“Apropie-te neîncetat, inexorabil, riscându-ţi raţiunea, dacă e nevoie, de ungherul cel mai îndepărtat al adevărului tău. [...] În chiar clipa în care crezi că te poţi învălui într-o certitudine, nu de puţine ori se întâmplă să ţi se dezvăluie precaritatea, reversibilitatea acestei certitudini. În orice moment, o mişcare basculantă ne poate face să trecem din pielea omului cumsecade în cea de călău. [...] Pe scurt, sunt mai bun decât se crede şi mai rău decât se presupune. De fapt, nu prea ştiu încă cine sunt. Ce ştiu e că în miezul lui Proteus în acţiune străluceşte un adevăr, poate unul care, indivizibil, nenumit încă, îşi bate joc de vorbele “mai bun” şi “mai rău“. [...] La drept vorbind, mă simt mult mai în largul meu în exprimarea obişnuiţilor mei detractori. Despre ei, cel puţin ştiu cine sunt şi ce ascund. Au nuditatea evidenţei. [...] Gândeşte-te că nu există decât trei probleme. Omul în faţa morţii. Omul în faţa iubirii. Omul în faţa creaţiei (artistice - n.n.). Tot restul nu-i decât un du-te vino cu rosturi bio-practice. [...] Dacă l-ai pierdut, regăseşte-ţi simţul blasfemiei. Înnoieşte-l. Deturnează-l de la folosirea lui obişnuită: contra lui Dumnezeu, a Bisericii. Astea sunt depăşite: nu se profanează fantome. Blestemă, mai degrabă, noii zei, noile Biserici, tot ceea ce îngenunchează omul în faţa idolului. Huleşte, formă superioară a insolenţei, partidele totalitare şi şefii lor, papii şansonetei, marii preoţi ai sexului, negustorii de linguşiri, simulatorii zdrenţăroşi ai lui Christ, isteria revoluţionară a burghezilor, sacralizatorii de orice fel. În fine, huleşte automatismele tale mentale, tot ce stă în calea trepidaţiei eretice a spiritului activ [...]. Dorinţa trebuie să rămână un fenomen de stupefiantă spontaneitate. E prea frumoasă, prea nouă, prea minunată pentru a fi ratată sau pervertită prin rutină.” (Marcel Moreau - “Scrisoare unui capitulard“)