Legiunea lui Christos – Jesus Camp

Lumea a fost creată acum 6000 de ani – afişează monitorul din fundal. O femeie de o obezitate impresionantă, pastorul penticostal Becky Fischer, de pe care se scurg dizgraţios zeci de kilograme de grăsime, se dezlănţuie într-o tiradă îndreptată împotriva celor leneşi şi… obezi, care nu au voinţa de a posti şi de a renunţa la masa de seară. Auditoriul: copii cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani.

Unele familii penticostale refuză să-şi trimită copiii la şcoală şi preferă să-i educe în spiritul Bibliei. Şcoala, punând accentul pe ştiinţe şi secularizând cunoaşterea, distruge sufletele copiilor. Prin urmare, este un duşman al religiei. Cu o stivă de cărţi religioase lângă ea, o mamă discută cu fiul ei prepuber despre încălzirea globală. Concluzia: încălzirea globală nu există şi nu periclitează viaţa; este doar un subiect inventat de oamenii de ştiinţă şi de politicieni pentru a deturna atenţia de la Dumnezeu.

Documentarul prezintă şi aspecte de un umor involuntar, pe lângă cele central tragicomice. O fetiţă instabilă psihic, pasionată de gimnastica aerobică, este convinsă că în afara credinţei viaţa nu merită trăită. Înfiorător ca o fetiţă care nici nu ştie să-şi şteargă nasul să rostească cuvinte mari, a căror valoare nu o sesizează. La bowling, aceeaşi fetiţă, înainte de a arunca bila, şopteşte: “Bilă, îţi poruncesc în numele lui Iisus Christos să fie o lovitură bună!” În mod ironic, bila ocoleşte toate popicele.

Copiii prezentaţi în debutul documentarului vor pleca în tabăra de vară cu profil religios, condusă de Becky Fischer. O tabără de îndoctrinare, departe de orice finalitate educativă. Denumită Kids on Fire, tabăra de o săptămână este un cantonament ideologic unde se practică spălarea creierelor, fanatizarea şi abuzul mental. Iar coordonatoarea Becky Fischer nu ezită să-şi prezinte tabăra ca replică a taberelor islamiste de antrenament din Orientul Mijlociu. Înainte de inaugurarea taberei, se desfăşoară un ritual de un ridicol aproape indescriptibil: Becky şi ceilalţi organizatori se roagă pentru instalaţiile electrice, pentru prezentarea în Power Point, pentru proiectorul video, pentru microfoane. Motivul? Diavolului îi place să saboteze transmiterea mesajului lui Iisus către copii!

În tabăra din Dakota de Nord, copiii sunt instruiţi să devină o cohortă de mercenari ai credinţei. Similitudinile cu organizaţia nazistă de tineret Hitlerjugend nu sunt deloc forţate: pastorul Fischer îi învaţă lozinci, îi obligă să depună jurăminte de loialitate faţă de Christos, ajutată de bigotismul părinţilor încântaţi de fanatizarea propriilor copii, cărora li se induce o stare de teroare, o psihoză a păcatului. Copiii află de la pastorul Becky Fischer că personajul Harry Potter este un duşman al lui Dumnezeu şi ar trebui condamnat la moarte. Apoi sunt puşi să spargă căni cu un ciocan. Cănile simbolizează puterea Diavolului şi păcatul.

Deşi nu au decât vagi noţiuni despre moarte, copiii sunt îndemnaţi să jure că şi-ar da viaţa pentru Iisus.“Această lume, cu tot ce se hrăneşte, e un gunoi” – spune ritos un puşti pletos care nu cunoaşte valoarea cuvintelor. “Duhul Sfânt este ca şi carnea, o mâncare bună. Dar bomboana te îmbolnăveşte. De aceea sunt atât de mulţi bolnavi în lume.” Cretinismul parabolei nici nu merită discutat. “Cred că sunt diferit de ceilalţi copii pentru că îl cunosc pe Iisus şi sunt flămând după Iisus” – spune acelaşi copil deja infectat de bigotism. Da, este diferit fiindcă a devenit deja o legumă executantă, hrănită doar cu precepte biblice stupide.

Documentarul este o probă a mutilării gândirii maleabile şi firave a copiilor expuşi acceselor de nebunie bigotă ale unor părinţi iresponsabili, care distrug mental, în mod ireversibil, fiinţe nevinovate. Filmul, caracterizat ca unul dintre cele mai înspăimântătoare documentare,  poate fi urmărit aici:

 

 

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (6)

“Să ne oprim asupra altor două pluraluri: El-Shaddai, care semnifică Cei de sus, şi Adonai, de asemenea, are un înţeles foarte interesant. Potrivit legilor iudaice, evreilor le este interzisă pronunţarea cuvintelor Elohim şi Yahve, fiindcă una dintre poruncile dictate lui Moise pe Muntele Sinai spune: “Să nu iei numele lui Yahve în deşert, căci Yahve nu iartă pe cel ce-i pronunţă numele în deşert.” (Exodul 20:7) Astfel, cei mai mulţi evrei, atunci când se roagă, citesc, vorbesc şi gândesc, folosesc cuvântul Adonai. De unde provine cuvântul Adonai? Este pluralul cuvântului evreiesc Adon, care înseamnă Stăpân. Deci, Adonai înseamnă Stăpânii. Prin urmare, Adonai este pur şi simplu un alt cuvânt ebraic folosit pentru a-l numi pe Elohim, iar pluralul său mai semnifică şi Ceilalţi sau Cei veniţi din cer.

Biserica, întreg iudeo-creştinismul a tradus toate aceste nume prin Dumnezeu, Atotputernicul, Domnul! Ceea ce este în întregime fals şi o grotescă escrocherie intelectuală. Una în plus. În unele pasaje din Torah se vorbeşte despre Benei ha Elohim, despre fiii lui Elohim, adică despre un popor venit din cer. Şi iată un pasaj din Torah pe care ţin să-l citez, deoarece preoţii creştini îl ascund cât mai mult posibil, căci îi deranjează. Acest pasaj devine de înţeles în lumina religiilor politeiste, în care zeii sunt fiinţe umane, din carne şi oase, umane ca şi noi:

Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Elohim au văzut că fetele oamenilor erau frumoase. Şi dintre toate şi-au luat neveste pe acelea pe care şi le-au ales. În acele vremuri, pe pământ erau uriaşi, şi chiar şi după aceea, după ce fiii lui Elohim s-au împreunat cu fetele oamenilor, care le-au născut copii: aceştia erau vitejii renumiţi din vechime. (Geneza 6:1-4)

Acest pasaj adorabil merită pus sub nasul creştinilor în sutană. Cum poţi să susţii că Dumnezeu e unic, imaterial, spirit pur? Se vorbeşte foarte clar despre fiii lui Elohim, despre un popor venit din cer, iar unii dintre aceşti fii (oameni ai planetei lui Elohim) se acuplează cu fiicele oamenilor. Şi sămânţa lor este compatibilă cu ovulele soţiilor lor umane, pentru că împreună au avut copii. Nimic nu poate fi mai logic, din moment ce am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lor. Zeii, acei fii ai lui Elohim, sunt deci sexuaţi, au consistenţă fizică, au organe sexuale ca ale pământenilor. Ei au văzut că fiicele pământenilor sunt frumoase; putem spune că au fost excitaţi de frumuseţea şi farmecul pământencelor. Sexul este un element atât de important în viaţa oamenilor, încât a-l cenzura, a devenit unul dintre mijloacele de coerciţie preferat acestor creştini pudibonzi, inventatori ai lui Iisus. Deşi este bine cunoscut: Hăituieşte naturalul, el va reveni în galop. Iar sexul este natural. Ce explicaţie răsucită, bizară, ambiguă vor da acestui pasaj? Ce basm vor mai inventa în încercarea de a adormi copiii?” (Sfârşit)

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (5)

“Da, este un basm, o istorie inventată de la un capăt la celălalt, cu scopul de a domina oamenii – dacă e necesar, cu sprijinul forţelor militare ale ţărilor aliate, pentru că Vaticanul nu are divizii, cum ironiza Stalin… (Când Stalin a fost informat că Eugenio Pacelli, cu numele de papă Pius al XII-lea, a condamnat comunismul şi puterea sovietică, a întrebat ironic: De ce ar trebui să mă tem? Câte divizii are papa? Alţii susţin că papa ar fi cerut să participe la Tratatul de pace de la Paris, în 1947, de partea aliaţilor, ceea ce ar fi prilejuit întrebarea acidă a lui Stalin. – n.t.) Da, este adevărat, dar cardinalii şi Curia, guvernul Vaticanului, ştiu perfect cum să profite de armatele numeroşilor prieteni, şefi de state: regine, regi, dictatori şi preşedinţi. (Vaticanul a susţinut consecvent dictaturile militare din America Latină şi a dezavuat revoltele şi revoluţiile, în general orice mişcare socială. – n.t.)

Biserica a reuşit să impună ideea că Dumnezeul ei este cel mai bun, iar concepţia sa despre lume este singura valabilă. Dumnezeul ei este cel bun, singurul Dumnezeu bun, toţi ceilalţi fiind, fără excepţie, dumnezei răi. A băgat în capetele mulţimii ideea că a crede în alţi dumnezei e o gravă eroare şi că credinţa în alt Dumnezeu decât al lor este nu doar greşită, ci chiar trebuie pedepsită, întrucât este sursă a bolilor, a nenorocirilor şi a bântuirii de către demoni oribili. De-a lungul secolelor, europeanul a trebuit să fie de partea bisericii creştine, pentru a fi alături de Dumnezeu cel bun… şi pentru a fi ferit de persecuţii!

Şi totul decurge bine, cu sprijinul atotputernicilor lumii. Să amintim eficacitatea materială a metodei Bisericii: în “Sfântul Oraş” Roma, jumătate din imobile aparţin Vaticanului! Pentru Biserică, metoda a funcţionat bine, dar mai puţin bine pentru milioanele de victime lăsate în urma ei şi va funcţiona şi mai rău pentru milioanele de victime care vor urma. Ce înşelătorie nedemnă! În Biblia ebraică, cele mai frecvente nume sunt Elohim (2312 ori) şi Yahve (6499 ori). Dar nu numai aceste două nume revin foarte frecvent, ci şi Adonai, El-Shaddai, El-Elyop, El-Roi, El-Bethel etc. Cuvântul Dumnezeu, în numele căruia creştinismul colonizator pretinde că vorbeşte, nu există în Biblia originală şi originară în măsura în care explică fundamental originea umanităţii!”

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (4)

“Trebuie să recunoaştem că sinoadele de la Lateran, Vatican şi altele, plus Inchiziţia, au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca Biserica să impună cu forţa populaţiilor europene conceptul fumigen al monoteismului. Inutil să intru în detaliile tuturor monstruozităţilor care au fost comise pentru ca această concepţie asupra universului să triumfe în beneficiul exclusiv al unui grup restrâns; din nefericire, faptul s-a produs. În acest fel s-a clădit puterea Bisericii şi atotputernicia mondială a Vaticanului: ascunzând adevărul şi zdrobind toate rebeliunile, indiferent unde s-ar fi produs!

Cum s-a ajuns la generalizarea unui concept bazat pe ideea că nu există decât un singur “bun” Dumnezeu, alături de alţii care sunt neapărat răi? Îl cunoaşteţi bine pe acest “bun” Dumnezeu, căci lui îi adresează copiii noştri fermecători rugăciunea de seară la capătul patului, este cel pe numele căruia jură omul simplu, comiţând astfel o gravă “blasfemie” pe care în mod obligatoriu bunul nostru Dumnezeu o va pedepsi. Este bun pentru că preotul a spus din amvon duminica trecută! Şi poate acum vă întrebaţi, citind aceste rânduri: Totuşi, ceea ce a declarat preotul este adevărat? Am sentimentul că acest brav preot v-a spus în cursul slujbei duminicale, din înaltul amvonului, următoarele:

Bunul nostru Dumnezeu este, într-adevăr, bun… Fiţi precauţi, ceilalţi dumnezei sunt răi… Vă spun, dragii mei credincioşi, credeţi în Mama noastră a tuturor, Sfânta Fecioară Maria, care vă va ajuta, şi rugaţi-vă Fiului ei, adevăratul Dumnezeu, căci cei care cred în alţi dumnezei decât bunul Dumnezeu vor deveni neapărat răi. Vedem în fiecare zi faptele rele pe care sunt capabili să le comită, dar ei nu vor ajunge niciodată în Cer, ei nu vor cunoaşte Raiul în care bunul Dumnezeu v-a rezervat un loc. El vă aşteaptă pe voi, cei care suferiţi aici, pe pământ, pentru a vă uni în suferinţa mântuitoare, pe voi, cei care vă rugaţi Lui de atâta vreme şi cu atâta fervoare!

Este interesant să studiem cum funcţionează aceste lozinci în viaţa cotidiană a fiecăruia; pentru că, iată, această idee a “bunului” Dumnezeu inventat de albi funcţionează foarte bine la un număr mare de africani. Acest concept îi tranchilizează, îi îndoapă cu vorbe bune care-i liniştesc, iar ei găsesc că este “fabulos”… Fabulos este cuvântul potrivit, fiindcă este vorba despre un basm frumos, foarte bine scris şi bine jucat, al virtualului perfect fabricat, având scopul de a vă atrage şi de a vă reţine în sânul “Sfintei” lor Biserici. Sunt dezolat să vă spun că această Biserică este departe de a fi Sfântă şi că, din tot ceea ce vă spune, nimic nu este adevărat. Şi, în sinea voastră, ştiţi acest lucru. Nu trebuie decât să reflectaţi, să ascultaţi şi să priviţi pentru a înţelege care este adevărul. Încetaţi să vă comportaţi ca nişte struţi, înfundându-vă ochii şi urechile în nisipul rutinei zilnice.”

Donez manual de gramatică şi DEX!

De câteva zile, atât Realitatea TV, cât şi Antena 3, deşi sunt concurente, s-au aliat în actul de mutilare a limbii române. Cu atât mai strident a devenit agramatismul reporterilor şi al prezentatorilor, cu cât uciderea unui borfaş, transformat post-mortem într-o vedetă naţională, a fost ocazia unor transmisiuni de la funeralii. Acel individ, Caiac (probabil o poreclă), a fost numit “interlop”: “Interlopul Caiac“, “cunoscutul interlop“, “la înmormântarea interlopului au participat sute de interlopi locali” etc. Dar interlop NU este substantiv comun şi nici măcar parte de vorbire susceptibilă să-şi schimbe valoarea gramaticală. Interlop este, clar, adjectiv! Corect ar fi fost: “personaj/ individ aparţinând lumii interlope“, “personaj/ individ din lumea interlopă“, “cunoscut lumii interlope“, “cap al lumii interlope” etc.

 

Mă întreb: ce calităţi au fâţele care se autointitulează reporteri speciali sau apar cu aroganţă în postura de prezentatori ai jurnalelor? Ce au special? Sau calităţile ascunse sunt observate doar de şefii lor… în intimitate? Iată ce spun dicţionarele: interlop, -ă, interlopi, -e, adj. Care are o reputaţie proastă; rău famat, dubios, suspect, deocheat; echivoc, fraudulos. – Din fr. interlope.

 

Alte expresii de o stupiditate magnifică: “am aflat pe surse“, “a pus presiune pe…”, expresii care, probabil, ţin de jargonul jurnalistic folosit prin redacţii, însă incorecte. Şi de aici începe procesul de tâmpire a telespectatorului care se zgâieşte la televizor şi nu pune mâna pe o carte decât oripilat, ca s-o dea la o parte. 

 

Adriean Videanu, ca de obicei, a mai intrat o dată în conflict deschis cu topica şi cu gramatica. Trecând peste formulările miticeşti de genul “reforma care am iniţiat-o“, ieri a mai ratat încercarea de a se exprima în fraze. Mai ales că face eforturi să articuleze genialul aforism Ana are mere. “Un lucru constituţional pe care toată lumea îl ştie: preşedintele este mult mai aproape de PD-L decât orice altă formaţiune politică, lucru pe care ceilalţi îl neglijează.” Din exprimarea vidatului reiese că preşedintele este… formaţiune politică! Nu înţeleg de ce ziarele care i-au reprodus afirmaţiile s-au simţit datoare să corecteze tacit greşeala, intercalând prepoziţia de la locul ei: “…decât de orice altă…” 

 

Iar din declaraţia lui Stolojan am reţinut: “Mircea Geoană, el îl ştie toată lumea…” Construcţie lingvistică cel puţin… exotică. Şi, în final, o întrebare OTV-istă: De ce Stolojan a intrat în apa mării şi a înotat încălţat cu pantofi sport? Răspunsuri posibile: a) are platfus; b) are eczeme purulente; c) din pudoare. Dacă ştiam că anunţarea candidaturii PD minus L la şefia executivului se face în ţinută sumară, cu apa şiroind din slip, aş fi preferat-o pe Elena Udrea sau pe Elena Băsescu în locul lui Stolojan.

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (3)

“Atunci pentru ce, în creştinism, papalitatea l-a înlăturat, înlocuindu-l cu altul? De ce instituţiile iudeo-creştine au acceptat ca sensul literal al termenului originar să fie înlăturat şi înlocuit cu altul diferit? Întrebarea ne duce inevitabil la altă interogaţie: De unde vine cuvântul „Dumnezeu”? Acest cuvânt a alunecat în limba franceză în secolul al IX-lea; înainte de acest secol, el nu exista în această limbă; prin raportare la istoria milenară e religiilor, el este recent. Originea sa este legată de o sursă indo-europeană, iar strămoşul său îndepărtat este faimosul Dei, utilizat de primitivi în Europa pentru a exprima lumina soarelui şi alte fenomene luminoase observate pe cer.

Etimologic se poate spune că Dei a semnificat şi continuă să semnifice lumină în cer. Într-un moment dat al istoriei lor, romanii au adoptat, sub numele de Jupiter (Iovis – n.t.), Zeus al grecilor. Acest nume – cel al zeului suprem în mitologia greacă – s-a transformat în Deus. Cu acest cuvânt, Deus, suntem departe de o traducere onestă a cuvântului Elohim, cuvânt central în Biblia originară! În acest sens este interesant de notat că, în secolul al IV-lea î.C., un anume Aristotel aducea în scenă un concept total abstract, folosit încă şi în zilele noastre: Aristotel susţinea teoria unui univers guvernat de un motor situat… nu se ştie unde în acest univers imens, faimoasa expresie Deus ex machina, literalmente Dumnezeu ieşind din motor, un fel de Zeus-motor pe care nimeni nu-l înţelege, dar care reglementează ansamblul.

Să formulăm altfel: la vremea sa, Aristotel venea să-l modernizeze cu succes pe bătrânul Zeus-Jupiter. Acest concept a fost remodelat de iudaism şi de creştinism, conducând la conceptul cuprinzător al unui Dumnezeu etern, omniscient, imaterial, unic, insesizbil, invizibil, pur spiritual… şi totuşi care poate fi reprezentat: aşezat pe un nor, netezindu-şi lunga şi frumoasa barbă albă şi îndreptând vârful degetului spre creaţia sa care-l priveşte cu respect; toate acestea pentru amuzament. Dar devine mai puţin amuzantă pentru oameni proclamarea reprezentantului pe pământ al acestui Dumnezeu inventat – capul celei mai puternice instituţii mondiale – în mod viclean ca infailibil (autorul se referă la dogma infailibilităţii papei – n.t.). Având atributul infailibilităţii este mult mai confortabil să îndepărtezi cu un singur cuvânt pe oricine ar îndrăzni să conteste această prerogativă de a fi mai presus de greşelile pământeşti (puterea de a excomunica – n.t.).”

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (2)

“Şi nu vorbim aici despre o greşeală provenită din neatenţie… o neatenţie care, întâmplător, fără îndoială, se va repeta de multe ori în fiecare traducere, ajungând să fie prezentă în toate traducerile! Este o eroare voită şi programată la scară mare, încât trebuie să recunoaştem că este mai mult decât o eroare: este o înşelătorie, o dezinformare sistematică. Acestea sunt faptele! Cel mai nuanţat calificativ pe care îl putem atribui acestei modalităţi de traducere se exprimă prin termenul incorect, ceea ce este puţin spus, fiind vorba, în fapt, de lipsă totală de onestitate intelectuală.

Întrebuinţănd în acest punct al frazei (La început Elohim a creat cerurile şi pământul) cuvântul Dumnezeu în locul cuvântului Elohim, subiect al unui verb de acţiune atât de important ca verbul a crea, înseamnă, oare, acelaşi lucru? Absolut, nu! Diferenţa este uriaşă: cuvântul în sine, voluntar înlocuit cu altul, a condus la consecinţe gravissime, afectând sute de milioane de oameni!

Să revenim la acest cuvânt, Elohim, aşezat în fruntea primei fraze a Genezei. Este un cuvânt, am spune, “primordial”. Forma sa contractată este El, cu singularul Eloha (sau Eloah). Elohim este un plural de netăgăduit, aflat deasupra oricăror controverse, fiindcă în ebraică sufixul -im nu poate desemna decât pluralul. Şi, să ne amintim, în ebraică nu există pluralul de politeţe, al majestăţii. În ebraică, dacă am folosi cuvântul Elohimi, am comite un pleonasm; cuvântul se foloseşte fără articol hotărât sau nehotărât la plural (pentru că este un plural în sine – n.t.). De asemenea, nu putem folosi Elohi pentru a desemna mai mulţi Eloha, ci Elohim, singura posibilitate de a exprima pluralul. Pentru a găsi o confirmare, este destul să răsfoim dicţionarul Larousse, ediţia din 1965; în dreptul definiţiei acestui cuvânt se poate citi: Elohim, cuvânt ebraic (…), pluralul lui el sau eloha! Astfel, acest cuvânt cu formă de plural – pilonul central al Bibliei –, desemnând entitatea creatoare (s-ar putea spune că acest cuvânt îi numeşte pe creatori), este un plural perfect definit, care desemnează o entitate compusă din persoane distincte… Altfel spus: cuvântul Elohim desemnează o mulţime.”

Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? (1)

Traducerea unui articol fără titlu, publicat pe site-ul Chrétien.at

“Biblia, redactată în ebraica veche, a fost tradusă în limba greacă pornind de la un text în aramaică, apoi în latină pornind de la un text grecesc, pentru a fi tradusă, în sfârşit, în alte limbi moderne. Din nefericire, nimeni nu citeşte traducerile ştiinţifice, ci pe acelea de obedienţă catolică, protestantă şi ortodoxă. Ceea ce este o greşeală, pentru că numai prin traducerile mai puţin remaniate şi distorsionate se pot face mai uşor legăturile cu tradiţiile religioase ale Antichităţii.

Biblia a fost recopiată de mai multe ori, retradusă, revizuită, corectată, manipulată de scribi, interpreţi, traducători şi editori de toate felurile. Toate acestea au avut ca rezultat nenumărate divergenţe, inexactităţi, greşeli, dintre care cele mai multe au fost introduse deliberat. Există o cheie pentru a găsi adevărul? Dacă da, unde poate fi găsită? Cheia este întoarcerea la sursă. Ei bine, dar ce sursă? Scrierile originale în ebraică, cele care pot fi găsite în Torah, carte scrisă în ebraica veche şi cunoscută şi sub denumirea de Thora sau Tora. Aici se găsesc textele originale ale adevăratului Pentateuh, primele 5 cărţi din Biblie: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom.

Dar ce vom găsi în Torah ebraică, originală? Pur şi simplu vom constata lipsa cuvântului Dumnezeu, care nu se regăseşte niciunde în text! Fiindcă Biblia a fost scrisă prima dată în ebraică, atunci trebuie luate în considerare specificul şi particularităţile acestei limbi, la nivelul vocabularului şi al gramaticii. Care este cuvântul în jurul căruia se articulează întreaga construcţie a Bibliei ebraice? Cuvântul este un nume propriu: Elohim. Iată primul verset al Bibliei ebraice: “Bereshit bara Elohim et ha shamaim ve et ha eretz”. Care se traduce astfel: “La început Elohim a creat cerurile şi pământul.” Nu avem dreptul să distrugem un nume propriu atunci când efectuăm o traducere; orice limbă am folosi, un nume propriu ar trebui să rămână ceea ce este, în caz contrar desfigurăm întregul text. Nu putem traduce Elohim prin Dumnezeu, întrucât această substituire ar fi contrară celei mai elementare etici de traducere.”

N.t.: Am efectuat câteva intervenţii uşoare în text, care nu sunt susceptibile a denatura conţinutul şi percepţia sensului. Dimpotrivă. Astfel, în primul paragraf am adăugat credinţa ortodoxă alături de cele catolică şi protestantă, iar în penultimul paragraf am enumerat toate cele 5 cărţi ale Pentateuhului, în textul original figurând doar primele două, Geneza şi Exodul, într-o enumerare incompletă. De asemenea, am eliminat din text ediţiile franceze ale Bibliei, evocate de autor, întrucât nu au nicio relevanţă pentru cititorul român.

Moscova sfidează lumea

Occidentalii se arată îngrijoraţi de recunoaşterea de către Rusia a regiunilor secesioniste Osetia de Sud şi Abhazia. Marile puteri prezintă simptomele unei amnezii ciudate. Care este deosebirea dintre înfiinţarea Ciprului de Nord, în 1983, proclamarea independenţei Kosovo (2008) şi recunoaşterea statutului de state independente regiunilor Osetia de Sud şi Abhazia?

Moscovei i se reproşează atitudinea contradictorie şi inconsecventă în relaţiile internaţionale fiindcă a refuzat recunoaşterea Republicii Kosovo, susţinând la un scurt interval de timp independenţa regiunilor georgiene secesioniste. Logica liderilor occidentali suferă de o infecţie profundă: în timp ce au încurajat dizolvarea teritorială a Serbiei, acum sunt copleşiţi de grija pentru Georgia, un stat care, odată invitat să adere la NATO, ar fi o redută avansată a Occidentului în imperiul ţarist.

Sistemul imunitar al Kremlinului a reacţionat cu o duritate extremă, provocând un şoc internaţional. Plusând inconştient, liderii marilor puteri ameninţă cu blocarea cooperării şi cu izolarea Rusiei, întărâtând mai rău ursul siberian.

Philippe Moreau Defarges, cercetător la Institutul Francez pentru Relaţii Internaţionale, crede că ruşii vor să arate că au redevenit puternici şi nu vor mai tolera umilinţa. Cercetătorul francez arată că Rusia se joacă cu focul, politica promovată fiind supusă riscului de a se întoarce împotriva intereselor ruseşti. Cecenia ar putea profita de situaţie pentru a se răzvrăti din nou împotriva Moscovei: mica regiune aspiră din 1991 la independenţă, iar rănile violentei represiuni militare ruse nu s-au cicatrizat.

Ministrul francez de externe, Bernard Kouchner, a intuit următoarele mutări ale Rusiei: în Ucraina, Crimeea şi Basarabia. Procesul volatilizării frontierelor în Europa, aflat abia la începuturi, nu poate fi imputat Rusiei. Pentru că Rusia continuă ceea ce au început SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Germania în luna februarie. Şi, imperturbabilă, priveşte la căderea zgomotoasă a unei noi cortine de fier.

Imperiul contraatacă

 

Un imperiu învins, umilit constant şi alungat de la împărţirea zonelor de influenţă nu va rămâne în expectativă pe termen nedeterminat. Nu se va mulţumi să-şi lingă rănile. Exclus de la actul deciziei în politica internaţională (declanşarea unilaterală a războiului pentru resurse în Orientul Mijlociu) prin evitarea organizaţiei unde ar mai fi avut un cuvânt de spus (ONU – Consiliul de Securitate), imperiul şi-a alimentat ura şi îndârjirea tocmai din neputinţa de a mai ţine în şah întreaga planetă.

Istoria ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie (George Bernard Shaw). Umilirea Germaniei la Versailles, în 1919, a gestat al doilea conflict, care a dus distrugerea şi crima la apogeu. Umilirea Rusiei, ale cărei atuuri au fost complet ignorate de SUA, a dus la o nouă îngheţare a relaţiilor Est – Vest. Resursele vitale şi arsenalul nuclear sunt instrumente teribile de şantaj în mâna Moscovei. Însă Moscova nu s-a prevalat de ele nici măcar când marile puteri au recunoscut independenţa statului artificial Kosovo.

Kremlinul nu loveşte pe neaşteptate. Avertismentele repetate au fost sistematic ignorate şi ridiculizate. Problema Abhaziei şi a Osetiei de Sud a fost invocată încă de la smulgerea provinciei Kosovo din Serbia. La Bucureşti a fost din nou repusă pe masa negocierilor. Cu o ultimă rămăşiţă de prudenţă, George W. Bush nu a forţat nota şi nu a trecut în spatele liniilor inamice, în Ucraina şi Geogia.

Ieşită dintr-o recesiune economică cronică, cu un arsenal reînnoit, Rusia şi-a reluat agresiv statutul de superputere. A invadat un stat independent, pe care acum îl ciopârţeşte. Şi, se pare, este doar o mică scoatere la înviorare a Armatei Roşii…

“Rusia a dovedit reţinere şi răbdare. Am făcut apel în nenumărate rânduri la revenirea la masa tratativelor şi nu ne-am trădat poziţia nici chiar după proclamarea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo. Dar propunerile noastre insistente adresate părţii georgiene de a încheia cu Abhazia şi Osetia de Sud un acord de non-utilizare a forţei au rămas fără răspuns. Din nefericire, şi NATO, şi ONU ne-au ignorat.” (din declaraţia scrisă, probabil, de Vladimir RasPutin şi citită de Dmitri Medvedev)