Daily Archive

Socialismul este o doctrină a egalităţii de şanse, a egalităţii juridice, a dreptăţii distribuite în mod echilibrat. O societate prosperă în care sărăcia este o excepţie. O societate a redistribuirii echitabile. O societate în care fiinţa umană nu este tratată cu dispreţ, ca sclav sau ca obiect. Ca executant docil, decerebrat. O societate în care proprietatea este inalienabilă. Socialismul occidental a fost întotdeauna diferit de cel impus de sovietici. Ideea statului - unic proprietar n-a avut ecou niciodată în ideologia occidentală. “Socialismul ştiinţific” a fost o încercare de egalizare în sclavie. Mulţi intelectuali, atraşi de mirajul unei societăţi ideale, au revenit dezamăgiţi din Rusia stalinistă. Şi au trecut de partea adversarilor.

 Încercarea de a aplica o idee utopică echivalează cu o crimă în masă. Întotdeauna a rezultat o societate schimonosită, cu mutaţii perverse în mentalitate. Socialismul contemporan nu este o utopie. O doctrină care încearcă să niveleze asperităţile sociale ar trebui să fie pe placul Bisericii. Cu atât mai mult cu cât Biserica a acreditat imaginea unui Iisus al săracilor, al celor mulţi, al celor care-şi acceptă condiţia scrâşnind din dinţi.

Teologia eliberării, curent spiritual născut în America Latină în perioada juntelor militare, a încercat să redea religia creştină celor mulţi şi deznădăjduiţi. Să insufle un optimism moderat. Să elibereze omul din sclavia socială şi să-l facă, simultan, agent al propriei sale eliberări. În prima etapă, teologia eliberării a fost percepută la Vatican ca o ameninţare la adresa unităţii doctrinei, ca o schismă de esenţă lutherană. Joseph Ratzinger, cardinal având ca misiune păstrarea integrităţii şi unităţii credinţei catolice, a reacţionat violent şi a asimilat teologia eliberării marxismului. Departe de a fi un marxism castrist, teologia eliberării încearcă reabilitarea conceptelor compasiune şi caritate. Având ca punct de plecare realul, demersul inductiv abandonează dogmatismul. Vizează realitatea empirică, circumstanţială. Un Dumnezeu al dragostei nu poate exista într-un climat de injustiţie, exploatare, război civil, dispreţ, corupţie. Această teologie nu pune la îndoială nicio clipă existenţa lui Dumnezeu. Nu este eretică. Ea nu se întreabă dacă, ci unde este Dumnezeu.

O asemenea orientare reduce perimetrul intervenţiei autorităţilor religioase în interpretarea scripturilor şi a tradiţiei. Ierarhia ecleziastică pierde monopolul hermeneuticii fiindcă punctul de vedere al oprimaţilor începe să fie luat în seamă. Fenomenele exploziei demografice, adâncirii în mizerie, augmentării numărului săracilor desfid teoria socială a Bisericii şi impun o analiză a surselor interne ale stratificării sociale. Teoogia eliberării este mai curând un curent de gândire care adoptă metodele ştiinţelor socio-umane. Flexibilă şi diversificată, această teologie constată fetişizarea şi dogmatizarea pieţei. Şi, cu amărăciune, constată şi degenerarea Bisericii într-o industrie profitabilă a mântuirii. Spiritualitatea este supusă unei convertibilităţi monetare. Spiritualitatea se supune legilor pieţei. Profiturile fabuloase obţinute pe spinarea enoriaşilor prin exploatarea naivităţii şi prin extorcare sunt dedicate lui Dumnezeu. Biserica are nevoie de un nou Luther. Şi în Orient, şi în Occident.