Atac murdar la adresa lui Nicolae Corneanu

Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, este demonizat pentru un gest de conciliere. Un gest normal, un gest autentic creştinesc. Din păcate, gestul l-a făcut victimă a fundamentalismului exclusivist ortodox. S-a împărtăşit alături de “duşmanii schismatici” greco-catolici.

Site-ul pe care e postat atacul denigrează o altă figură importantă a românilor transilvăneni, episcopul Atanasie Anghel, semnatarul concordatului din 1700 (data ar putea fi convenţională). Se spune că a fost “slab de înger“. Că a cedat presiunilor şi ameninţărilor. Realitatea este că, semnând actul de unificare, cu condiţia prezervării ritului bizantin, a ferit locuitorii Ardealului şi clericii de presiunile calviniştilor, majoritari în Dieta Transilvaniei. Ferocele proces de maghiarizare a fost astfel întârziat şi, în cele din urmă, evitat. Protecţia Romei şi a Vienei a minimizat efectele politicii de deznaţionalizare practicate de unguri în Transilvania.

Dacă un ignorant îl numeşte pe episcopul Atanasie “slab de înger“, Nicolae Iorga scria:

“Din umilinţa lui Atanasie a ieşit mântuirea noastră! Fără unirea în credinţă cu Roma, nu erau şcoli mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii.”

Unirea cu Roma a deschis tinerilor ardeleni porţile universităţilor occidentale şi ale marilor biblioteci, unde au descoperit documente privind originea românilor. Pe lângă marele câştig cultural, Ioan Inocenţiu Micu Klein a obţinut recunoaşterea românilor ca a patra naţiune oficială din Ardeal, pe lângă unguri, saşi şi secui. Până atunci ardelenii erau trataţi ca ”plebs valahica“.

În Ardeal, unirea confesională cu Roma a dus la acceptarea oficierii slujbei în limba română, la înfiinţarea de şcoli şi seminarii în limba română, la un impuls cultural nemaiîntâlnit şi la deşteptarea conştiinţei naţionale. Conştiinţa latinităţii şi introducerea alfabetului latin sunt rezultate incontestabile ale tinerilor ardeleni plecaţi la studii la Roma, Viena, Paris, Berlin (v. Şcoala Ardeleană). După terminarea studiilor, mulţi s-au răspândit în Moldova, Oltenia şi Muntenia pentru a purta mesajul naţional şi a promova deschiderea spre cultura europeană.

În 1588, Moldova deschisese negocierile pentru unificarea cu Roma. Proiectul a eşuat pentru că unele dintre cerinţele principale ale papei (viaţa cumpătată a clericilor şi a călugărilor, reglementarea regimului posesiunilor) nu au fost îndeplinite. Derogarea cerută de moldoveni a fost respinsă.

Ajungând la Blaj, centrul bisericii ortodoxe unite cu Roma, Eminescu a exclamat admirativ: “Te salut, mică Romă!” Eminescu, după cum se ştie, era ortodox, familia lui era înstărită şi avea propria biserică în care se ruga duminica. (Bisericuţa există la Ipoteşti, pe moşia familiei.)

Să spunem răspicat: pentru catolici, reformaţii sunt duşmani mai mari decât ortodocşii. Ortodocşii nu sunt o preocupare stringentă a romano-catolicismului, cum ne place să credem. Credincioşii catolicii sunt peste 1,7 miliarde, pe când cei ortodocşi nu ajung la 300 de milioane. Cifrele vorbesc de la sine.
_____________________________________

Notă: Când papa Ioan Paul al II-lea a fost în România, patriarhul Teoctist şi suveranul pontif s-au împărtăşit împreună în cadrul unei slujbe comune şi s-au binecuvântat reciproc. Atunci, care e “crima” mitropolitului Nicolae Corneanu?

Avertisment al organizaţiei Amnesty International

Organizaţia Amnesty International a fost privită cu reticenţe de guverne şi comunităţi. Criticile – nu întotdeauna întemeiate – cuprinse în rapoartele periodice au produs schimbări majore şi au influenţat decizii politice. Publicarea rapoartelor este aşteptată cu răsuflarea tăiată de regimurile politice cărora le este imputată încălcarea drepturilor omului.

Rapoartele A.I. au produs deseori scandal, indignare, contestări furioase şi proteste oficiale. Principalele preocupări ale organizaţiei sunt “prizonierii uitaţi” (Peter Benenson), deţinuţii politici, lagărele de muncă, delictul de opinie, discriminarea pe baza unor criterii arbitrare (sex şi orientare sexuală, rasă, religie, pedeapsa cu moartea, utilizarea torturii şi crimele cu substrat politic).

Deşi A.I. este o organizaţie părtinitoare, menajând Statele Unite, Canada, Arabia Saudită, Sudan, Israel, rolul de observator activ al sistemelor politice şi sociale şi denunţarea represiunii au generat indirect schimbări de atitudine. Susţinerea avortului în cazurile de viol sau de periclitare a vieţii mamei au atras imprecaţiile Vaticanului, care a îndemnat la boicotul financiar al organizaţiei din partea catolicilor.

Intoleranţa şi ura întreţinută faţă de minorităţi (etnice şi sexuale), instigarea la violenţă faţă de aceste grupuri sunt semnalate cu îngrijorare de Amnesty International. (Sursa NewsIn apud Corina Creţu.) Dacă situaţia ţiganilor din Italia este reflectată echilibrat, cea din România este tratată cu superficialitate.

Ţiganii din România nu sunt discriminaţi. Sintagma neinspirată “ţigancă împuţită” este un simplu derapaj lingvistic. Descalificant pentru oricine, cu atât mai mult pentru un şef de stat. Jignitor mi se pare epitetul “împuţită“. Sau cel de “găozar” adresat unui ziarist, după ce în campania electorală s-a luptat cu disperare să câştige voturile homosexualilor.

În particular am dreptul să folosesc orice apelativ doresc la adresa cuiva. Dacă şefei mele îi spun “Sărut mâinile“, nu mă obligă nicio normă să îmi cenzurez gândurile şi cuvintele în discuţiile private.

ŢIGÁN, -CĂ, ţigani, -e, s.m., adj. I. S.m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. ♢ Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţ â g a n.

Îngrijorătoare este pudibonderia Bisericii, apărătoarea unei moralităţi vetuste. Care condamnă homosexualitatea, dar o tolerează în rândul clerului şi îndeosebi în mediul monahal. Ca şi pedofilia. Axiologia (incluzând valorile morale) este un domeniu proteic. Poate cel mai labil şi mai dinamic dintre toate. Participarea la manifestaţii organizate de partide extremiste şi îndreptate împotriva unei comunităţi importante (între 5-10% din populaţie, conform estimărilor) reneagă principiul iubirii aproapelui. Clamat. Niciodată aplicat.

Obtuzitatea şi conservatorismul Bisericii o plasează mental în Evul Mediu timpuriu. Fără un minim update spre Renaştere. Probabil o parte a clerului a rămas cu nostalgii interbelice, când patriarhul Miron Cristea a deţinut preşedinţia Consiliului de Coroană şi a Consiliului de Miniştri. Sau când, în timpul rebeliunii legionare, unii preoţi purtau crucea într-o mână şi agitau pistolul în cealaltă.

O certă evoluţie a mentalităţilor se constată în disponibilitatea de a aborda frontal astfel de probleme şi curajul de a exprima opiniile. Deşi vor fi destui care să le atace non-principial. Sau recurgând la citate fără relevanţă, ori începând peroraţiile cu “Dumnezeu spune…”, “Christos spune…” etc.
_____________________________________

Notă: Cu ocazia paradei gay din Bucureşti, care mi-a displăcut (detest exhibiţionismul, însă îl accept ca modalitate de exprimare), s-a vorbit despre parteneriatul civil ca fiind o reglementare legislativă care îi vizează exclusiv pe cetăţenii de orientare homosexuală. Nimic mai fals.

Susţin parteneriatul civil pentru că se referă şi la cuplurile heterosexuale. Dacă aleg să îmi trăiesc viaţa alături de femeia iubită şi refuzăm un act care să ne recunoască relaţia (Întrebări: De ce să recunoască statul sau biserica alegerea mea? În ce calitate? Este o alegere firească, la fel ca şi preferinţa pentru o anumită băutură. Am nevoie de un certificat care să ateste că-mi place berea?), eu vreau ca ea să beneficieze de toate drepturile care decurg din convieţuirea noastră.

Parteneriatul civil este un contract consimţit între cele două părţi, încheiat în faţa unui notar. La obligaţii egale, drepturi egale!

 

Libertarianism vs. societate de control (3)

Libertarianismul nu se confundă cu libertinismul, deşi detractorii ideologiei libertariene întreţin voit confuzia, profitând de similitudinea termenilor. Ideea fundamentală se regăseşte în lucrările unei pleiade de filosofi: absenţa constrângerilor. În societatea imaginată de libertarieni, individul dispune de o libertate absolută, de dreptul absolut asupra propriei persoane şi asupra proprietăţii sale. Libertatea este sacră. Nu numai libertatea proprie, ci şi libertatea celuilalt.

Tendinţa minarhistă insistă pe restrângerea puterilor statului. O limitare extremă, care nu mai opune statul individului. Statul hiperdimensionat a devenit un monstru opresiv.

În numele binelui colectiv, statul impune impozite şi redistribuie arbitrar sumele luate prin constrângere. În numele “raţiunii de stat”, sintagmă care justifică orice abuz, individul este prizonierul statului pe care-l finanţează prin impozitele sale. El plăteşte statul ca să-i abolească libertatea.

Educaţia, sănătatea şi moneda rămân sub controlul statului libertarian, finanţat din impozite indirecte, al căror cuantum să fie insesizabil la nivelul venitului contribuabilului.

Tendinţa anarhistă se deosebeşte prin radicalism, proiectul social constând în suprimarea totală a puterilor statului. Societatea consensuală se dispensează de serviciile unui stat care reprezintă interesele unei categorii infime.

Pericolul anomiei este eliminat, spun ideologii anarhismului pacifist, printr-un set minimal de norme care să protejeze interacţiunea libertăţilor indivizilor. Anarhiştii extremişti urmăresc sabotarea puterii de constrângere a statului prin violenţă şi cer lichidarea secorului public, sursa principală a corupţiei.

Libertarianismul minarhist sau minimalist este o ideologie care se regăseşte la Thomas Jefferson, asumat de către teoreticieni ca urmare a măsurilor adoptate în calitatea sa de al treilea preşedinte al Statelor Unite. Discursul său inaugural a trasat coordonatele politicii aplicate sistematic, cu rezultate pozitive neaşteptate.

“Ce ne trebuie pentru a avea un popor fericit şi prosper? Un guvern înţelept şi cumpătat, care să-i împiedice pe oameni să se comporte nedrept unii faţă de ceilalţi, să-i lase liberi să-şi regleze propriile eforturi de industrializare şi progres şi să nu ia de la gura muncitorului pâinea pe care şi-a câştigat-o. Iată rezumatul unei bune guvernări.”