Un om cu înfăţişare hieratică, cu privire pătrunzătoare, cu voce gravă. Se gândeşte la următorul discurs pe care îl va rosti la microfonul unui mic post de radio. Apare îngândurat din altar. Premoniţii sumbre îi înnegurează fruntea. Din respiraţia lui se simte o uşoară încordare. Arhiepiscopul Oscar Romero scrutează blând credincioşii înghesuiţi în mica biserică. Pledoariile sale pentru libertatea celor oprimaţi au devenit singura satisfacţie a salvadorienilor. Cu câteva săptămâni în urmă trimisese o scrisoare preşedintelui american Jimmy Carter, al cărui mandat la Casa Albă era pe cale să se încheie. O implorare demnă. “Dacă sunteţi cu adevărat creştin, cum vă pretindeţi, opriţi ajutorul militar acordat juntei, căci armele nu sunt folosite aici decât pentru a-mi omorî poporul.” Carter va primi Premiul Nobel pentru Pace în 2002.
3000 de salvadorieni sunt ucişi lunar. Se întâmplă de aproape 3 ani. Şi înainte existaseră execuţii în masă, organizate de armată şi de poliţia secretă. Dar nu de o asemenea amploare. Cadavrele purtând urmele torturilor sălbatice sunt găsite la gropile de gunoi şi pe străduţele desfundate şi întunecoase. Timp de 12 ani, administraţia americană furnizase juntei “ajutoare” militare în valoare de 1,5 milioane $ zilnic. 6,5 miliarde $ doar pentru a finanţa un război civil. Sărăcia şi regimul militar aruncaseră ţara în cea mai cruntă mizerie din istoria ei. Vocea lui Romero rămăsese singulară. Frica, laşitatea şi delaţiunea fuseseră întronate ca valori supreme. Gloanţele secerau vieţi nevinovate. Moartea rânjea la tot pasul.
O detunătură puternică. Amplificată de acustica rece a bisericii. Imediat după ce arhiepiscopul mulţumise lui Dumnezeu. Strigătul libertăţii s-a oprit. Mesa nu se terminase. Ca fulgerat, arhiepiscopul rămâne cu privirile fixe, strălucitoare. Cade în genunchi, apoi se prăbuşeşte pe o parte. Urlete sfâşietoare se sparg de cupolă, împiedicate să ajungă la cer. Dumnezeu doarme. Sau veghează semnarea unor noi acorduri militare. Oscar Romero intră tragic în istorie. Tristeţea cuprinde întregul El Salvador.
30 martie 1980. Funeraliile. Procesiune tăcută. Priviri plecate. Furie mocnită. Cortegiul tot mai numeros se scurge pe stradă ca revărsarea unui fluviu. Participarea întrece aşteptările, iar trupele militare masate de-a lungul traseului sunt insuficiente. Un avertisment porneşte ameninţător dintr-o portavoce. Mulţimea este somată să se împrăştie. Procesiunea continuă imperturbabil. Aşezaţi în poziţie de tragere, soldaţii abrutizaţi sunt pregătiţi să-şi împuşte părinţii, fraţii, surorile, soţiile, copiii, prietenii… Execută ordinul de a deschide focul asupra mulţimii fără să clipească. Fără ca degetele să le tremure pe trăgaci. 40 de participanţi la funeralii rămân pe caldarâm, în sângele amestecat cu colb. Salvadorienilor le-a fost luat până şi dreptul de a-şi plânge protectorul.
Deşi oficial Vaticanul a deplâns asasinarea arhiepiscopului Oscar Romero şi a declanşat procedurile de canonizare, a respirat uşurat. Dispariţia lui Oscar Romero a eliminat un vârf de lance al teologiei eliberării. Un om care a trecut de partea obidiţilor şi care a refuzat să-şi renege conştiinţa şi misiunea.
