Acum câteva zile scriam într-un comentariu că diminuarea fiscalităţii în domeniul produselor petroliere ar atenua impactul asupra preţurilor majorităţii bunurilor de consum şi a unor servicii. Implicit ar preveni şi erodarea veniturilor consumatorilor. Preţurile ar oscila limitativ în jurul unui plafon. Cel puţin pe termen scurt. Şi tot pe termen scurt, intrările la bugetul statului ar avea de suferit. Dar ar stimula adoptarea de măsuri care să facă profitabile alte sectoare economice, cum ar fi agricultura. România a renunţat la o serie de ramuri industriale sau le-a vândut pentru a fi lichidate, dar nu a dezvoltat altele, care să valorifice resursele proprii şi mâna de lucru autohtonă.
Disconfortul provocat de subfinanţarea temporară a bugetului ar duce, în mod normal, la restricţionarea achiziţiilor guvernamentale. La un control drastic al încredinţării contractelor, astfel încât 1 km de autostradă să coste 1 milion de €, ca în Occident, nu între 2 şi 4 milioane €, cât costă în România. Toate guvernele au promis sistarea achiziţiilor inutile. Au promis. Şi atât. Sistemul fiscal supraponderal a sufocat o serie de afaceri şi a descurajat formarea clasei de mijloc. În timp ce statul întreţine o armată de funcţionari inutili şi o mulţime de agenţii al căror sens îmi scapă, sărăcia se adânceşte. Preţul barilului de petrol a fost luat drept noul scut al disimulării incompetenţei guvernului şi al măsurilor haotice. Al privatizărilor păguboase şi, nu în ultimul rând, al corupţiei endemice.
Depăşit de mulţi ani de dinamismul economiei, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, un mare duşman al monedei naţionale, aplică aceleaşi măsuri care produc dezastre. În mod curios, îngheţarea salariilor bugetarilor, refrenul favorit al finanţiştilor români, se aplică doar în sănătate şi educaţie. (Nimeni nu se atinge de salariile miliţienilor, al căror cuantum îl egalează pe cel al salariilor din educaţie, cu toate că educaţia numără de cel puţin 10 ori mai mulţi angajaţi. Nimeni nu se opune creşterii scăpate de sub control a salariilor magistraţilor. Un magistrat are un salariu de 5-6 ori mai mare decât un profesor. Nimeni nu pare a sesiza valoarea monstruoasă a primelor pe care şi le acordă directorii de agenţii guvernamentale şi pe care le acordă subalternilor fideli – a se citi slugarnici -, părtaşi la afaceri dubioase.)
Una dintre legile economice fundamentale, pe care un student la ştiinţe economice o învaţă încă de la primul curs de macroeconomie, în anul I de facultate, este: Consumul determină producţia. Un mediu de afaceri stabil, o legislaţie clară, taxe şi impozite rezonabile ar duce la o flexibilizare a economiei şi ar stimula producţia internă. Lipsa celor trei condiţii nu face altceva decât să stimuleze importurile şi să dezechilibreze balanţa comercială. Şi de această situaţie vor profita speculanţii. Care vor achiziţiona marfă ieftină şi o vor vinde de trei ori mai scump. În loc să se producă mai mult şi mai ieftin.
Spolierea consumatorilor primează în intenţiile economice ale celor mai multe guverne europene. Dacă Franţa a insistat – fără succes, deocamdată – pe lângă Comisia Europeană pentru amputarea taxelor aplicate combustibililor fosili, Italia, susţinută de Barroso, a majorat impozitul pe profit aplicat companiilor petroliere! O creştere de 6 procente! Niciun producător nu va accepta diminuarea dramatică a profiturilor, astfel încât tot consumatorul va suporta creşterea preţului. Iar statul nu va obţine încasări mai mari, pentru că ele vor fi devorate de inflaţie. Sau, dacă marile companii vor accepta să preia o parte din povara impozitului augmentat, vor renunţa la o parte din cheltuielile de cercetare pentru protecţia mediului şi la tehnologiile mai puţin poluante.
