Un ardelean priveşte peste gard, în Bucureşti

Campanie electorală, competiţie a promisiunilor şi minciunilor. Atacuri şi zâmbete contrafăcute. Elogiul cetăţeanului. Brusc şi-au amintit de noi. “Românul nu e prost. Românul înţelege mai mult decât cred politicienii.” – spun toţi candidaţii, fără excepţie. Măguliri, linguşiri, gudurări, ochi dulci, pupici, bezele. Sondaje de opinie contestate. Sondaje de opinie fetişizate.

Candidaţi îngâmfaţi, candidaţi certăreţi, candidaţi pragmatici, candidaţi patetici. Caraghioşii cotaţi cu un procent de sub 5% din intenţiile de vot afişează o mină triumfalistă. Se simt discriminaţi de posturile de televiziune. Pretind că nu sunt lăsaţi să se exprime. Iar când se exprimă, ei atacă în toate părţile. Inventează comploturi, carteluri între candidaţi şi partide.

“Jocurile sunt făcute. Alegerile vor fi furate.” – afirmă sentenţios caraghioşii. “Cetăţeanul va fi înşelat. Votul lui va fi deturnat.” Gravitatea tonului contrastează cu flatările rostite insidios cu câteva clipe înainte. Adică românul nu este prost, nu poate fi înşelat de trocul murdar din culise. Şi totuşi va fi înşelat. Aici logica cedează. În traducere liberă: “Nu eşti prost, prostule!”

Preşedintele şi-a scos dulăul la plimbare. Copacii sunt primii care protestează. Dulăul încearcă un zâmbet fericit şi… uşurat. Pe figura lui răsare, însă, un rictus. Lesa e prea scurtă şi îi limitează drastic libertatea de mişcare. Încă o marionetă pusă în vitrină.

Un candidat, altminteri serios, îşi arată ranchiuna şi se imaginează în postura lui Marat. Nu tocmai demnă. Ar trebui să aleagă un personaj mai apropiat de vremurile noastre. Un Robert F. Kennedy. Marat a murit asasinat în cadă de o “femeie închiriată”.

Altul, becalist, pretinde că a fost accidentat intenţionat de un autoturism aparţinând serviciilor secrete.

Un avocat guraliv dintr-un partid pe cale de dispariţie, deloc convingător, încearcă să schimbe formatul emisiunilor la care este invitat. Un etern nemulţumit. Nu înseamnă că e şi perfecţionist.

Un chirurg vrea să opereze tumoarea malignă din administraţia locală. Este acuzat că hibernează. Se induce ideea că ar fi o creatură nocturnă şi, în consecinţă, malefică. Are un limbaj puţin deplasat pentru un aspirant la funcţia de primar. Nu ştie să fie binevoitor. Prea încrezător în sine.

Un ministru vrea fotoliul lui Delavrancea. Discurs pragmatic, tehnicist, bine construit, coerent. Cel mai coerent. Argumentul suprem: vasta experienţă în administraţia centrală şi locală. Rezultate: zero. Niciun kilometru de autostradă. Licitaţii peste licitaţii, licitaţii amânate, licitaţii anulate. Cu vorbe nu se astupă gropi, nu se fluidizează traficul, nu răsar locuri de parcare.

Cu mintea înceţoşată în comploturi tenebroase, leader al unui partid compus din doi membri (el şi o colportoare de bârfe imunde, o infantilă cu un zâmbet artificial, parcă lipit cu superglue), se visează taximetrist primar. Nu are proiecte, nu cunoaşte Capitala. Ingrat la modul absolut, muşcă toate mâinile care l-au hrănit. Inadaptat, megaloman, suferind de mania persecuţiei, vrea să îşi asume rolul de cleaner al administraţiei Capitalei.

Aşadar, cu entuziasm, la vot!

Escrocherie fără limite (epilog)

Apariţia romanului speculativ al lui Dan Brown a iscat controverse furtunoase. Vaticanul a fost cea mai vehementă voce. A îndemnat la boicotarea cărţii. Fără succes. Efectul a fost contrar: i-a făcut publicitate. Dan Brown a devenit vedetă. Banii proveniţi din încasarea drepturilor de autor l-au făcut un om bogat. Gravitatea şi atenţia excesivă arătate romanului s-au întos împotriva Bisericii. Lumea ortodoxă nu s-a lăsat mai prejos. Astfel, Bisericile creştine au dovedit că nu ştiu să stabilească limita dintre literatură şi ştiinţă şi şi-au produs singure deservicii.

Cartea lui Dan Brown nu se pretinde un studiu ştiinţific. Este o simplă ficţiune. Cu personaje celebre. Mitologia, obscurul, ocultul şi misterul au fost dintotdeauna cele mai căutate mărfuri. Campania de denigrare a “Codului lui da Vinci” i-a făcut pe mulţi să se întrebe: “De ce depune Biserica atâtea eforturi pentru a combate un roman? Oare nu fiindcă dezvăluie adevăruri interzise?”

Poate cu intenţii ascunse, Dan Brown a atacat o organizaţie asupra căreia planează mari semne de întrebare: Opus Dei. Brusc, organizaţia a decis să-şi deschidă porţile şi să comande articole şi documentare favorabile despre activitatea sa. Nu a reuşit să convingă. Din contră, a alimentat echivocul. Şi a focalizat atenţia asupra surselor oculte de finanţare, redeschizând cazul Băncii Ambrosiano.

Intrat în semi-anonimat, Michael Baigent a deschis acţiune juridică împotriva lui Brown, acuzându-l de plagiat. O nouă confuzie între literatură şi cercetarea istorică. Deşi a folosit metode îndoielnice, Baigent a pretins încă de la apariţia bestseller-ului Holy Blood, Holy Grail că este un studiu. Dan Brown nu a pretins că este altceva decât autor de ficţiune. Chiar dacă documentarea sa a inclus documentele falsificate de Plantard şi unele evanghelii descoperite la Nag Hammadi.

După 3 ani de procese şi apeluri, Michael Baigent a fost condamnat la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată totalizând 3 milioane de lire sterline. Ca efect al proceselor răsunătoare, cărţile lui Michael Baigent au fost reeditate şi vânzările s-au sitat la cote înalte. Ambii autori au profitat de popularitatea şi intensa mediatizare prilejuite de procese ca să augmenteze vânzările propriilor cărţi.