabile. Împinşi de sărăcia extremă, mexicanii acceptă să locuiască în colonii imunde, pestilenţiale, sunt bătuţi, femeile sunt abuzate sexual de supraveghetori şi patroni, lucrează până la epuizare şi nu beneficiază de asistenţă medicală.