Biserica şi Puterea (5): Autoritarismul şi interdicţia

Judecând în cadre strâmte, capii Bisericii aruncă asupra indezirabililor acuzaţia infamantă de apărători ai cauzei marxismului. Leonardo Boff a cunoscut tracasările administrative şi teroarea spirituală exercitată de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Inchiziţia rebotezată. Teologul Boff, prin studiile sale (peste 120), a dezminţit ante factum acuzaţiile cardinalului Ratzinger. Care a fost ridiculizat pentru orbire şi interpretări fără suport faptic. Lipsit de subtilitate şi de simţul discriminării nuanţelor, Ratzinger fie a citit în zig-zag analizele social-teologice ale lui Boff, fie a citit doar rezumate redactate de secretarul particular. Leonardo Boff a denunţat încă în scrierile timpurii monstruozitatea birocratică a marxismului şi strangularea libertăţilor individuale. O eroarea majoră semnalată de Boff este confuzia între socialism şi marxism. Socialismul nu înseamnă marxism, după cum nici creştinismul nu înseamnă inchiziţie. Ambele, marxismul şi inchiziţia, fiind devieri groteşti. (n.n. – Nici Lenin nu a fost marxist. A atenuat efectele foametei împărţind pământ mujicilor care n-au fost proprietari. Niciun ţăran rus n-a rămas fără un lot. Iar electrificarea imperiului a fost contractată companiei americane General Electric. Noua Politică Economică – NEP – a dus la smulgerea Rusiei din Evul Mediu.)

În 1981, Leonardo Boff a publicat “scandaloasa” lucrare “Biserica: charismă şi putere”, în care arată că exercitarea excesivă a puterii de către instituţia Bisericii prejudiciază charisma şi subminează credibilitatea creştinismului. De la Martin Luther, nimeni n-a mai pus în discuţie autoritatea ecleziastică a Bisericii, ierarhia acesteia, stilul de exercitare a puterii, tradiţia de intoleranţă şi dogmatism, reprimarea criticilor provenite din interior şi interdicţia dreptului de a gândi. Idealul socialist – sublinia Boff – poate lua şi alte forme istorice decât cele aplicate în Estul Europei, în Cuba, în China, în Coreea de Nord, în Mongolia. (n.n. – în China mai suravieţuieşte doar sistemul politic comunist-maoist, în timp ce drepturile economice au fost restabilite.)

Boff a fost pedepsit pentru că a îndrăznit să-şi exprime convingerile. I-a fost impus 1 an de tăcere penitentă (i-a fost luat dreptul de a predica şi de a publica) în urma convocării la Vatican (1984), unde a avut o discuţie furtunoasă cu actualul papă, Benedict al XVI-lea. În 1985 sancţiunea a intrat în vigoare. În cele din urmă a întors spatele Vaticanului şi a părăsit Ordinul franciscanilor, continuând să se dedice activităţilor umanitare şi didactice.

Biserica şi Puterea (4): Asasinarea adversarilor

Un om cu înfăţişare hieratică, cu privire pătrunzătoare, cu voce gravă. Se gândeşte la următorul discurs pe care îl va rosti la microfonul unui mic post de radio. Apare îngândurat din altar. Premoniţii sumbre îi înnegurează fruntea. Din respiraţia lui se simte o uşoară încordare. Arhiepiscopul Oscar Romero scrutează blând credincioşii înghesuiţi în mica biserică. Pledoariile sale pentru libertatea celor oprimaţi au devenit singura satisfacţie a salvadorienilor. Cu câteva săptămâni în urmă trimisese o scrisoare preşedintelui american Jimmy Carter, al cărui mandat la Casa Albă era pe cale să se încheie. O implorare demnă. “Dacă sunteţi cu adevărat creştin, cum vă pretindeţi, opriţi ajutorul militar acordat juntei, căci armele nu sunt folosite aici decât pentru a-mi omorî poporul.” Carter va primi Premiul Nobel pentru Pace în 2002.

3000 de salvadorieni sunt ucişi lunar. Se întâmplă de aproape 3 ani. Şi înainte existaseră execuţii în masă, organizate de armată şi de poliţia secretă. Dar nu de o asemenea amploare. Cadavrele purtând urmele torturilor sălbatice sunt găsite la gropile de gunoi şi pe străduţele desfundate şi întunecoase. Timp de 12 ani, administraţia americană furnizase juntei “ajutoare” militare în valoare de 1,5 milioane $ zilnic. 6,5 miliarde $ doar pentru a finanţa un război civil. Sărăcia şi regimul militar aruncaseră ţara în cea mai cruntă mizerie din istoria ei. Vocea lui Romero rămăsese singulară. Frica, laşitatea şi delaţiunea fuseseră întronate ca valori supreme. Gloanţele secerau vieţi nevinovate. Moartea rânjea la tot pasul.

O detunătură puternică. Amplificată de acustica rece a bisericii. Imediat după ce arhiepiscopul mulţumise lui Dumnezeu. Strigătul libertăţii s-a oprit. Mesa nu se terminase. Ca fulgerat, arhiepiscopul rămâne cu privirile fixe, strălucitoare. Cade în genunchi, apoi se prăbuşeşte pe o parte. Urlete sfâşietoare se sparg de cupolă, împiedicate să ajungă la cer. Dumnezeu doarme. Sau veghează semnarea unor noi acorduri militare. Oscar Romero intră tragic în istorie. Tristeţea cuprinde întregul El Salvador.

30 martie 1980. Funeraliile. Procesiune tăcută. Priviri plecate. Furie mocnită. Cortegiul tot mai numeros se scurge pe stradă ca revărsarea unui fluviu. Participarea întrece aşteptările, iar trupele militare masate de-a lungul traseului sunt insuficiente. Un avertisment porneşte ameninţător dintr-o portavoce. Mulţimea este somată să se împrăştie. Procesiunea continuă imperturbabil. Aşezaţi în poziţie de tragere, soldaţii abrutizaţi sunt pregătiţi să-şi împuşte părinţii, fraţii, surorile, soţiile, copiii, prietenii… Execută ordinul de a deschide focul asupra mulţimii fără să clipească. Fără ca degetele să le tremure pe trăgaci. 40 de participanţi la funeralii rămân pe caldarâm, în sângele amestecat cu colb. Salvadorienilor le-a fost luat până şi dreptul de a-şi plânge protectorul.

Deşi oficial Vaticanul a deplâns asasinarea arhiepiscopului Oscar Romero şi a declanşat procedurile de canonizare, a respirat uşurat. Dispariţia lui Oscar Romero a eliminat un vârf de lance al teologiei eliberării. Un om care a trecut de partea obidiţilor şi care a refuzat să-şi renege conştiinţa şi misiunea.

Biserica şi Puterea (3): Lectura religioasă a realităţii

Teologia eliberării, privită succesiv cu circumspecţie, cu ostilitate, cu prefăcută bunăvoiţă, arată o înclinaţie nedisimulată spre problemele lumii concrete, de la comunicarea interumană la mediu, de la pâinea zilnică la meditaţie, de la principiile liberalismului la sărăcie. Desprinderea subtilă de doctrina oficială se realizează prin critica adusă nu modernităţii (pe care o acceptă fără ostentaţie), ci catastrofelor produse de aceasta. Catastrofe care puteau şi pot fi evitate. Uneori, efectele sunt reversibile sau suportă remedii, alteori nu.

Franz Hinkelammert, remarcabil exponent al teologiei eliberării, a analizat îndelung legătura dintre mediul natural şi cel social, omul în simbioză cu natura (şi nu ca duşman al ei), individualismul exacerbat al lumii moderne, neoliberalismul şi “religia” pieţei, uniformitatea exportată de subcultura americană şi multe alte teme controversate.

Teologul şi filosoful german propune o “lectură” religioasă a realităţii. Simţindu-se parcă vinovat de ororile provocate de naţiunea sa - Hinkelammert este german, stabilit în Chile şi refugiat în Costa Rica după răsturnarea sângeroasă a lui Salvador Allende de către generalul Pinochet -, el urmăreşte distrugerea antropologiei etnocentriste, “cultura albului“ şi militează pentru recunoaşterea alterităţii. Ideile sale au insuflat comunităţilor indigene din America de Sud aspiraţia autonomiei şi au trezit conştiinţa identităţii culturale şi religioase. În lupta “sclavilor“, spune Hinkelammert, se regăseşte prezenţa eliberatoare a lui Dumnezeu. Teologul german nu pierde prilejul de a critica neoliberalismul care tratează omul ca pe o simplă resursă economică.

 

Ideile sale îndrăzneţe au sfîrşit prin a crea nervozitate la Vatican. Mai cu seamă că s-a opus rolului marginal al femeii în spaţiul social, politic, cultural şi religios. Femeie care este supusă unei duble oprimări: a genului şi a clasei sociale. Curajul său, interpretat ca sfidare a autorităţilor ecleziastice merge până la capăt: cere renunţarea la categoriile androcentriste, care au exclus femeia din discursul şi experienţa creştină. Istoria ecleziastică creştină a ocultat cu intenţie, încă din secolul I, rolul femeii.

Dacă efectele militantismului său au fost lesne observate prin ieşirea – încă timidă – din clandestinitate a religiilor indigene şi afro-americane, re-lecturarea creştinismului prin prisma principiilor originare se mai lasă aşteptată. Hinkelammert afirmă fără reticenţe că proiectul lui Iisus Christos, înrădăcinat în tradiţia profetismului iudaic radical, urmăreşte construirea unei economii a solidarităţii şi o politică a relaţiior fraternale. Numai resorbirea în solidaritate a tuturor creştinilor opune o rezistenţă eficientă individualismului agresiv şi globalizării. Globalizarea însemnând extinderea sărăciei ca o molimă mortală. Cei bogaţi vor deveni şi mai bogaţi, iar cei săraci vor deveni şi mai săraci.

Franz Hinkelammert analizează cu multă fineţe noii idoli adoraţi de noii faraoni: Bogăţia, Puterea, Siguranţa naţională, Statul (Autoritatea), Forţa militară, “Civilizaţia creştină occidentală”. Adică acei idoli care sunt duşmanii libertăţii şi ai ordinii naturale divine.