Organizaţia Amnesty International a fost privită cu reticenţe de guverne şi comunităţi. Criticile – nu întotdeauna întemeiate – cuprinse în rapoartele periodice au produs schimbări majore şi au influenţat decizii politice. Publicarea rapoartelor este aşteptată cu răsuflarea tăiată de regimurile politice cărora le este imputată încălcarea drepturilor omului.
Rapoartele A.I. au produs deseori scandal, indignare, contestări furioase şi proteste oficiale. Principalele preocupări ale organizaţiei sunt “prizonierii uitaţi” (Peter Benenson), deţinuţii politici, lagărele de muncă, delictul de opinie, discriminarea pe baza unor criterii arbitrare (sex şi orientare sexuală, rasă, religie, pedeapsa cu moartea, utilizarea torturii şi crimele cu substrat politic).
Deşi A.I. este o organizaţie părtinitoare, menajând Statele Unite, Canada, Arabia Saudită, Sudan, Israel, rolul de observator activ al sistemelor politice şi sociale şi denunţarea represiunii au generat indirect schimbări de atitudine. Susţinerea avortului în cazurile de viol sau de periclitare a vieţii mamei au atras imprecaţiile Vaticanului, care a îndemnat la boicotul financiar al organizaţiei din partea catolicilor.
Intoleranţa şi ura întreţinută faţă de minorităţi (etnice şi sexuale), instigarea la violenţă faţă de aceste grupuri sunt semnalate cu îngrijorare de Amnesty International. (Sursa NewsIn apud Corina Creţu.) Dacă situaţia ţiganilor din Italia este reflectată echilibrat, cea din România este tratată cu superficialitate.
Ţiganii din România nu sunt discriminaţi. Sintagma neinspirată “ţigancă împuţită” este un simplu derapaj lingvistic. Descalificant pentru oricine, cu atât mai mult pentru un şef de stat. Jignitor mi se pare epitetul “împuţită“. Sau cel de “găozar” adresat unui ziarist, după ce în campania electorală s-a luptat cu disperare să câştige voturile homosexualilor.
În particular am dreptul să folosesc orice apelativ doresc la adresa cuiva. Dacă şefei mele îi spun “Sărut mâinile“, nu mă obligă nicio normă să îmi cenzurez gândurile şi cuvintele în discuţiile private.
ŢIGÁN, -CĂ, ţigani, -e, s.m., adj. I. S.m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. ♢ Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţ â g a n.
Îngrijorătoare este pudibonderia Bisericii, apărătoarea unei moralităţi vetuste. Care condamnă homosexualitatea, dar o tolerează în rândul clerului şi îndeosebi în mediul monahal. Ca şi pedofilia. Axiologia (incluzând valorile morale) este un domeniu proteic. Poate cel mai labil şi mai dinamic dintre toate. Participarea la manifestaţii organizate de partide extremiste şi îndreptate împotriva unei comunităţi importante (între 5-10% din populaţie, conform estimărilor) reneagă principiul iubirii aproapelui. Clamat. Niciodată aplicat.
Obtuzitatea şi conservatorismul Bisericii o plasează mental în Evul Mediu timpuriu. Fără un minim update spre Renaştere. Probabil o parte a clerului a rămas cu nostalgii interbelice, când patriarhul Miron Cristea a deţinut preşedinţia Consiliului de Coroană şi a Consiliului de Miniştri. Sau când, în timpul rebeliunii legionare, unii preoţi purtau crucea într-o mână şi agitau pistolul în cealaltă.
O certă evoluţie a mentalităţilor se constată în disponibilitatea de a aborda frontal astfel de probleme şi curajul de a exprima opiniile. Deşi vor fi destui care să le atace non-principial. Sau recurgând la citate fără relevanţă, ori începând peroraţiile cu “Dumnezeu spune…”, “Christos spune…” etc.
_____________________________________
Notă: Cu ocazia paradei gay din Bucureşti, care mi-a displăcut (detest exhibiţionismul, însă îl accept ca modalitate de exprimare), s-a vorbit despre parteneriatul civil ca fiind o reglementare legislativă care îi vizează exclusiv pe cetăţenii de orientare homosexuală. Nimic mai fals.
Susţin parteneriatul civil pentru că se referă şi la cuplurile heterosexuale. Dacă aleg să îmi trăiesc viaţa alături de femeia iubită şi refuzăm un act care să ne recunoască relaţia (Întrebări: De ce să recunoască statul sau biserica alegerea mea? În ce calitate? Este o alegere firească, la fel ca şi preferinţa pentru o anumită băutură. Am nevoie de un certificat care să ateste că-mi place berea?), eu vreau ca ea să beneficieze de toate drepturile care decurg din convieţuirea noastră.
Parteneriatul civil este un contract consimţit între cele două părţi, încheiat în faţa unui notar. La obligaţii egale, drepturi egale!
