Sfântă Fecioară a www-ului

Cotidianul catolic francez La Croix de astăzi deplânge deficienţele motorului de căutare Google France, în articolul Internet, un nou continent de evanghelizat. Jean-François Mayer, directorul unui institut de cercetări asupra factorului religios este nemulţumit că, tastând cuvântul “Dumnezeu”, primul site catolic îi apare abia la a doua pagină. Problema Bisericii nu este cea a prezenţei pe Internet, ci aceea de a răspunde nevoii de spiritualitate şi de a transmite experienţa religioasă creştină. Argumentul adus este mesajul unui bărbat care a trecut prin experienţa traumatizantă a divorţului şi care caută să îşi regăsească echilibrul. Bineînţeles, cu ajutorul Bisericii.

Capucinii de la San Giovanni Rotondo se roagă pe webcam cu credincioşii. La San Giovanni Rotondo a trăit, a oficiat şi a murit Padre Pio, celebru pentru stigmatele care îi apăreau în timpul liturghiei. Şi pentru mirosul frumos pe care-l lăsa în urmă. Padre Pio, dovedit şarlatan, a fost sanctificat de papa Ioan Paul al II-lea în anul 2002. Recent (2 martie 2008 ) a fost deshumat pentru ca rămăşiţele lui parţial neputrezite să fie venerate de mulţimile fanatizate. Sfântă profanare!

Mathilde Henry, coordonatoarea proiectului Da Vinci Codex, acuză lipsa de interes a internauţilor pentru site-urile religioase. Ea este specializată în conceperea site-urilor de prozelitism catolic. Mathilde Henry crede că anonimatul conferă oamenilor mai mult curaj în a-şi aduce în discuţie problemele personale.  

În ciuda optimismului exagerat, Biserica nu şi-a recâştigat credincioşii care au părăsit-o. Canoanele rigide şi anacronismul moral determină convertirea catolicilor la protestantism şi la culte neoprotestante, fiind atraşi de ritualul simplificat şi de comunicarea directă cu divinitatea. Comportamentul reprobabil al unora dintre membrii clerului este unul dintre factorii distanţării fie definitive de Biserică, fie în favoarea cultelor mai permisive, mai adaptate la realităţile mileniului III.

Presupun că, în febrilitatea căutării metodelor de a păstra credincioşii, catolicii vor face pasul de la rugăciunea prin intermediului webcam, la confesiunea pe webcam, fapt care l-ar scuti pe credinciosul workaholic de deplasarea la biserică.

Mafia în robă

Au salarii impresionante. Privilegii întărite de-a lungul anilor. Şi sunt din ce în ce mai lacomi. Corupţia porneşte de la cei care ar trebui s-o stârpească. Mafia în robă pare de neoprit. Dreptatea este de partea banului. Ca şi imunitatea parlamentară, ministerială şi prezidenţială, inamovibilitatea este scutul după care magistraţii îşi desfăşoară nestingheriţi “afacerile”. De la şantaj la trafic de influenţă, de la vânzarea sentinţelor favorabile, asemenea indulgenţelor papale, la sacrificarea dreptului, nimic nu le este străin.

Salariile şi sporurile sfidător de mari, pensia echivalentă cu salariul (şi updatată în ritmul creşterilor salariale), medicamente gratuite, complet gratuite sunt numai câteva dintre avantajele meseriei. Şi vor mult. Mai mult. Tot mai mult. Aşa se explică sentinţele contradictorii, absurde, multe sancţionate de CEDO.

Un judecător de la Tribunalul Arad a fost reţinut, ieri, de procurorii DNA pentru că ar fi luat mită 30.000 de euro. Magistratul Ioan Lazăr va fi prezentat judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie, care vor decide dacă acesta va fi sau nu arestat preventiv. Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au solicitat instanţei emiterea unui mandatde arestare pentru 29 de zile.

Judecătorul Ioan Lazăr este acuzat că ar fi primit 30.000 de euro mită pentru rezolvarea un dosar pe care-l urma să îl soluţioneze. Magistratul era chiar preşedintele completului de judecată care trebuia să se pronunţe asupra unei plângeri împotriva unei rezoluţii date de un procuror.

 Ioan Lazăr este şi cadru universitar la Universitatea „Vasile Goldiş“ din Arad. Judecătorul este specializat în drept civil şi a activat în cadrul Secţiei Penale a Tribunalului Arad. (Gândul, 31 mai 2008.)

Asanarea justiţiei se poate face într-un singur mod: adoptarea unei legi a răspunderii magistraţilor. O lege care să nu fie anihilată de imunitate, cum este cazul legii răspunderii ministeriale, devenită inofensivă şi inaplicabilă. Magistraţii care pronunţă sentinţe ulterior infirmate de CEDO să plătească din propriul lor buzunar daunele stabilite de Curtea Europeană. Şi să fie excluşi din magistratură. De ce să plătească statul, din banii noştri, ”erorile” unor judecători corupţi? De ce magistraţii nu pot fi acuzaţi de malpraxis?

.Sunt destui absolvenţi de drept care practică alte meserii, cum ar fi cea de taximetrist sau agent imobiliar, de asigurări etc. În justiţie lipsa de cadre este artificială. Cât timp examenele pentru magistratură sunt cumpărate cu zeci de mii de euro, nu vom avea calitate în actul de justiţie. Posturile rămân neocupate pentru că puţini îşi permit să dea mita obligatorie. Şi toţi cunosc situaţia, de la grefier la ministru. Dar nimeni nu mişcă un singur deget ca să spulbere Mafia în robă.

.

Un blog al magistraţilor revoltaţi de situaţia din sistem se găseşte aici.

Nicolae Schiau. Cu autograf

Din Jurnalul Naţional am reţinut informaţia că primarul Nicolae Schiau, aflat la primul mandat şi dornic să-l obţină pe cel de-al doilea, a fost chemat să-şi probeze aptitudinile literare la DNA. Să-şi scrie memoriile mandatului său ca edil al unui oraş aflat în moarte clinică. Primarul este înregimentat în Partidul Demagogic al Lichelelor (PD minus cratimă L). Îi reproşam într-un articol anterior distrugerea spaţiilor verzi şi a parcurilor Hunedoarei care, dintr-un oraş înverzit, cu aspect de grădină botanică, tinde spre o ariditate deşertică.

Pentru o cârciumă cu terasă şi cu un bordel clandestin la subsolul acesteia, a distrus un parc imens. Parcul Corvinul. Singurul care a supravieţuit tăvălugului construcţiilor aprobate de-a valma. Cârciuma se înalţă cu arhitectura ei grotescă pe conducta principală de alimentare cu apă a oraşului. Oraş care a rămas fără apă o săptămână (2 zile integral, celelalte parţial), fiindcă utilajele care excavau pământul pentru bordel au spart conducta de apă.

HUNEDOARA. Nicolae Schiau, primarul municipiului Hunedoara, şi candidat din partea PD-L pentru un nou mandat, este acuzat de distrugerea Parcului Corvinul. În urma unor verificări ale contului de execuţie ale bilanţului contabil încheiate pe anul 2006, verificări realizate de Direcţia de Control Financiar Ulterior al Camerei de Conturi Hunedoara la sfîrşitul anului trecut, Nicolae Schiau este făcut răspunzător de prejudicierea bugetului local cu suma de 70.469 lei, reprezentînd “cheltuieli nelegale pentru întreţinerea şi amenajarea Parcului Corvinul”. Pentru asocierea în participaţiune a Consiliului Local cu o firmă privată, în vederea amenajării şi exploatării, Parcului Corvinul, primarul Schiau şi cei 21 de consilieri locali au fost luaţi la întrebări de DNA.

Să traduc: “cheltuielile nelegale pentru întreţinerea şi amenajarea Parcului Corvinul” înseamnă că, din bugetul local, a subvenţionat masiv construcţia unui proprietar de depozit en gros şi de cârciumi infecte. Adică, din banii cetăţenilor i-a făcut cadou unui şmenar pe nume Crişan o cârciumă, o terasă şi un bordel. Parcul nu a fost amenajat, ci a fost literalmente distrus. Copacii au fost tăiaţi. Mulţi copaci. Zonele verzi vor fi înlocuite de beton şi pietriş, conform tiparului construcţiilor acelui Crişan şi din ceea ce se poate observa deja. De 4 ani, parcul a fost lăsat în paragină în mod deliberat, sub pretextul lipsei fondurilor. Parteneriatul public – privat înseamnă că investiţia este a primăriei, iar profitul revine exclusiv unui individ dubios.

Cultură politică şi civilizaţie electorală

Ieri am extras din cutia poştală o scrisorică adresată tuturor aligatorilor alegătorilor, pe care o redau mai jos. Semnată de liberalul Mircea Moloţ, fost confrate într-ale meseriei. Ca preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara s-a remarcat prin ura vărsată asupra foştilor lui colegi. Care nu sunt puţini la număr. După cum scria Grigore Alexandrescu:

“Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit* în casă dacă vrei să fii.”
……………………………………………………………
“Boierule, zise, aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
- “Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

* Nu este greşeală de tastare. “Priimit” este chiar termenul folosit de fabulist în “Boul şi viţelul”

Stimate prieten,

Sunt Moloţ Mircea Ioan, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara. După primii patru ani de mandat, permiteţi-mi să vă spun prieten, pentru că acest cuvânt redă cu exactitate ceea ce simt pentru hunedoreni.

Sunt mândru că trăiesc în acest judeţ, având ocazia să vă fiu alături şi să contribuim împreună la progresele judeţului nostru.

Ca şi mine, faceţi parte din (n.n. – dintre) aceia ce aşteaptă (n.n. – ,) zi de zi, împlinirea unei speranţe.

Mă simt dator să vă fiu aproape, de aceea nu ezitaţi să mă contactaţi. Ştiu că mai sunt multe de făcut (n.n. – de furat), dar trag nădejde că (n.n. – ,) ajutat de dumneavoastră, cele ce ne-am propus se vor realiza (n.n. – anacolut). Nu aveţi nevoie de promisiuni, ci de fapte.

Vă asigur că (n.n. – ,) la fel ca şi până acum, voi face cu credinţă şi seriozitate, (n.n. – virgulă inutilă) tot ce-mi va sta în putinţă pentru a fi în folosul oamenilor acestor locuri.

Cu prietenie,
Moloţ Mircea Ioan

Ca prin minune, scrisoarea a scăpat de destinaţia obişnuită: coşul de gunoi. Astăzi, venind acasă, altă scrisoare îmi făcea galeş cu ochiul. Şi mare-mi fu consternarea. Doar la primele două fraze. Apoi am râs. În cele din urmă mi-am făcut cruce. Rar recurg la un asemenea gest, care nu mă caracterizează. În cazul meu e semn de perplexitate.

Scrisoarea este anonimă, nu are niciun antet, nicio semnătură, nicio siglă. Ea reflectă  modul balcanic de a împroşca adversarul. Nu contest veridicitatea afirmaţiilor din scrisoare, dar nici nu le acord credit necondiţionat. Mă situez pe o poziţie de neutralitate. Oricum, nu am avut vreodată simpatie pentru liberalii noştri. Nu mai am răbdare să corectez greşelile de punctuaţie şi strania expresie finală “câtuşi de puţin”, care se asociază cu o negaţie, nefiind permisă utilizarea ei într-un context afirmativ.

Dragi hunedoreni,

Nu mi-a fost uşor să scriu această scrisoare. Pentru un om politic, cel mai greu lucru este să se retragă din viaţa publică.

Şi totuşi! Trecând peste toate orgoliile personale şi ale colegilor mei de partid, după multe nopţi nedormite, am ajuns la concluzia că este timpul să mă retrag.

Am făcut destule lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac. Am greşit destul de mult în viaţă. Vine o vreme când trebuie să facem cu toţii pasul în spate. În caz contrar, judecata şi plata păcatelor va fi mult mai aspră.

Am avut o familie de care mi-am bătut joc. Fata mea din prima căsătorie nici nu mai vrea să audă de mine. Pe bună dreptate, pentru că am fost un tată nedemn.

Am intrat în politică doar cu gândul de a face avere. Eram un profesor de matematică care se chinuia să trăiască dintr-o leafă amărâtă. Am reuşit în opt ani să adun o avere de peste 10 milioane de dolari. Am case, maşini, oi, un sat întreg cumpărat în Ţinutul Pădurenilor şi mai mulţi bani decât ar putea aduna din muncă cinstită orice om.

Tocmai din acest motiv, după nopţi nedormite, am ajuns la concluzia că trebuie să mă retrag.

Îmi cer scuze de la hunedorenii ai căror bani i-am cheltuit după bunul meu plac şi doar pentru propriul meu profit, cât timp am condus Consiliul Judeţean. Colegilor mei de partid le-aş spune să-mi urmeze exemplul şi să facă pasul îndărăt cât timp nu e prea târziu.

Ţara asta nu mai poate trăi în minciună şi hoţie. Tocmai de aceea m-am hotărât să mă retrag din lupta electorală. M-am hotărât să las în fruntea judeţului oameni competenţi şi cinstiţi. Poate aşa voi ajunge să-mi spăl câtuşi de puţin păcatele.

Al dumneavoastră smierit (n.n. – exact aşa scrie: smierit)
Fost preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara
Mircea Moloţ

Manelism electoral

Campania electorală s-a încheiat. Am remarcat spoturi insolite. Cei mai mulţi candidaţi au făcut excese de imaginaţie. Majoritatea de un grotesc smuls din Caragiale. Am fost sfătuiţi să încercăm cu o femeie, timpanele ne-au fost agresate cu scurte alocuţiuni revoltat-revoluţionare, răstite, pe fundal sonor eroic; am admirat dansuri din buric, manele, lătrături şi am savurat eternele cadouri constând în alimente.

O jumătate de partid, o isterică cu zâmbet tălâmb, suferind de diaree verbală (am numit-o pe Şandru Lavinia), sare la grumazul doctorului Oprescu. Până şi Freud ajunsese la concluzia că tratamentul optim pentru isterie este o palmă dată scurt şi sec. Neavând program electoral, ea şi cealaltă jumătate a PIN-ului, Guşă Cozmin, s-au transformat în tabloide mergătoare. Peste umerii lor rânjeşte satisfăcut Zeus.

Adriean Vicleanu ne spune cât de benefică a fost borduriada, în vreme ce se pregăteşte să lichideze fabrica de la Simeria, Marmosim, şi să o mute la Bucureşti. Între timp - aflu din presă - croşetează ultimele găuri în bugetul generos al Capitalei, spre îndestularea propriului buzunar.

Mădălin Voicu are o ieşire inteligentă, directă şi plină de umor: PSD are nevoie de arbori, nu de buruieni. L-a descris exemplar pe Geoană, împins de partid pe scări în ovaţiile mulţimii: “Rupe-ţi gâtul!” Şi-l va rupe cât de curând în hărmălaia sanguinară postelectorală. Geoană nu va fi ţap ispăşitor. Realmente este artizanul subminării procentelor partidului. Chiar dacă va câştiga Primăria Capitalei, va pierde în marile oraşe. Şi nu numai.

PD minus cratimă L şi-a pregătit, spun gurile rele şi spurcate, discursul înfrângerii. În esenţă, eşecul va fi pus pe seama furtului tip suveică, a absenteismului, a cumpărării voturilor. Nimic nou pe frontul de… Est. Lipseşte doar un Remarque din peisaj.

După ce am fost martor al atâtor campanii electorale, am ajuns la o concluzie care unora li se va părea blasfematoare la adresa lui Caragiale. Încerc să o transcriu scurt, deja aruncă cu pietre bigoţii pentru articolul anterior. Caragiale n-a avut talent. N-a inventat nimic. A avut doar simţul limbii. Tot ce a făcut a fost să consemneze realitatea imediată, o realitate schimonosită, care nu s-a schimbat deloc. Astăzi, realitatea şi-ar bate joc de el. Ar fi depăşit. Ar fi consternat. Şi ar rămâne uimit de rinocerii care aleargă pe uliţa satului, sub priviri reci, ionesciene.

Atac murdar la adresa lui Nicolae Corneanu

Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, este demonizat pentru un gest de conciliere. Un gest normal, un gest autentic creştinesc. Din păcate, gestul l-a făcut victimă a fundamentalismului exclusivist ortodox. S-a împărtăşit alături de “duşmanii schismatici” greco-catolici.

Site-ul pe care e postat atacul denigrează o altă figură importantă a românilor transilvăneni, episcopul Atanasie Anghel, semnatarul concordatului din 1700 (data ar putea fi convenţională). Se spune că a fost “slab de înger“. Că a cedat presiunilor şi ameninţărilor. Realitatea este că, semnând actul de unificare, cu condiţia prezervării ritului bizantin, a ferit locuitorii Ardealului şi clericii de presiunile calviniştilor, majoritari în Dieta Transilvaniei. Ferocele proces de maghiarizare a fost astfel întârziat şi, în cele din urmă, evitat. Protecţia Romei şi a Vienei a minimizat efectele politicii de deznaţionalizare practicate de unguri în Transilvania.

Dacă un ignorant îl numeşte pe episcopul Atanasie “slab de înger“, Nicolae Iorga scria:

“Din umilinţa lui Atanasie a ieşit mântuirea noastră! Fără unirea în credinţă cu Roma, nu erau şcoli mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii.”

Unirea cu Roma a deschis tinerilor ardeleni porţile universităţilor occidentale şi ale marilor biblioteci, unde au descoperit documente privind originea românilor. Pe lângă marele câştig cultural, Ioan Inocenţiu Micu Klein a obţinut recunoaşterea românilor ca a patra naţiune oficială din Ardeal, pe lângă unguri, saşi şi secui. Până atunci ardelenii erau trataţi ca ”plebs valahica“.

În Ardeal, unirea confesională cu Roma a dus la acceptarea oficierii slujbei în limba română, la înfiinţarea de şcoli şi seminarii în limba română, la un impuls cultural nemaiîntâlnit şi la deşteptarea conştiinţei naţionale. Conştiinţa latinităţii şi introducerea alfabetului latin sunt rezultate incontestabile ale tinerilor ardeleni plecaţi la studii la Roma, Viena, Paris, Berlin (v. Şcoala Ardeleană). După terminarea studiilor, mulţi s-au răspândit în Moldova, Oltenia şi Muntenia pentru a purta mesajul naţional şi a promova deschiderea spre cultura europeană.

În 1588, Moldova deschisese negocierile pentru unificarea cu Roma. Proiectul a eşuat pentru că unele dintre cerinţele principale ale papei (viaţa cumpătată a clericilor şi a călugărilor, reglementarea regimului posesiunilor) nu au fost îndeplinite. Derogarea cerută de moldoveni a fost respinsă.

Ajungând la Blaj, centrul bisericii ortodoxe unite cu Roma, Eminescu a exclamat admirativ: “Te salut, mică Romă!” Eminescu, după cum se ştie, era ortodox, familia lui era înstărită şi avea propria biserică în care se ruga duminica. (Bisericuţa există la Ipoteşti, pe moşia familiei.)

Să spunem răspicat: pentru catolici, reformaţii sunt duşmani mai mari decât ortodocşii. Ortodocşii nu sunt o preocupare stringentă a romano-catolicismului, cum ne place să credem. Credincioşii catolicii sunt peste 1,7 miliarde, pe când cei ortodocşi nu ajung la 300 de milioane. Cifrele vorbesc de la sine.
_____________________________________

Notă: Când papa Ioan Paul al II-lea a fost în România, patriarhul Teoctist şi suveranul pontif s-au împărtăşit împreună în cadrul unei slujbe comune şi s-au binecuvântat reciproc. Atunci, care e “crima” mitropolitului Nicolae Corneanu?

Avertisment al organizaţiei Amnesty International

Organizaţia Amnesty International a fost privită cu reticenţe de guverne şi comunităţi. Criticile – nu întotdeauna întemeiate – cuprinse în rapoartele periodice au produs schimbări majore şi au influenţat decizii politice. Publicarea rapoartelor este aşteptată cu răsuflarea tăiată de regimurile politice cărora le este imputată încălcarea drepturilor omului.

Rapoartele A.I. au produs deseori scandal, indignare, contestări furioase şi proteste oficiale. Principalele preocupări ale organizaţiei sunt “prizonierii uitaţi” (Peter Benenson), deţinuţii politici, lagărele de muncă, delictul de opinie, discriminarea pe baza unor criterii arbitrare (sex şi orientare sexuală, rasă, religie, pedeapsa cu moartea, utilizarea torturii şi crimele cu substrat politic).

Deşi A.I. este o organizaţie părtinitoare, menajând Statele Unite, Canada, Arabia Saudită, Sudan, Israel, rolul de observator activ al sistemelor politice şi sociale şi denunţarea represiunii au generat indirect schimbări de atitudine. Susţinerea avortului în cazurile de viol sau de periclitare a vieţii mamei au atras imprecaţiile Vaticanului, care a îndemnat la boicotul financiar al organizaţiei din partea catolicilor.

Intoleranţa şi ura întreţinută faţă de minorităţi (etnice şi sexuale), instigarea la violenţă faţă de aceste grupuri sunt semnalate cu îngrijorare de Amnesty International. (Sursa NewsIn apud Corina Creţu.) Dacă situaţia ţiganilor din Italia este reflectată echilibrat, cea din România este tratată cu superficialitate.

Ţiganii din România nu sunt discriminaţi. Sintagma neinspirată “ţigancă împuţită” este un simplu derapaj lingvistic. Descalificant pentru oricine, cu atât mai mult pentru un şef de stat. Jignitor mi se pare epitetul “împuţită“. Sau cel de “găozar” adresat unui ziarist, după ce în campania electorală s-a luptat cu disperare să câştige voturile homosexualilor.

În particular am dreptul să folosesc orice apelativ doresc la adresa cuiva. Dacă şefei mele îi spun “Sărut mâinile“, nu mă obligă nicio normă să îmi cenzurez gândurile şi cuvintele în discuţiile private.

ŢIGÁN, -CĂ, ţigani, -e, s.m., adj. I. S.m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. ♢ Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţ â g a n.

Îngrijorătoare este pudibonderia Bisericii, apărătoarea unei moralităţi vetuste. Care condamnă homosexualitatea, dar o tolerează în rândul clerului şi îndeosebi în mediul monahal. Ca şi pedofilia. Axiologia (incluzând valorile morale) este un domeniu proteic. Poate cel mai labil şi mai dinamic dintre toate. Participarea la manifestaţii organizate de partide extremiste şi îndreptate împotriva unei comunităţi importante (între 5-10% din populaţie, conform estimărilor) reneagă principiul iubirii aproapelui. Clamat. Niciodată aplicat.

Obtuzitatea şi conservatorismul Bisericii o plasează mental în Evul Mediu timpuriu. Fără un minim update spre Renaştere. Probabil o parte a clerului a rămas cu nostalgii interbelice, când patriarhul Miron Cristea a deţinut preşedinţia Consiliului de Coroană şi a Consiliului de Miniştri. Sau când, în timpul rebeliunii legionare, unii preoţi purtau crucea într-o mână şi agitau pistolul în cealaltă.

O certă evoluţie a mentalităţilor se constată în disponibilitatea de a aborda frontal astfel de probleme şi curajul de a exprima opiniile. Deşi vor fi destui care să le atace non-principial. Sau recurgând la citate fără relevanţă, ori începând peroraţiile cu “Dumnezeu spune…”, “Christos spune…” etc.
_____________________________________

Notă: Cu ocazia paradei gay din Bucureşti, care mi-a displăcut (detest exhibiţionismul, însă îl accept ca modalitate de exprimare), s-a vorbit despre parteneriatul civil ca fiind o reglementare legislativă care îi vizează exclusiv pe cetăţenii de orientare homosexuală. Nimic mai fals.

Susţin parteneriatul civil pentru că se referă şi la cuplurile heterosexuale. Dacă aleg să îmi trăiesc viaţa alături de femeia iubită şi refuzăm un act care să ne recunoască relaţia (Întrebări: De ce să recunoască statul sau biserica alegerea mea? În ce calitate? Este o alegere firească, la fel ca şi preferinţa pentru o anumită băutură. Am nevoie de un certificat care să ateste că-mi place berea?), eu vreau ca ea să beneficieze de toate drepturile care decurg din convieţuirea noastră.

Parteneriatul civil este un contract consimţit între cele două părţi, încheiat în faţa unui notar. La obligaţii egale, drepturi egale!

 

Libertarianism vs. societate de control (3)

Libertarianismul nu se confundă cu libertinismul, deşi detractorii ideologiei libertariene întreţin voit confuzia, profitând de similitudinea termenilor. Ideea fundamentală se regăseşte în lucrările unei pleiade de filosofi: absenţa constrângerilor. În societatea imaginată de libertarieni, individul dispune de o libertate absolută, de dreptul absolut asupra propriei persoane şi asupra proprietăţii sale. Libertatea este sacră. Nu numai libertatea proprie, ci şi libertatea celuilalt.

Tendinţa minarhistă insistă pe restrângerea puterilor statului. O limitare extremă, care nu mai opune statul individului. Statul hiperdimensionat a devenit un monstru opresiv.

În numele binelui colectiv, statul impune impozite şi redistribuie arbitrar sumele luate prin constrângere. În numele “raţiunii de stat”, sintagmă care justifică orice abuz, individul este prizonierul statului pe care-l finanţează prin impozitele sale. El plăteşte statul ca să-i abolească libertatea.

Educaţia, sănătatea şi moneda rămân sub controlul statului libertarian, finanţat din impozite indirecte, al căror cuantum să fie insesizabil la nivelul venitului contribuabilului.

Tendinţa anarhistă se deosebeşte prin radicalism, proiectul social constând în suprimarea totală a puterilor statului. Societatea consensuală se dispensează de serviciile unui stat care reprezintă interesele unei categorii infime.

Pericolul anomiei este eliminat, spun ideologii anarhismului pacifist, printr-un set minimal de norme care să protejeze interacţiunea libertăţilor indivizilor. Anarhiştii extremişti urmăresc sabotarea puterii de constrângere a statului prin violenţă şi cer lichidarea secorului public, sursa principală a corupţiei.

Libertarianismul minarhist sau minimalist este o ideologie care se regăseşte la Thomas Jefferson, asumat de către teoreticieni ca urmare a măsurilor adoptate în calitatea sa de al treilea preşedinte al Statelor Unite. Discursul său inaugural a trasat coordonatele politicii aplicate sistematic, cu rezultate pozitive neaşteptate.

“Ce ne trebuie pentru a avea un popor fericit şi prosper? Un guvern înţelept şi cumpătat, care să-i împiedice pe oameni să se comporte nedrept unii faţă de ceilalţi, să-i lase liberi să-şi regleze propriile eforturi de industrializare şi progres şi să nu ia de la gura muncitorului pâinea pe care şi-a câştigat-o. Iată rezumatul unei bune guvernări.”

Şi dacă Sf. Ilie va pierde alegerile?

La Sibiu, independentul Sf. Ilie candidează împotriva Fecioarei Maria, Sf. Constantin împotriva mamei sale, Sf. Elena, Sf. Petru împotriva Sf. Pavel. Fluturaşi electorali având imprimate reproduceri ale unor picturi care înfăţişează chipuri de sfinţi au împânzit fosta capitală culturală a Europei. Sfinţii au devenit agenţi electorali, iar amvonul – tribună a discursurilor electorale.

Preotul Vasile Muntean, candidat independent pentru un post de consilier municipal, crede că impactul unei icoane este mai mare decât al propriului său chip. Ce ar fi ca Vasile Blaga să pună pe afişele sale chipul lui Sorin Oprescu? Aşa ar avea şanse mari să ajungă primar al Capitalei.

Alt preot, Achim Băcilă, candidează tot pentru un post de consilier municipal, dar din partea PNL. Ştiam că preoţii nu au voie să se angajeze explicit în politică. Pe când va candida Preafericitul fracturat la Preşedinţia României?

S-au semnalat şi alte anomalii, cum ar fi lipirea afişelor unor candidaţi în biserici. În buna tradiţie mioritică, sper că afişele au fost lipite peste chipurile sfinţilor. La fel ca pe panourile de afişaj, unde posterul unui candidat astupă zâmbetul rivalului.

Libertarianism vs. societate de control (2)

Acumularea constrângerilor are ca efecte implacabile, mai devreme sau mai târziu, ruptura, explozia, defularea. Reacţia va fi cu atât mai violentă cu cât normele devin mai apăsătoare şi într-un număr atât de copleşitor încât individul îşi dă seama, în final, că a devenit sclav cu propriul consimţământ.

A dispune de persoană şi de proprietate conform deciziei fiecăruia, fără a impieta asupra libertăţii altuia, se dovedeşte a fi un principiu care-şi face loc tot mai mult în conştiinţele adormite prin perversele tehnici ale manipulării. Cui nu-i apare ca rezonabil principiul conform căruia orice acţiune umană trebuie să fie consensuală şi voluntară?

Forţa este ilegitimă, cu excepţia cazului apărării propriei persoane şi a proprietăţii. Cel ce are iniţiativa de a recurge la forţa fizică sau doar ameninţă cu represiunea, înşeală, minte şi fură violează principiul non-agresiunii, convenţional acceptat la nivelul corpusului social.

Pascal Salin, autor al unor disertaţii critice acide la adresa structurilor artificiale de coordonare a societăţii, subliniază capacitatea hipertrofiată a statului de a impune şi a preleva impozite, acţiuni comise prin constrângere şi forţă. Paradoxal, deşi clamează consecvenţa spargerii monopolurilor, statul deţine monopolul violenţei şi al constrângerii, legalizate doar pentru el însuşi.

.

Ca idee complementară, M.N. Rothbard arată că fiscalitatea poate fi asimilată jafului armat, fiind “furt sub constrângere“. Deşi unii încearcă să o desprindă pe scriitoarea Ayn Rand de mişcarea libertariană şi chiar să o prezinte ca inamic al acesteia, ea este autoarea unei diatribe viguroase împotriva spolierii şi a diminuării veniturilor cetăţenilor de către un stat parazitar:

“Potenţial, un guvern este cea mai periculoasă ameninţare la adresa drepturilor omului: el deţine monopolul legal al utilizării forţei fizice împotriva victimelor legal dezarmate. Câtă vreme este nelimitat şi nesupus respectului faţă de drepturile omului, un guvern este inamicul mortal al oamenilor”.