Mă încearcă un uşor regret pentru ce am spus înainte de meciul cu Italia. Pentru că s-a adeverit. Bambiliciul românesc n-a înfrânt fotbalul olandez. Dar suntem fericiţi. Fericiţi pentru că nu suntem ultimii. Sub noi se situează Franţa. Cam aşa s-a exprimat comentatorul de la TVR2, jubilând în faţa clasamentului grupei. Vom dormi bine. Am luptat ca nişte lei. N-a fost să fie. Constantin Noica jubilează de la adâncimea de doi metri. Expresia lui face carieră. Şi e şi greu de analizat. Chiar şi de oameni care şi-au obţinut diploma de licenţă. Prefer să nu mă gândesc cum au făcut rost de ea.
Cristian Ţopescu spunea acum mult timp că fotbalul românesc pierde ţinându-şi jucătorii acasă. Şi s-a retras când un fotbalist sud-american a fost împuşcat pentru un autogol. În semn de protest. Ah, ce impresionaţi au fost columbienii! Acum ne lamentăm că jucătorii sunt răspândiţi prin “grele străinătăţi”. Ce să mai înţelegi? Sucit mai e Morometele ăsta… Nici n-a avut un arbitru pe care să-l crucifice pentru eşec. Atunci cine e vinovatul?
Nici nu mai contează. Să curgă maneaua şi să behăie berea! Sau invers? Naiba mai ştie cum o fi corect…
