D’ ale fotbalului

Antrenorul Olandei îşi anunţă jucătorii că vor juca un meci contra României. Nimeni n-are chef şi, la un moment dat, portarul Van der Saar zice :

- Băieţi, uite ce propun eu: joc de unul singur contra României şi voi mergeţi intr-un club, OK?

Toţi sunt de acord. La un moment dat, deschid TV-ul şi ce văd? 1-0 pentru Olanda, gol Van der Saar în minutul 5! Toţi veseli, închid TV-ul şi iar se pun pe băute… La capătul celor 90 de minute, deschid din nou televizorul şi… România 1 – Olanda 1, gol Mutu, minutul 90. Fuga toţi la stadion. La vestiare îl găsesc pe Van der Saar disperat, cu capul în mâini…

- Ce s-a intamplat, Van der Saar?” 

- Băieţi, îmi pare sincer rău, am fost eliminat in minutul 6 …

Nazism şi apartheid

Nelson Mandela la 90 de ani. Concert aniversar la Londra

Apartheid înseamnă „a păstra separat” şi desemnează politica dură şi iraţională de segregaţie rasială instituită de coloniştii olandezi la 29 iunie 1948, în Africa de Sud. Doctrina apartheid se articulează pe divizarea politică, economică şi geografică a teritoriului şi a populaţiei repartizate în patru grupuri etnice distincte: alb, metis, bantu şi indian, proclamând primatul comunităţii albilor. În esenţă, apartheid este versiunea tropicală a nazismului, având ca germene politicile de coagulare şi de eradicare a disensiunilor dintre albii colonizatori. Dezvoltarea ideologică a fost favorizată de armonizarea intereselor albilor şi de promovarea lor agresivă, în detrimentul populaţiei majoritare de culoare, zulu şi bantu. Apartheid este continuarea legilor segregaţioniste aplicate de britanici după 1910, reunite în codul Color Bar, în urma înfrângerii olandezilor.

Principalele acte normative cuprinse în Color Bar sunt:

Native Labour Regulation Act (1911, reglementează munca indigenilor), legea asupra minelor şi şantierelor, Native Land Act (1913, reglementează proprietatea funciară şi interzice indigenior să deţină terenuri în afara rezervaţiilor, fiindu-le atribuită o suprafaţă de doar 7,8% din teritoriul Uniunii Sud-Africane), Native Urban Areas Act (1923, introduce segregaţia rezidenţială şi delimitează regiunile urbane indigene) şi Representation of Natives Act (1936, reglementează reprezentarea indigenilor şi stabileşte o listă electorală separată pentru metişi).

După încheierea celui de-al doilea război mondial, regimul de apartheid se înăspreşte prin:

1. Legea interdicţiei căsătoriilor mixte (1949);
2. Legea imoralităţii, care incriminează penal relaţiile sexuale dintre negri şi albi (1950);
3. Legea clasificării populaţiei, care operează distincţia raselor (1950);
4. Legea zonelor urbane, care repartizează raselor zonele de rezidenţă şi nu permite amestecul locuitorilor (1950);
5. Legea trecerii, care îi obligă pe negrii trecuţi de 16 ani să deţină un paşaport pentru a intra în anumite cartiere (1952);
6. Legea comodităţilor publice distincte, care impune segregarea toaletelor, a fântânilor, a parcurilor şi a altor amenajări publice (1953);
7. Legea educaţiei minorităţii bantu, care stabileşte programele şcolare pentru negrii aparţinând acestui grup etnic (1953);
8. Legea privind anularea dreptului la grevă şi a rezistenţei pasive pentru negri (1953);
9. Legea relocalizării indigenilor, care permite evacuarea negrilor din zonele locuite de albi (1954);
10. Legea lucrului în mine, care reglementează formal discriminarea rasială în domeniul muncii (1956);
11. Legea promovării zonelor negre autonome, care crează bantustanele şi le plasează sub administraţia negrilor (1958);
12. Legea privind retragerea cetăţeniei sud-africane negrilor care părăsesc bantustanele deja create (1971);
13. Decretul asupra limbii afrikaans, care impune şcolilor frecventate de negri să înveţe în afrikaans la nivelul învăţământului secundar (1974);

14. Legea interzicerii accesului negrilor la informaţiile cu caracter profesional (1976);

Regimul de segregaţie rasială din Africa de Sud a fost abolit la 30 iunie 1991, prăbuşindu-se sub greutatea sancţiunilor economice internaţionale, a protestelor cancelariilor occidentale şi a revigorării unei mişcări interne de sabotare a economiei şi administraţiei de către populaţia majoritară de culoare, inspirată de mitul lui Nelson Mandela, militantul încarcerat, devenit primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, în anul 1994.

Lifestyle

De când a apărut în presa americană arborele genealogic al lui Barack Obama, m-am tot întrebat: cum poate fi “arianul” nepoţel al reginei Angliei? Şi descendent al lui Jefferson Davis, preşedinte al Confederaţiei sudiste în timpul războiului de secesiune. Dar şi Hillary Clinton este înrudită cu familia regală britanică. Cei doi ar fi oarece veri. La rândul lor, Barack şi Hillary sunt veri şi cu Georgie Bush, căruia i s-au găsit legături de rudenie cu aceeaşi familie regală. Evidentele asemănări dintre cei doi şi regăsirea caracteristicilor comune se observă fără multă transpiraţie. Numai cârcotaşii ar putea obiecta. Şi iată ceea ce unii ar numi răutăcios sărutul lui Iuda.

M-am lămurit cum e cu încrengăturile şi acuplările. Prin analogie. A fost ca o revelaţie. Uma Thuman se va căsători cu miliardarul elveţian Arpad Busson (prenume neaoş elveţian!). De fapt, cu contul lui bancar. Miliardarul are doi copii dintr-o relaţie cu fostul manechin Elle Macpherson. Nici Uma n-a respectat jurământul castităţii. Între 1990-1992 a fost căsătorită cu actorul Gary Oldman. Pe care l-a părăsit pentru mai esteticul şi mai tânărul Ethan Hawke. De care s-a plictisit în anul 2004, după ce au produs doi copii. Dacă unul dintre copiii Umei se va căsători cu unul dintre copiii Ellei… Deja mă apucă crampele mentale.

Paranteză: Aştept arborele genealogic al lui Traian Băsescu. Nu m-ar mira să fie descendent al lui Francis Drake sau al amiralului Nelson. Că tot e la modă să avem strămoşi iluştri.

Zvonul şi porecla. Pupăza şi ecranul

O imagine se construieşte prin insistenţă. Nu subliminal, ci supraliminal. Prin supraabundenţa informaţiilor şi menţinerea în prim-plan a unui personaj. Este adevărat că o imagine negativă prinde mult mai uşor. Suntem înclinaţi spre morbid, spre respingător, spre pestilenţial. Depravarea atrage mai mult decât un act filantropic. Răutatea mai mult decât caritatea. Calomnia, deşi dovedită ca fiind un fals ordinar, lasă sechele. Întotdeauna va persista îndoiala. Subconştient. Încrederea este, astfel, iremediabil distrusă.

Poreclele au cea mai mare priză. Odată lipită unui personaj, porecla devine trăsătură definitorie. Şi purtătorul poreclei – ţintă a ironiilor. Zbuciumul de a demonstra netemeinicia poreclei este inutil. Porecla se lipeşte mai mult. Şi adânceşte percepţia negativă.

În cazul unui om politic, simpatia reuşeşte să atenueze efectele poreclei. Dar numai temporar. Alegem în parlament sau mai sus un personaj uitând de flota comercială intrată în Triunghiul Bermudelor. Uităm de 4 case şi de termopane. Uităm de prostănaci şi manivele, de borduri, de reveniri asupra demisiilor şi de motociclete. Cât timp o ducem bine. Relativ bine. Când situaţia financiară se deteriorează, devenim cei mai acerbi susţinători ai acuzaţiilor pe care le-am respins ca nefondate. Căutăm să dăm veridicitate zvonurilor. Şi începem să folosim poreclele difamante. Nu ne mai preocupă doctrina. Ne preocupă exclusiv omul. Viaţa sa personală, averea sa, părerile vecinilor ranchiunoşi. În general păreri negative, selectate atent de mass media.

Şi reciproca este valabilă. Dintr-un personaj caricatural se scoate o vedetă. O pupăză firoscoasă, des invitată la Realitatea OTV, ne este împinsă în case până la saturaţie. O pupăză care nu ezită să dea cu secreţiile nazale în iahnia de fasole. Ea ştie tot. Ea are soluţii pentru orice, de la încălzirea globală la energiile alternative, de la însănătoşirea economiei la civilizarea primitivilor. Adică a românilor. Ea deschide ochii nătângilor. Ea se opune creşterii salariilor cadrelor didactice, deşi a părăsit învăţământul tocmai din cauza salariului înjositor de mic. Şi spune că profesorii au salarii grotesc de mari. Ea îşi învaţă odrasla bâlbâită şi peltică să critice învăţământul românesc, deşi aceasta nu a frecventat nici măcar o zi cursurile unei şcoli româneşti. (Nefrecventând cursurile unei şcoli româneşti, odraslei i-a fost sistată alocaţia. Ea a dat în judecată MECT. Proces pierdut de pupăza cu pretenţii. Sunt convins că neîncasarea alocaţiei fiului răzgâiat a degradat serios nivelul de trai al familiei.) Agresivitatea apariţiilor ei pe ecran îmi indică intenţia de a candida. Sau de a se strecura sub pielea cuiva pentru a fi numită într-un anumit post cu greutate.

(Notă: Orice asemănare cu Monica Tatoiu-Oriflame nu este deloc întâmplătoare.)

Aberaţia aberaţiilor

Surdo-muţii au susţinut proba orală la limbi străine. La bacalaureat. Le-a fost apreciată şi pronunţia? Aş fi fost interesat să fiu spectator la o probă de canto. Susţinută tot de surdo-muţi. Pe când un examen scris pentru orbi şi pentru ciungi? Nu de altceva, dar să le poată fi admirată caligrafia.

Pentru cei cu deficienţe au fost elaborate programe speciale de învăţământ. Dar nu şi pentru bacalaureat. Chiar nu mai gândeşte nimeni la un nivel acceptabil în Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, pe scurt RECT MECT.

Realitatea (O)TV

Realitatea TV s-a transformat într-un apendice al OTV. De la Elodia la fetiţa însărcinată, în vârstă de 11 ani, tematica se înscrie în acelaşi registru. Calitatea cedează în faţa goanei turbate după audienţă. De la Cosmin Prelipceanu (care, acum câteva zile, vorbea despre “operaţiunea de deshumare a mormintelor“!!!), până la obrăznicătura de Creţulescu, de la… mnăăă… ăăăă… mmmm… Oana… ăăă… mnăăă… Sultănoiu…ăăă (i-am imitat ilustra exprimare), la mahalagioaica isterică Laura Chiriac, toţi încearcă să exploateze paroxistic subiecte care par a fi preluate de la precupeţele din Obor.

Pentru elucubraţiile şi exprimările care insultă limba română, aceşti bâlbâiţi şi peltici încasează bani grei. A dispărut din peisaj Turcescu, un plângăcios cu veleităţi de inchizitor. Îmi amintesc cum se lamenta: “Nenea Tatulici, Victor Orban m-a înjurat!” Pot înţelege insistenţa unor întrebări atunci când un invitat evită un răspuns. Dar nu pot înţelege nesimţirea şi prostia. Şi, mai cu seamă, nu pot tolera flagranta necunoaştere a limbii române. Nu cred că sunt singurul.

În ultimii ani s-au remarcat doi reporteri speciali de excepţie: Mile Cărpenişan şi Adelin Petrişor. Şi nimeni altcineva nu a avut curaj să intre în competiţie cu ei. Sunt prea buni. Profesionişti autentici. Ultimul, însă, va intra în mediul imund al Realităţii TV. Un post slugarnic. Ce poate fi lesne rebotezat “Răgetul Băsescului“.

Poate că tentaţia banului a fost mai mare…

Americanisme

Strategul de campanie al candidatului republican John McCain suspină nostalgic după un atentat. “Ar fi un mare avantaj” pentru McCain, spune Charlie Black. Dacă, înainte de a se retrage spăşită din campanie, Hillary făcea referire la Bobby Kennedy, Black visează la un nou 9/11. Au urmat justificări penibile. McCain a dezavuat prompt dorinţa morbidă a consilierului său.

Tim Pawlenty, guvernator de Minnesota şi favorit la postul de vicepreşedinte din partea republicanilor, a încercat să bagatelizeze interviul lui Black din magazinul Fortune. În esenţă, Pawlenty crede că Black a vrut să afirme că experienţa lui McCain este mai bogată decât a lui Obama. Că McCain are o legitimitate mai mare. Atât în politica internaţională, cât şi în problema terorismului.

Legătura dintre experienţă şi legitimitate, pe de-o parte, şi un atentat terorist dezirabil taberei republicane, pe de altă parte, fie nu există, fie logica n-o sesizează.

George Bush Jr. a exploatat la maxim tema demonetizată a terorismului. Politica fricii a început să-i plictisească pe americani. Dovadă că Obama călăreşte 12 procente în plus faţă de contracandidatul său.

Războiul purtat pe cele două fronturi periculoase, războiul resurselor din Irak şi Afghanistan, a slăbit economia americană. Deficitul bugetului american a doborât record după record. Ambiţiile unui preşedinte iresponsabil de a înfunda economia Chinei, privând-o de petrol sau obligând-o să-l achiziţioneze la preţuri enorme, justifică împingerea economiei mondiale într-o criză fără precedent?

_____________________________________

Foto: John McCain şi Charlie Black

Sclavia modernă: creditul bancar

Angajaţii care au contractat credite sunt preferaţii patronilor. Sunt temători. Sunt docili. Chiar şi când scrâşnesc din dinţi. Dacă-şi pierd locul de muncă, sunt declaraţi insolvabili. De asemenea, persoanele vulnerabile, cu venituri fixe, sunt preferatele băncilor. Dobânzile se modifică după criterii aparent obiective. În realitate funcţionează un cartel al marilor bancheri, care obligă băncile mici să se alinieze măsurilor decise la întruniri periodice. Rata dobânzii este decisă arbitrar.

Angajatul prins în capcana creditului va suporta orice. Inclusiv îngheţarea sau diminuarea salariului. El nu va mai lucra decât pentru a-şi plăti creditele şi pentru a supravieţui. Nu va protesta şi nu-şi va contrazice patronul. Pentru că nu-l apără nimeni în faţa abuzurilor. Sindicatele, în sectoarele în care mai există, au fost cumpărate de coaliţiile patronale. Mai funcţionează în sectoarele bugetare. Şi acolo discutabil.

Şi ce poate face un angajat concediat abuziv? Se adresează justiţiei. Dacă are bani puşi deoparte. Presupunând că obţine o hotărâre favorabilă, mai are zile senine în firma obligată să-l reangajeze? Cum se vor uita la el ceilalţi angajaţi, regrupaţi slugarnic în jurul patronului, din teama de a nu ajunge în situaţia de a fi concediaţi? Dacă, printr-un miracol, angajatul câştigă în instanţă, între timp el a trecut prin executarea silită, prin umilinţa indemnizaţiei de şomaj şi a ajutorului social, prin dezintegrarea familiei pe care nu a mai putut s-o întreţină.

Salariile controlate asigură clientela băncilor. Limitând veniturile, statul controlează cetăţenii care s-au săturat de sărăcie şi recurg la credit. Credit care le asigură pentru o scurtă perioadă iluzia prosperităţii. Ziua scadenţei ratei devine cea mai dureroasă. Fiindcă angajatul constată că a muncit o lună pentru o jumătate din salariu. Se pierde motivaţia. Blazat şi rutinier, angajatul va deveni un robot preocupat nu de ziua de mâine, ci de ziua de azi.

Fiscalitate, mon amour

Acum câteva zile scriam într-un comentariu că diminuarea fiscalităţii în domeniul produselor petroliere ar atenua impactul asupra preţurilor majorităţii bunurilor de consum şi a unor servicii. Implicit ar preveni şi erodarea veniturilor consumatorilor. Preţurile ar oscila limitativ în jurul unui plafon. Cel puţin pe termen scurt. Şi tot pe termen scurt, intrările la bugetul statului ar avea de suferit. Dar ar stimula adoptarea de măsuri care să facă profitabile alte sectoare economice, cum ar fi agricultura. România a renunţat la o serie de ramuri industriale sau le-a vândut pentru a fi lichidate, dar nu a dezvoltat altele, care să valorifice resursele proprii şi mâna de lucru autohtonă.

Disconfortul provocat de subfinanţarea temporară a bugetului ar duce, în mod normal, la restricţionarea achiziţiilor guvernamentale. La un control drastic al încredinţării contractelor, astfel încât 1 km de autostradă să coste 1 milion de €, ca în Occident, nu între 2 şi 4 milioane €, cât costă în România. Toate guvernele au promis sistarea achiziţiilor inutile. Au promis. Şi atât. Sistemul fiscal supraponderal a sufocat o serie de afaceri şi a descurajat formarea clasei de mijloc. În timp ce statul întreţine o armată de funcţionari inutili şi o mulţime de agenţii al căror sens îmi scapă, sărăcia se adânceşte. Preţul barilului de petrol a fost luat drept noul scut al disimulării incompetenţei guvernului şi al măsurilor haotice. Al privatizărilor păguboase şi, nu în ultimul rând, al corupţiei endemice.

Depăşit de mulţi ani de dinamismul economiei, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, un mare duşman al monedei naţionale, aplică aceleaşi măsuri care produc dezastre. În mod curios, îngheţarea salariilor bugetarilor, refrenul favorit al finanţiştilor români, se aplică doar în sănătate şi educaţie. (Nimeni nu se atinge de salariile miliţienilor, al căror cuantum îl egalează pe cel al salariilor din educaţie, cu toate că educaţia numără de cel puţin 10 ori mai mulţi angajaţi. Nimeni nu se opune creşterii scăpate de sub control a salariilor magistraţilor. Un magistrat are un salariu de 5-6 ori mai mare decât un profesor. Nimeni nu pare a sesiza valoarea monstruoasă a primelor pe care şi le acordă directorii de agenţii guvernamentale şi pe care le acordă subalternilor fideli – a se citi slugarnici -, părtaşi la afaceri dubioase.)

Una dintre legile economice fundamentale, pe care un student la ştiinţe economice o învaţă încă de la primul curs de macroeconomie, în anul I de facultate, este: Consumul determină producţia. Un mediu de afaceri stabil, o legislaţie clară, taxe şi impozite rezonabile ar duce la o flexibilizare a economiei şi ar stimula producţia internă. Lipsa celor trei condiţii nu face altceva decât să stimuleze importurile şi să dezechilibreze balanţa comercială. Şi de această situaţie vor profita speculanţii. Care vor achiziţiona marfă ieftină şi o vor vinde de trei ori mai scump. În loc să se producă mai mult şi mai ieftin.

Spolierea consumatorilor primează în intenţiile economice ale celor mai multe guverne europene. Dacă Franţa a insistat – fără succes, deocamdată – pe lângă Comisia Europeană pentru amputarea taxelor aplicate combustibililor fosili, Italia, susţinută de Barroso, a majorat impozitul pe profit aplicat companiilor petroliere! O creştere de 6 procente! Niciun producător nu va accepta diminuarea dramatică a profiturilor, astfel încât tot consumatorul va suporta creşterea preţului. Iar statul nu va obţine încasări mai mari, pentru că ele vor fi devorate de inflaţie. Sau, dacă marile companii vor accepta să preia o parte din povara impozitului augmentat, vor renunţa la o parte din cheltuielile de cercetare pentru protecţia mediului şi la tehnologiile mai puţin poluante.

V for Vendetta

După alegeri, taifunul. Preşedinţii de partide se răzbună pe potenţialii rivali. Premierul Motocicleanu a ghilotinat gruparea disidentă din care face parte şi Ludovic Orban, adversar declarat al preşedintelui PNL. PD minus L a urmat exemplul fostului partener de alianţă şi a decapitat mai multe filiale judeţene. Mai exact, 9 filiale: Bacău, Constanţa, Galaţi, Gorj, Satu Mare, Sălaj, Teleorman, Vaslui şi Vrancea. Motivele sunt întemeiate: nu au obţinut preşedinţia consiliului judeţean sau primăria reşedinţei de judeţ.

Numai că aceleaşi criterii au fost suspendate atunci când s-a discutat cazul Hunedoarei. Preşedinţia Consiliului Judeţean a revenit lui Mircea Moloţ (PNL). Primăria Devei a revenit lui Mircia Muntean (PNL). Mai departe: la Hunedoara şi Simeria primarii sunt tot din partea PNL. Parcă şi prin Valea Jiului câteva oraşe (mai puţin Petroşani) au fost câştigate de PNL. Şeful organizaţiei judeţene a PD minus L este Gheorghe Barbu, unul dintre cei mai incompetenţi miniştri ai cabinetului Răzgândeanu I. Iar din conducerea aceleiaşi organizaţii mai face parte alt Gheorghe, dar Pogea. Alt ministru-catastrofă, care a reanimat clişeul idiot, preluat de la “strategii” Fondului Monetar Internaţional, potrivit căruia salariile bugetarilor constituie principalul factor declanşator al inflaţiei. L-am iertat: fiind inginer în metalurgie, director la Marmosimul lui Adriean Vicleanu Videanu, responsabil cu educaţia ca viceprim-ministru, s-a priceput la învăţământ pe cât de strălucit a fost ca director al Combinatului Siderurgic Hunedoara (actualmente Arcelor-Mittal). Adică l-a băgat în faliment.