În 1911, preotul Francesco Forgione, viitorul Padre Pio, i-a semnalat confesorului său semne roşiatice pe mîini, pe picioare şi pe piept, precum şi dureri puternice în acele locuri care corespundeau rănilor christice. Echimozele se transformau în răni care sângerau periodic, dar nu se infectau.
Suspectat de la început de şarlatanie, a purtat o perioadă îndelungată mănuşi. Verdictul medicilor a fost categoric: rănile au o cauză neidentificabilă, explicaţia lor sustrăgându-se obiectivităţii ştiinţifice, raţionale. Padre Pio exala arome plăcute, denumite “mirosul sfinţeniei“, pe care reuşea să le proiecteze la distanţă de chilia în care trăia şi medita.
Se vorbeşte despre o serie de vindecări miraculoase atribuite lui Padre Pio. După moartea sa, la examinarea medico-legală nu s-a descoperit nicio urmă de stigmate. Unii au spus că absenţa stigmatelor a fost ultimul miracol înfăptuit de Padre Pio.
Realitatea este mult mai prozaică. În anul 2007, istoricul Sergio Luzzatto a descoperit o mărturie care a răsuflat din arhivele secrete ale Vaticanului, aparţinând farmacistului de la care se aproviziona Padre Pio cu acid carbolic. Padre Pio susţinea că are nevoie de acid pentru a dezinfecta seringile cu care se vaccina împotriva gripei spaniole.
Acidul carbolic provoca şi întreţinea rănile din palme, de pe piept şi de pe picioare. Pentru ca sângerările să se producă în timpul slujbelor, Padre Pio ascundea sub mânecile largi nişte ace care-l înţepau în palme.
O altă nedumerire persistă în cazul călugărului capucin, sanctificat în anul 2002 de papa Ioan Paul al II-lea. De ce îi apăreau rănile în palmă, când piroanele erau bătute în încheieturile mîinilor crucificaţilor?
Cum se explică mirosul sfinţeniei degajat de Padre Pio? Menajera călugărului a mărturisit şi ea, după moartea acestuia, ce fel de esenţe folosea pentru a da acel miros plăcut şi cum îl răspândea înainte prin locurile pe unde urma să treacă Padre Pio.
