Teologia eliberării, privită succesiv cu circumspecţie, cu ostilitate, cu prefăcută bunăvoiţă, arată o înclinaţie nedisimulată spre problemele lumii concrete, de la comunicarea interumană la mediu, de la pâinea zilnică la meditaţie, de la principiile liberalismului la sărăcie. Desprinderea subtilă de doctrina oficială se realizează prin critica adusă nu modernităţii (pe care o acceptă fără ostentaţie), ci catastrofelor produse de aceasta. Catastrofe care puteau şi pot fi evitate. Uneori, efectele sunt reversibile sau suportă remedii, alteori nu.
Franz Hinkelammert, remarcabil exponent al teologiei eliberării, a analizat îndelung legătura dintre mediul natural şi cel social, omul în simbioză cu natura (şi nu ca duşman al ei), individualismul exacerbat al lumii moderne, neoliberalismul şi “religia” pieţei, uniformitatea exportată de subcultura americană şi multe alte teme controversate.
Teologul şi filosoful german propune o “lectură” religioasă a realităţii. Simţindu-se parcă vinovat de ororile provocate de naţiunea sa - Hinkelammert este german, stabilit în Chile şi refugiat în Costa Rica după răsturnarea sângeroasă a lui Salvador Allende de către generalul Pinochet -, el urmăreşte distrugerea antropologiei etnocentriste, “cultura albului“ şi militează pentru recunoaşterea alterităţii. Ideile sale au insuflat comunităţilor indigene din America de Sud aspiraţia autonomiei şi au trezit conştiinţa identităţii culturale şi religioase. În lupta “sclavilor“, spune Hinkelammert, se regăseşte prezenţa eliberatoare a lui Dumnezeu. Teologul german nu pierde prilejul de a critica neoliberalismul care tratează omul ca pe o simplă resursă economică.
Ideile sale îndrăzneţe au sfîrşit prin a crea nervozitate la Vatican. Mai cu seamă că s-a opus rolului marginal al femeii în spaţiul social, politic, cultural şi religios. Femeie care este supusă unei duble oprimări: a genului şi a clasei sociale. Curajul său, interpretat ca sfidare a autorităţilor ecleziastice merge până la capăt: cere renunţarea la categoriile androcentriste, care au exclus femeia din discursul şi experienţa creştină. Istoria ecleziastică creştină a ocultat cu intenţie, încă din secolul I, rolul femeii.
Dacă efectele militantismului său au fost lesne observate prin ieşirea – încă timidă – din clandestinitate a religiilor indigene şi afro-americane, re-lecturarea creştinismului prin prisma principiilor originare se mai lasă aşteptată. Hinkelammert afirmă fără reticenţe că proiectul lui Iisus Christos, înrădăcinat în tradiţia profetismului iudaic radical, urmăreşte construirea unei economii a solidarităţii şi o politică a relaţiior fraternale. Numai resorbirea în solidaritate a tuturor creştinilor opune o rezistenţă eficientă individualismului agresiv şi globalizării. Globalizarea însemnând extinderea sărăciei ca o molimă mortală. Cei bogaţi vor deveni şi mai bogaţi, iar cei săraci vor deveni şi mai săraci.
Franz Hinkelammert analizează cu multă fineţe noii idoli adoraţi de noii faraoni: Bogăţia, Puterea, Siguranţa naţională, Statul (Autoritatea), Forţa militară, “Civilizaţia creştină occidentală”. Adică acei idoli care sunt duşmanii libertăţii şi ai ordinii naturale divine.
