Sfârşitul unei ere

Sfârşitul erei petrolului nu este un avertisment dat de o Cassandră obscură, în criză de popularitate. Realitatea economică vine să confirme avertismentele date începând cu anii ‘70 ai secolului trecut. Criza petrolului paralizase economia mondială. Statele Unite au trecut prin convulsii care nu au fost uitate. Încercând zadarnic să le evite, declanşează războaie sub stindardul libertăţii. Paradoxal, războaiele pentru acapararea resurselor energetice nu fac altceva decât să catalizeze criza. Preţul petrolului a scăpat oricărui control.

Paul Roberts, analist economic cu o reputaţie mondială, autor al cărţii “Sfârşitul petrolului“, descrie metodele de extracţie, situaţia câmpurilor petrolifere şi starea cercetărilor privind identificarea şi producerea pe scară largă a energiei alternative.

Arabia Saudită se situează pe primul loc în topul producătorilor de petrol. Pentru a nu pierde supremaţia, dar şi pentru a evita deschiderea altor câmpuri petrolifere, saudiţii injectează masiv apă în pământ, ca să preseze erupţia lichidului mult râvnit. La Ghawar, procentajul apei în petrol se ridică la 30%. Exploatarea va continua până când din sol va ieşi numai apă. Semn că puţul a secat.

Cu toate că sunt al treilea producător mondial de petrol, americanii sunt obligaţi să recurgă la importuri. SUV-urile au cunoscut o adevărată explozie a vânzărilor. La fel şi camionetele, din clasa apropiată lor. Însă sunt maşini gurmande. Consumul lor este între 35 şi 60 l de benzină la 100 de km. Industria automobilistică are cel mai mare grad de rigiditate în convertirea motoarelor la alte surse energetice.

Pilele de combustie ar fi putut deveni energia pentru motorul viitorului apropiat. Dacă nu interveneau metodele de intimidare şi şantaj, politica de ameninţare şi discreditare mediatică. Geoffrey Ballard, fost geolog, a hotărât să reconstruiască economia energetică. După o serie de experimente, după un entuziasm prematur, a reuşit să mărească puterea pilelor şi să le reducă sensibil dimensiunile. Şi-a prezentat descoperirea Laboratorului Naţional de la Los Alamos.

Savanţii de la Los Alamos avuseseră un proiect de perfecţionare a pilelor de combustie. Proiect abandonat. Motivele au rămas necunoscute. Oficial, din cauza producerii unei cantităţi insuficiente de energie. Constatând progresele făcute de echipa lui Ballard, un cercetător de la Los Alamos a şoptit la sfârşitul demonstraţiei: “Nu cred că sunteţi pe deplin conştienţi de ceea ce aţi făcut.”

Geoffrey Ballard a susţinut un ciclu de conferinţe în care arăta avantajele renunţării la economia bazată pe petrol. Campania mediatică de discreditare a început să-şi arate colţii. Dacă pilele de combustie ar fi bune la ceva, atunci marile companii s-ar grăbi să le producă şi să le introducă pe scară largă. Replica aparţine, evident, celor care subestimează cu intenţie energia alternativă.

După 2 ani, puterea pilelor de combustie s-a dublat. În 1994 ajunsese la 25 kW. Deja era prea mult. Un automobil obişnuit ar fi avut nevoie de 75 kW. Neliniştea a început să agite multinaţionalele din domeniul petrolier. Scepticismul oarecum forţat afişat până atunci s-a transformat în ostilitate. Companiile au comandat campanii publicitare de ridiculizare. În scurt timp au apărut ameninţările la adresa lui Ballard. “Multinaţionalele vor să te înhaţe” – i-a spus un fost director al unei companii multinaţionale.

Companiile petroliere nu vor să cedeze monopolul benzinei şi al motorinei asupra pieţei transporturilor. Benzina are o singură sursă: petrolul. Pe când hidrogenul poate fi obţinut chiar şi din metanolul provenit din fermentaţia bălegarului. Odată ce o pilă de combustie ar atinge parametrii necesari funcţionării unui automobil, monopolul ar fi spart şi preţurile s-ar supune pieţei, nu înţelegerilor secrete. Companiile potroliere au mai reacţionat violent la începutul secolului XX, când au sabotat masiv sistemul naţional de troleibuze din Statele Unite.

Hidrogenul are şi dezavantaje, cum ar fi preţul dublu faţă de cel al benzinei şi o putere calorică inferioară. Însă producerea pe scară largă ar duce la scăderea constantă a preţului, la fel cum se întâmplă cu orice produs nou. La început preţul este prohibitiv, apoi devine accesibil. Dominaţia petrolului se află la apus.

Bâlbâieli enervante

Din inerţie, când am de lucru, deschid televizorul. De obicei pe un canal de ştiri. Azi am nimerit un post din trustul diavolului şchiop. Ştirea despre porţile deschise la palat, în absenţa titularului, mi-a distras atenţia. Titularul postului umblă după brâuri de măicuţe, pe litoral. Nu mă leg de conţinutul ştirii. Doar de modul de prezentare. O bâlbâită care stă să înghită microfonul îmi urlă în ureche. Cu un ton panicat. Cu coada ochiului trage în laterală, ca şi cum ar fi urmărită de un monstru. Sau de un violator psihopat. Încerc să înţeleg câte ceva, printre bâlbele şi gâfâielile reporterei care umple microfonul cu secreţii salivare. Un reportaj de 2 minute extins pe… 6 minute. Redau cele mai “captivante” fragmente:

Astăzi… mnă… este ziua… mnă… ahhh… porţilor… ăăă… ăăă… mnăăăăă… deschise la… mnăăă… Palatul… mnăăă… Cotroceni… uh… Preşedintele… ăăă… Traian Băsescu… ă… nu se află… ăăă… aiciii… ăăă…. deoarece… (…). Între orele 10 şi 11 s-a… ăăă… format… mnăăă… mnăăă… o coadă… ămnăăă… mare… ăăăăă.

Deficienţe gramaticale. Deficienţe de exprimare. Deficienţe de dicţie. Deficienţe de gândire. Reţeta completă, cu toate ingredientele secrete, pentru a scoate dintr-un tâmpit reporter special. Oare la angajarea într-o televiziune nu se mai organizează concurs? Sunt interesat să aflu care sunt criteriile de angajare, probele şi în ce constau ele. Fonfi şi flecari, bâlbâiţi cu gura strâmbă… Aceştia sunt cei mai mulţi reporteri şi prezentatori de televiziune. Iritat, am comutat pe MTV.

Prostia ar fi un sâmbure tare şi indivizibil, un element primar: nu există nicio posibilitate de a o descompune ştiinţific (dacă o analiză ştiinţifică a prostiei ar fi posibilă, s-ar prăbuşi întreaga televiziune). Ce este ea? Un spectacol, o ficţiune estetică, poate o fantasmă? Şi dacă ne-am include şi pe noi în peisaj? E frumos, e sufocant, e straniu; iar despre prostie n-aş avea, în fond, dreptul să spun decât atât: mă fascinează. (Roland Barthes)

Dispreţ suveran

O modalitate creştină de a trata problema sărăciei. Venită din partea cardinalului de Lima, monseniorul Juan Luis Cipriani, membru al Opus Dei, susţinător al dictaturii lui Pinochet. Cu o puternică influenţă în cercurile de dreapta, cardinalul Cipriani a afişat dintotdeauna dispreţ şi dezgust faţă de cei înfometaţi, desculţi şi goi. Adversitatea lui faţă de drepturile omului, îndeosebi faţă de cele care vizează libertatea de conştiinţă şi de exprimare (inclusiv a opţiunii politice prin vot) i-au adus lauri din partea dictatorului Pinochet. Şi a Vaticanului. Ce nu înţeleg sau omit toţi conducătorii cu înclinaţii autoritariste? Interdicţia exprimării libere nu instituie şi un embargo asupra gândirii. A tăcea sau a spune doar ceea ce convine nu înseamnă a nu gândi. A nu gândi altfel. Agnosticismul şi alte curente radicale, contestatare, s-au conturat în contextul alienării Bisericii. De credincios. De sinceritate. De compasiune. În loc de alinare a suferinţelor, Biserica – prin slujbaşii ei diabolici – le amplifică. Apoi reproşează stingerea entuziasmului pentru credinţă. Condamnă ipocrit pierderea încrederii. Nu te poţi închina unui zeu imperturbabil în pasivitatea lui. Cu atât mai puţin să respecţi ”feţe onorabile” în anteriu, care desconsideră fiinţa umană.

“În Peru, sărăcia nu este o problemă, pentru că ţăranii şi muncitorii fură şi-şi cheltuiesc banii în beţii nesfârşite.” Vorbele nu aparţin vreunui politician obraznic care vâsleşte cu nădejde în mâlul gros din Dâmboviţa. Ci unui înalt prelat. Lui Cipriani. O diferenţă enormă între martirul Oscar Romero, adversar al tiraniei, şi Cipriani, complice la masacrele ordonate de Pinochet!