“Atunci pentru ce, în creştinism, papalitatea l-a înlăturat, înlocuindu-l cu altul? De ce instituţiile iudeo-creştine au acceptat ca sensul literal al termenului originar să fie înlăturat şi înlocuit cu altul diferit? Întrebarea ne duce inevitabil la altă interogaţie: De unde vine cuvântul „Dumnezeu”? Acest cuvânt a alunecat în limba franceză în secolul al IX-lea; înainte de acest secol, el nu exista în această limbă; prin raportare la istoria milenară e religiilor, el este recent. Originea sa este legată de o sursă indo-europeană, iar strămoşul său îndepărtat este faimosul Dei, utilizat de primitivi în Europa pentru a exprima lumina soarelui şi alte fenomene luminoase observate pe cer.
Etimologic se poate spune că Dei a semnificat şi continuă să semnifice lumină în cer. Într-un moment dat al istoriei lor, romanii au adoptat, sub numele de Jupiter (Iovis – n.t.), Zeus al grecilor. Acest nume – cel al zeului suprem în mitologia greacă – s-a transformat în Deus. Cu acest cuvânt, Deus, suntem departe de o traducere onestă a cuvântului Elohim, cuvânt central în Biblia originară! În acest sens este interesant de notat că, în secolul al IV-lea î.C., un anume Aristotel aducea în scenă un concept total abstract, folosit încă şi în zilele noastre: Aristotel susţinea teoria unui univers guvernat de un motor situat… nu se ştie unde în acest univers imens, faimoasa expresie Deus ex machina, literalmente Dumnezeu ieşind din motor, un fel de Zeus-motor pe care nimeni nu-l înţelege, dar care reglementează ansamblul.
Să formulăm altfel: la vremea sa, Aristotel venea să-l modernizeze cu succes pe bătrânul Zeus-Jupiter. Acest concept a fost remodelat de iudaism şi de creştinism, conducând la conceptul cuprinzător al unui Dumnezeu etern, omniscient, imaterial, unic, insesizbil, invizibil, pur spiritual… şi totuşi care poate fi reprezentat: aşezat pe un nor, netezindu-şi lunga şi frumoasa barbă albă şi îndreptând vârful degetului spre creaţia sa care-l priveşte cu respect; toate acestea pentru amuzament. Dar devine mai puţin amuzantă pentru oameni proclamarea reprezentantului pe pământ al acestui Dumnezeu inventat – capul celei mai puternice instituţii mondiale – în mod viclean ca infailibil (autorul se referă la dogma infailibilităţii papei – n.t.). Având atributul infailibilităţii este mult mai confortabil să îndepărtezi cu un singur cuvânt pe oricine ar îndrăzni să conteste această prerogativă de a fi mai presus de greşelile pământeşti (puterea de a excomunica – n.t.).”
