Creştinismul esoteric (3)

Gnozele respinse de creştinism afectau unitatea de ansamblu şi periclitau răspândirea concertată a doctrinei. Antropomorfizarea zeului facilita percepţia credinţei, crea iluzia apropierii condescendente a divinităţii de omul imperfect, de mizeria terestră. Perfecţiunea cobora din înalt şi intra în comunicare cu impurul. Christ coboară în concretul corupt de un rău constitutiv şi, prin forţa exemplului, arată calea salvării sufletului de damnarea perpetuă. Zeul difuz capătă chip şi se solidarizează în suferinţă cu muritorii. Experienţa individuală a sacrului, stările extatice, revelaţia şi adâncirea în contemplarea sinelui permit contactul nemijlocit între imanent şi transcendent, între finitudine şi infinire. Distrugerea misterului ontologic a displacut gnosticilor, păstrători ai creştinismului originar. Astfel au intrat în conflict deschis cu opozanţii instituirii ritualurilor iniţiatice.

Nucleul de iniţiaţi era conceput ca elită a comunităţii religioase. Păstrători ai secretului ontologic şi al mântuirii sufletului, iniţiaţii sunt legaţi prin jurământul tăcerii. Sursele istorice, printre care şi eruditul Mircea Eliade, menţionează trei trepte ale iniţierii. Secretele erau divulgate în trei etape, ierarhia fiind: Începătorii, Înaintaţii şi Desăvârşiţii. Origen afirmă că ”evangheliştii au ţinut ascuns sensul pe care Iisus îl dădea majorităţii parabolelor“. Clement din Alexandria întăreşte spusele lui Origen prin ideea că Iisus a dat gnoza adepţilor săi fideli, apostolii, abia după învierea sa. Principalele mistere revelate de Iisus sunt ascensiunea sufletului şi secretul lumii celeste. Gnoza este dominată de pesimismul ontologic, exprimat pin imaginile şi metaforele amneziei, somnului, căderii şi nostalgiei, iar tema predilectă reflectă ideea captivităţii sufletului în trupul de esenţă demonică. Totuşi, majoritatea sectelor gnostice nu amintesc despre un Iisus corporal. Parousia – a doua venire a lui Iisus şi sfârşitul lumii istorice – este o invenţie ulterioară. Până şi apologeţii creştini ai celui de-al doilea secol folosesc termenul Christos (fără a-i asocia numele Iisus) pentru a desemna un înger-mesia. Nimic despre o fiinţă istorică, în carne şi oase. Numele de Iisus se va impune abia spre sfârşitul sec. al II-lea. Ruptura dintre gnostici şi adepţii istorismului christic se produce după anul 150. Atunci este elaborat, în comunitatea creştinilor romani, mitul unui Iisus carnal, crucificat, înviat, apărut incognito şi lăsând ultimele sfaturi apostolilor. Epistolele paulinice nu conţin numele lui Iius. Eroul mitic este prezentat ca un Christ celest. Care va fi preluat de marcioniţi, valentinieni şi basilidieni sub denumirea de Angelos Christos.

Elogiul incertitudinii

“Apropie-te neîncetat, inexorabil, riscându-ţi raţiunea, dacă e nevoie, de ungherul cel mai îndepărtat al adevărului tău. [...] În chiar clipa în care crezi că te poţi învălui într-o certitudine, nu de puţine ori se întâmplă să ţi se dezvăluie precaritatea, reversibilitatea acestei certitudini. În orice moment, o mişcare basculantă ne poate face să trecem din pielea omului cumsecade în cea de călău. [...] Pe scurt, sunt mai bun decât se crede şi mai rău decât se presupune. De fapt, nu prea ştiu încă cine sunt. Ce ştiu e că în miezul lui Proteus în acţiune străluceşte un adevăr, poate unul care, indivizibil, nenumit încă, îşi bate joc de vorbele “mai bun” şi “mai rău“. [...] La drept vorbind, mă simt mult mai în largul meu în exprimarea obişnuiţilor mei detractori. Despre ei, cel puţin ştiu cine sunt şi ce ascund. Au nuditatea evidenţei. [...] Gândeşte-te că nu există decât trei probleme. Omul în faţa morţii. Omul în faţa iubirii. Omul în faţa creaţiei (artistice – n.n.). Tot restul nu-i decât un du-te vino cu rosturi bio-practice. [...] Dacă l-ai pierdut, regăseşte-ţi simţul blasfemiei. Înnoieşte-l. Deturnează-l de la folosirea lui obişnuită: contra lui Dumnezeu, a Bisericii. Astea sunt depăşite: nu se profanează fantome. Blestemă, mai degrabă, noii zei, noile Biserici, tot ceea ce îngenunchează omul în faţa idolului. Huleşte, formă superioară a insolenţei, partidele totalitare şi şefii lor, papii şansonetei, marii preoţi ai sexului, negustorii de linguşiri, simulatorii zdrenţăroşi ai lui Christ, isteria revoluţionară a burghezilor, sacralizatorii de orice fel. În fine, huleşte automatismele tale mentale, tot ce stă în calea trepidaţiei eretice a spiritului activ [...]. Dorinţa trebuie să rămână un fenomen de stupefiantă spontaneitate. E prea frumoasă, prea nouă, prea minunată pentru a fi ratată sau pervertită prin rutină.” (Marcel Moreau – “Scrisoare unui capitulard“)