Cum si-a onorat Iisus promisiunea

Pe cruce, spune Luca (23:43), Iisus a fost impresionat de atitudinea unuia dintre talharii care-l incadrau. In timp ce unul hulea, celalalt il dojenea pentru necredinta. Talharului convertit in ultima clipa, Christos i-a promis: “Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu mine in RAI.” Generozitatea lui Christos a facut multi ochi sa lacrimeze. Bunatatea lui nu a fost dezmintita nici in cele mai cumplite chinuri. Promisiunea facuta crucificatului pocait capata credibilitate: vine din partea fiului lui Dumnezeu, nu? Si cu atat mai mult cu cat este facuta de un muribund sigur pe sine. Si pe cuvintele sale. Cine este curios sa afle continuarea, trebuie sa aiba rabdare, sa se lupte cu limbajul vetust si topica greoaie si sa ajunga la Faptele Apostolilor (Cap. 2). Unde… Huh… Surpriza! Se spune clar ca, intre moarte si inviere, Iisus a fost in… IAD. Unde, bineinteles, “sufletul lui si nici trupul lui n-a vazut putreziciunea”. Ce reactie o fi avut talharul cand, asteptandu-se sa ajunga in fata lui Dumnezeu, a vazut fata fioroasa si schimonosita a Satanei? Nu stim. Scrierile biblice nu mentioneaza.

Crestinismul – un basm morbid

Lucian din Samosata (120 – 180) a devenit indezirabil crestinilor in urma satirei muscatoare intitulata “Despre moartea lui Peregrinus” (”De morte Peregrini“). Departe de a fi un personaj fictiv, Peregrinus Proteus (95 – 165) a fost un filosof frivol. Apartinea scolii cinice de filosofie si ajunsese sa cunoasca indeaproape modul de viata si gandirea crestina. Suspectat de o serie de crime, printre care si paricidul, fuge de legea romana. Ajunge in Palestina unde se initiaza in invatatura crestina. Dupa o tinerete plina de aventuri, viciosul Peregrinus este ales la conducerea comunitatii religioase. Vechea filosofie cinica este abanonata. Se dedica scrierii unor lucrari cucernice. Si instiga, totodata, la nesupunere. Autoritatile nu pot permite un focar de nesupunere si il arunca in temnita. Fratii sai intru credinta nu il abandoneaza. Nu duce lipsa de nimic. Strajerii sunt mituiti si inchid ochii. Abundenta mancarurilor pare inepuizabila. Bani multi se scurg pe mituire. Degeaba, Peregrinus nu este eliberat. Regimul detentiei se inaspreste dupa ce o tentativa de evadare este deconspirata. Intr-un acces de marinimie stimulata de arginti, guvernatorul ii acorda gratierea. Banii si-au atins scopul. N-au fost colectati in zadar de la prostime. Peregrinus trece prin stari contradictorii: este multumit ca a fost salvat, dar si nemultumit ca nu a dobandit notorietate prin jertfa sa. Echilibrul interior sufera grave deteriorari. Crezand ca-si indeplineste misiunea superioara, recurge la gestul autoimolarii: isi construieste propriul rug. Pe care-l aprinde singur. La apogeul legendei confectionate dupa moartea lui, multi au crezut ca Peregrinus a inviat.

Lucian nu rateaza ocazia de a stabili o similitudine intre legenda lui Christ si sfarsitul lui Peregrinus. Ironiile caustice se indreapta spre absurdul credintei crestine. Lucian, adept al rationalismului, accepta divinitatea ca principiu ordonator si normativ. Respinge categoric antropomorfismul. Nici Homer, nici zeii antropomorfizati nu sunt ocoliti de ironiilor sale. A fost supranumit “Voltaire al Antichitatii” si a inspirat scriitori moderni ca Boileau, Fénelon, Cyrano de Bergerac, Leopardi. Crestinismul este o inselatorie abila, in care orice comportament uman poate fi blamat sau recompensat. In textele pline de echivoc si de artificii retorice se gasesc argumente si contraargumente pentru orice. Lipsa de substanta ii repugna lui Lucian. Inducerea ideii ca fiecare om este vinovat de moartea mitica a lui Iisus il umple de repulsie. Repulsie pe care si-o reprima si o preschimba in sarcasm. Dispretul pentru discursurile gaunoase si pentru dialogurile sterile, in care argumentul suprem este… tatal din ceruri (care stie tot si rezolva tot ghidandu-se dupa un plan secret, nedezvaluit muritorilor saraci cu duhul), l-a facut pe Lucian sa exclame: “Voi adorati un sofist crucificat!”

Alte “dovezi” (3) – Suetonius si Plinius cel Tanar

Caius Suetonius Tranquillus (69 – 125), in “Vietile celor 12 Caesari”, analizand domnia imparatului Claudius, face remarca: “Expulza din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigati de Chrestus.” Am gasit dovada! – au strigat ametiti de victorie teologii. Daca Suetonius, istoricul cvasi-oficial al Imperiului, il aminteste pe Iisus, nimeni nu mai are motive sa se indoiasca. Cel care se va indoi va fi declarat eretic. Maruntaiele ii vor fi rascolite cu fierul incins, limba ii va fi smulsa. Va trece prin toate chinurile iadului si va regreta ziua cand a inceput sa gandeasca stramb si blasfemator! Nu va scapa nici de judecata oamenilor, nici de judecata lui Dumnezeu!

Chrestus. Nu Iisus. Doar Chrestus. Nume frecvent in randul sclavilor. Insemnand bun, activ, folositor. Nume potrivit pentru un sclav harnic si vanjos. Suntem in Roma. Anul 42. O revolta ingrijoratoare a sclavilor este inabusita de garzile pretoriene ale orasului. Cei mai multi sclavi sunt evrei. Daca au fost condusi de Chrestus, nu inseamna ca au fost crestini. Suntem la 9 ani de la moartea lui Christ. A reaparut pe pamant si crestinii nu au aflat? A condus incognito rascoala sclavilor… crestini? Sa fi fost, insa, atat de multi crestini la Roma incat sa descumpaneasca administratia cu o revolta destul de mare ca amploare? Inca nu se cristalizase o doctrina, nu existau texte scrise ale noii religii. Doar o traditie orala, pe care azi am numi-o legenda urbana. Crestinismul nu se definise ca religie, ci era o secta neinsemnata. Fara ramificatii notabile in Roma. In concluzie, informatia nu se refera la crestini, ci la evrei. Daca fraza este o interpolare, a fost neinspirata.

Descoperirea scrisorilor lui Plinius cel Tanar (61 – 114) catre imparatul Traian (53 – 117) a fost un nou prilej de entuziasm paroxistic. Cerneala a inceput sa curga in valuri. In volumul al X-lea apare o scrisoare in care Plinius cel Tanar, in calitate de propretor al Bithyniei (N-V Asiei Mici) si de consilier principal al imparatului (unul dintre cei mai competenti consilieri care au existat vreodata) ii cere lui Traian… sfatul. (Credeam ca imparatul cere sfatul consilierilor, nu invers…) Din scrisoarea lui Plinius, in care consilierul intreaba cum ar trebui sa procedeze cu crestinii, reiese ca autoritatile romane nu pedepseau pentru convingeri religioase. Pedepseau pentru nesupunere. Si tocmai instigatorii erau crestini. Nu e de mirare ca Traian le-a rezervat o moarte identica celei a idolului lor. Numai ca apar din nou dificultati. Ca de obicei, neglijenta crasa a teologilor plastografi a omis amanuntele care atesta originalitatea unei opere. Scrisorile nu sunt datate, desi fac parte din corespondenta oficiala, nu particulara. Asemenea omisiune este de neintalnit in administratia romana. Scrisoarea, singurul text in care Plinius scrie despre crestini, nu este citata de Xifilinus sau de Eusebiu din Cezareea. Cei doi s-ar fi folosit de text, intrucat aveau interese majore: erau crestini. Cautau cu infrigurare documente, probe, marturii. In scrisoarea lui Plinius este amintit fara rost numele lui Ignatius, episcop al Antiohiei. Biserica afirma ca este autorul unor scrisori cu continut teologal, ca a folosit pentru prima oara termenul “catolic” si ca a fost condamnat la moarte de catre Traian. Numai Polycarpos il numeste pe Ignatius* si spune ca a scris scrisori doctrinare. Toate celelalte surse sunt mute. Un teolog de asemenea importanta nu putea dezerta din istorie fara urma.

Sidonius Apollinaris (430 – 489), episcop de Clermont, a stabilit ca Plinius cel Tanar a scris 9 carti. Nu vorbeste despre celebra scrisoare catre Traian. Care apare in a… 10-a carte! S-a gasit, in schimb, o alta scrisoare. Care, usor deformata, i-a fost atribuita lui Plinius cel Tanar. Ea apartine unui functionar si este adresata lui Plinius, caruia i se cere sfatul privind atitudinea fata de o secta mesianista. Nu crestina. Scrisoarea nu-l pomeneste pe Iisus Christos. Toate circumstantele arata ca scrisoarea administrativa, pastrata in arhivele imperiale, a fost modelul falsului.

_____________________________________
*Legenda “martirului” Ignatius: aflandu-se in Rasaritul Imperiului, curios sa afle date despre crestini, Traian l-a chemat la el pe episcopul Ignatius. Arogant, Ignatius l-a caracterizat pe Traian ca fiind un ratacit care nu a auzit de singurul imparat: Dumnezeu. Infuriat, Traian l-a trimis la Roma ca sa fie executat. Bizar. Toti “martirii” au fost executati la Roma, chiar daca toata viata lor au trait in alt capat de lume. Sa asiguri transport gratuit de-a lungul si de-a latul Imperiului unui condamnat la moarte este o dovada de generozitate extrema din partea unui imparat. Normal ar fi fost sa-l execute in fata celor care au fost martori la insulta. Traian era un om aspru. Isi iesea repede din fire si se razbuna pe loc, distrugandu-si fizic adversarul. La fel a procedat si cu salbaticul Decebal. Existenta fizica a lui Ignatius este pusa la indoiala. Pe buna dreptate. Nu este singurul creat in industria manufacturiera a martirilor.

Alte “dovezi” (2) – Tacitus

Descoperirea fraudei interpolarilor a generat panica printre teologii primelor 3 secole. Lipsa probelor directe periclita credibilitatea crestinismului. Dovezile contrafacute au fost ridiculizate de elitele intelectuale latine. Minciuna inca nu devenise patologica. Seneca, Petronius, Plutarh si Quintilian aveau o notorietate care impiedica interpolarile. Lucrarile lor circulau in prea multe exemplare, orice interventie in textele lor fiind imposibila. Crestinii au sesizat necesitatea fraudelor subtile. Un discurs apologetic al unor istorici renumiti, adepti ai cultelor traditionale, ar fi sunat ragusit. Si neconvingator. Esuasera lamentabil cu Filon din Alexandria, autor al unui amplu studiu asupra convergentelor dintre iudaism si filosofia lui Platon. Filon inventariase minutios toate miscarile religioase ale epocii, consemnand inclusiv comunitatile de la Qumran, dar n-a amintit nimic, absolut nimic despre Iisus si secta pe care a fondat-o. Filon din Alexandria n-a putut fi “convertit” la crestinism. Urmau altii. Trebuia incercat cu nume sonore. Nu cu autori obscuri.

Prin urmare, falsurile s-au concentrat pe redactarea unor pasaje critice, care sa indice teama de raspandirea ideilor crestine. Aparenta verosimilitatii era asigurata. Si s-a creat imaginea artificiala a unei comunitati consistente de adepti ai lui Christ, care zguduie puterea imperiala cu idei pacifiste, predicand resemnarea si iubirea de oameni. Miscarea crestina era, insa, nesemnificativa. Ignorarea i-a adus in pragul isteriei pe conducatorii miscarii religioase, care urmareau sa intre in atentia autoritatilor si a cetatenilor Romei. Cativa istorici au scris lapidar despre miscarea adeptilor lui Christ, prezentand-o ca pe o curiozitate asiatica.

Publius Cornelius Tacitus (55 – 120) a fost una dintre victimele industriei falsificarii. Dintr-o simpla insemnare asupra crestinilor din perioada incendiului din anul 64, s-a ajuns la mitul martirizarii. Scriind despre vocatia victimizarii crestinilor, Tacitus a fost, fara voia lui, un agent propagandistic al sectei. Sensul pasajului a fost deturnat. Cateva prelucrari si inserari i-au modificat aspectul si l-au rasturnat in favoarea crestinilor. Cu toate ca numele lui Pilat, scris de Tacitus in “Anale”, starneste indoieli. Pilat era un functionar prea marunt la scara administratiei imperiului ca sa fie amintit intr-o lucrare perspectivala. Daca pentru crestini numele lui Pilat poarta semnificatii majore, pentru Tacitus nu merita atentie.

“[Erau] urati pentru marsaviile lor si plebea ii numea crestini. (…) Chrestus, cel vinovat pentru aceasta denumire, a fost executat in timpul domniei lui Tiberiu de procuratorul Pilat din Pont. (…) La inceput au fost prinsi cei care au recunoscut, apoi, pe baza marturiei lor, o masa mare de oameni a fost condamnata nu pentru ca ar fi pus focul, ci din ura fata de neamul omenesc.”

Toate elementele indica o sursa crestina. Pilat era prefect al Iudeei, nu procurator, cum spun Evangheliile si Flavius Josephus. Informatia referitoare la “masa mare de oameni”, presupusa a se inchina lui Iisus, vine in contradictie cu relatarile altor istorici. Crestinismul era o secta infima, ridicol de restransa. In cazul in care ar fi patruns in Roma. Crestinii vad in incendiul pustiitor un semn apocaliptic. Pseudo-marturiile crestine invoca versete din Apocalipsa lui Ioan Teologul: “Si al patrulea inger a varsat cupa lui in soare si i s-a dat sa dogoreasca pe oameni cu focul lui (16:8-9).” “Pe tarfa cu sapte capete o vor face pustie si goala si carnea ei o vor manca si pe ea o vor arde in foc (17:16). (…) “Iar tarfa pe care ai vazut-o este cetatea cea mare care are stapanire peste imparatii pamantului (17:18).” De notat ca Biblia ortodoxa foloseste eufemisme pentru a indulci exprimarea: “femeie”, “desfranata”. Textul frantuzesc si cel englezesc folosesc termenul “tarfa”, fara menajamente, in paragrafele citate. “Pentru aceea intr-o singura zi vor veni pedepsele peste ea: moarte si jale si foamete si focul va arde-o de tot, caci puternic este Domnul Dumnezeu (n.n. – Sir God? Monsieur Dieu? Ce grotesc suna!), cel ce o judeca (18:8).” “Si zicand: Vai! Vai! Cetatea cea mare, investmantata in vison (n.n. – panza fina de in) si in porfira (n.n. – hlamida rosie) si in stofa stacojie si impodobita cu aur si cu pietre scumpe si cu margaritare! Ca intr-un ceas s-a pustiit atata bogatie! (…) Si strigau, uitandu-se la fumul focului in care ardea… (18:16-18)”. S-a gandit cineva sa puna in legatura semnele descrise in Apocalipsa, semne prevestitoare in conceptia crestinilor, si incendiu? Probabil ca nu, altfel ar fi sesizat imediat grosolania falsului: incendiul a avut loc in anul 64, iar Apocalipsa a fost scrisa 4 ani mai tarziu, in anul 68! Nu Apocalipsa a inspirat evenimentele “fierbinti” din Roma, ci evenimentele au inspirat Apocalipsa! “Tarfa cu sapte capete” este, evident, Roma. Cu toate ca Apocalipsa subliniaza ca ar fi vorba despre cetatea Babilonului. O simpla furisare de vigilenta autoritatilor, care urmareau atent semnele de revolta.

Versiunea definitiva a “Analelor” a fost publicata in 1429*, data la care au fost distruse toate copiile si traducerile anterioare ale “Analelor”. Cardinalul Pogge, secretarul pontifical al lui Benedict al XIV-lea, a decis ca Tacitus trebuie sa fie martor al crestinilor. Si, ca prim editor al istoricului latin, a inserat un pasaj dubios. Spre dezamagirea teologilor, falsul a fost dibuit. Inca un geam spart…

_____________________________________
* Ca sa dea greutate mai mare lui Tacitus, versiunea desfigurata de falsuri mai aminteste de un incendiu in Roma anului 116. Crestinii au fost, din nou, gasiti vinovati, desi nu mancasera usturoi. Crestinii au fost crucificati si apoi arsi – spune cel care a “corectat” editia. Omitand ca, odata crucificat, un condamnat nu era ulterior ars. Tacitus nu putea scorni o asemenea pedeapsa aberanta. Nemaiamintita de niciun istoric. Se pare ca Biserica medievala a proiectat metodele sale de exterminare a ereticilor si de batjocorire a cadavrelor asupra Antichitatii. O Antichitate care-si respecta mortii. Primitivismul Bisericii medievale nu are antecedente istorice. Mortii “paganilor” erau lasati sa se descompuna in liniste. Sau erau arsi si cenusa depusa in urne funerare. Asta nu e tot. Incendiul din 116 nu a avut loc. Nu este consemnat in nicio scriere, in niciun document. Sa-l fi vazut numai Tacitus? Raspunsul e simplu: cardinalul Pogge avea calitatile unui scriitor de fictiune.