Nu comentez raţiunile absconse ale înfiinţării Tribunalului Penal Internaţional. Nu comentez moartea subită şi suspectă a lui Slobodan Milosevic. Nu comentez competenţa echipei de procurori cărora Milosevic, cu zâmbet superior, le-a spulberat dovezile contrafăcute şi argumentele logic viciate. Nu comentez plânsul isteric şi depresiv al Carlei Del Ponte când a aflat vestea morţii lui Milosevic. Nici absurditatea kafkiană a dorinţei ei de a continua procesul lui Milosevic, deşi acesta decedase… Şi nici intervenţiile americane pentru potolirea zelului demenţial al italiencei, înnebunită fiindcă rămăsese fără obiectul urii ei iraţionale.
Nu comentez decizia TPI de a elibera 4 sălbatici criminali bosniaci, musulmani, împotriva cărora fuseseră administrate probe irefutabile, şi nici pe cea de a condamna toţi inculpaţii de origine sârbă pe baza unui probatoriu subţire, a unor acuzaţii nefondate şi a unor zvonuri. Comentez, însă, decizia cinică de a-l ţine captiv pe Radovan Karadzic în aceeaşi celulă în care a fost încarcerat Slobodan Milosevic. Probabil va fi “ajutat” să moară, ca o coincidenţă sinistră, în momentul în care va face dezvăluiri supărătoare. Karadzic nu va apuca sfârşitul procesului. Pentru că substratul deciziei americane de a desfiinţa Iugoslavia, apoi Serbia şi de a extermina poporul sârb trebuie să rămână îngropat şi sigilat în arhive.
