Angajaţii care au contractat credite sunt preferaţii patronilor. Sunt temători. Sunt docili. Chiar şi când scrâşnesc din dinţi. Dacă-şi pierd locul de muncă, sunt declaraţi insolvabili. De asemenea, persoanele vulnerabile, cu venituri fixe, sunt preferatele băncilor. Dobânzile se modifică după criterii aparent obiective. În realitate funcţionează un cartel al marilor bancheri, care obligă băncile mici să se alinieze măsurilor decise la întruniri periodice. Rata dobânzii este decisă arbitrar.
Angajatul prins în capcana creditului va suporta orice. Inclusiv îngheţarea sau diminuarea salariului. El nu va mai lucra decât pentru a-şi plăti creditele şi pentru a supravieţui. Nu va protesta şi nu-şi va contrazice patronul. Pentru că nu-l apără nimeni în faţa abuzurilor. Sindicatele, în sectoarele în care mai există, au fost cumpărate de coaliţiile patronale. Mai funcţionează în sectoarele bugetare. Şi acolo discutabil.
Şi ce poate face un angajat concediat abuziv? Se adresează justiţiei. Dacă are bani puşi deoparte. Presupunând că obţine o hotărâre favorabilă, mai are zile senine în firma obligată să-l reangajeze? Cum se vor uita la el ceilalţi angajaţi, regrupaţi slugarnic în jurul patronului, din teama de a nu ajunge în situaţia de a fi concediaţi? Dacă, printr-un miracol, angajatul câştigă în instanţă, între timp el a trecut prin executarea silită, prin umilinţa indemnizaţiei de şomaj şi a ajutorului social, prin dezintegrarea familiei pe care nu a mai putut s-o întreţină.
Salariile controlate asigură clientela băncilor. Limitând veniturile, statul controlează cetăţenii care s-au săturat de sărăcie şi recurg la credit. Credit care le asigură pentru o scurtă perioadă iluzia prosperităţii. Ziua scadenţei ratei devine cea mai dureroasă. Fiindcă angajatul constată că a muncit o lună pentru o jumătate din salariu. Se pierde motivaţia. Blazat şi rutinier, angajatul va deveni un robot preocupat nu de ziua de mâine, ci de ziua de azi.
