Monthly Archive

Cotidianul catolic francez La Croix de astăzi deplânge deficienţele motorului de căutare Google France, în articolul Internet, un nou continent de evanghelizat. Jean-François Mayer, directorul unui institut de cercetări asupra factorului religios este nemulţumit că, tastând cuvântul “Dumnezeu”, primul site catolic îi apare abia la a doua pagină. Problema Bisericii nu este cea a prezenţei pe Internet, ci aceea de a răspunde nevoii de spiritualitate şi de a transmite experienţa religioasă creştină. Argumentul adus este mesajul unui bărbat care a trecut prin experienţa traumatizantă a divorţului şi care caută să îşi regăsească echilibrul. Bineînţeles, cu ajutorul Bisericii.

Capucinii de la San Giovanni Rotondo se roagă pe webcam cu credincioşii. La San Giovanni Rotondo a trăit, a oficiat şi a murit Padre Pio, celebru pentru stigmatele care îi apăreau în timpul liturghiei. Şi pentru mirosul frumos pe care-l lăsa în urmă. Padre Pio, dovedit şarlatan, a fost sanctificat de papa Ioan Paul al II-lea în anul 2002. Recent (2 martie 2008 ) a fost deshumat pentru ca rămăşiţele lui parţial neputrezite să fie venerate de mulţimile fanatizate. Sfântă profanare!

Mathilde Henry, coordonatoarea proiectului Da Vinci Codex, acuză lipsa de interes a internauţilor pentru site-urile religioase. Ea este specializată în conceperea site-urilor de prozelitism catolic. Mathilde Henry crede că anonimatul conferă oamenilor mai mult curaj în a-şi aduce în discuţie problemele personale.  

În ciuda optimismului exagerat, Biserica nu şi-a recâştigat credincioşii care au părăsit-o. Canoanele rigide şi anacronismul moral determină convertirea catolicilor la protestantism şi la culte neoprotestante, fiind atraşi de ritualul simplificat şi de comunicarea directă cu divinitatea. Comportamentul reprobabil al unora dintre membrii clerului este unul dintre factorii distanţării fie definitive de Biserică, fie în favoarea cultelor mai permisive, mai adaptate la realităţile mileniului III.

Presupun că, în febrilitatea căutării metodelor de a păstra credincioşii, catolicii vor face pasul de la rugăciunea prin intermediului webcam, la confesiunea pe webcam, fapt care l-ar scuti pe credinciosul workaholic de deplasarea la biserică.

Au salarii impresionante. Privilegii întărite de-a lungul anilor. Şi sunt din ce în ce mai lacomi. Corupţia porneşte de la cei care ar trebui s-o stârpească. Mafia în robă pare de neoprit. Dreptatea este de partea banului. Ca şi imunitatea parlamentară, ministerială şi prezidenţială, inamovibilitatea este scutul după care magistraţii îşi desfăşoară nestingheriţi “afacerile”. De la şantaj la trafic de influenţă, de la vânzarea sentinţelor favorabile, asemenea indulgenţelor papale, la sacrificarea dreptului, nimic nu le este străin.

Salariile şi sporurile sfidător de mari, pensia echivalentă cu salariul (şi updatată în ritmul creşterilor salariale), medicamente gratuite, complet gratuite sunt numai câteva dintre avantajele meseriei. Şi vor mult. Mai mult. Tot mai mult. Aşa se explică sentinţele contradictorii, absurde, multe sancţionate de CEDO.

Un judecător de la Tribunalul Arad a fost reţinut, ieri, de procurorii DNA pentru că ar fi luat mită 30.000 de euro. Magistratul Ioan Lazăr va fi prezentat judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie, care vor decide dacă acesta va fi sau nu arestat preventiv. Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au solicitat instanţei emiterea unui mandatde arestare pentru 29 de zile.

Judecătorul Ioan Lazăr este acuzat că ar fi primit 30.000 de euro mită pentru rezolvarea un dosar pe care-l urma să îl soluţioneze. Magistratul era chiar preşedintele completului de judecată care trebuia să se pronunţe asupra unei plângeri împotriva unei rezoluţii date de un procuror.

 Ioan Lazăr este şi cadru universitar la Universitatea „Vasile Goldiş“ din Arad. Judecătorul este specializat în drept civil şi a activat în cadrul Secţiei Penale a Tribunalului Arad. (Gândul, 31 mai 2008.)

Asanarea justiţiei se poate face într-un singur mod: adoptarea unei legi a răspunderii magistraţilor. O lege care să nu fie anihilată de imunitate, cum este cazul legii răspunderii ministeriale, devenită inofensivă şi inaplicabilă. Magistraţii care pronunţă sentinţe ulterior infirmate de CEDO să plătească din propriul lor buzunar daunele stabilite de Curtea Europeană. Şi să fie excluşi din magistratură. De ce să plătească statul, din banii noştri, ”erorile” unor judecători corupţi? De ce magistraţii nu pot fi acuzaţi de malpraxis?

Din Jurnalul Naţional am reţinut informaţia că primarul Nicolae Schiau, aflat la primul mandat şi dornic să-l obţină pe cel de-al doilea, a fost chemat să-şi probeze aptitudinile literare la DNA. Să-şi scrie memoriile mandatului său ca edil al unui oraş aflat în moarte clinică. Primarul este înregimentat în Partidul Demagogic al Lichelelor (PD minus cratimă L). Îi reproşam într-un articol anterior distrugerea spaţiilor verzi şi a parcurilor Hunedoarei care, dintr-un oraş înverzit, cu aspect de grădină botanică, tinde spre o ariditate deşertică.

Pentru o cârciumă cu terasă şi cu un bordel clandestin la subsolul acesteia, a distrus un parc imens. Parcul Corvinul. Singurul care a supravieţuit tăvălugului construcţiilor aprobate de-a valma. Cârciuma se înalţă cu arhitectura ei grotescă pe conducta principală de alimentare cu apă a oraşului. Oraş care a rămas fără apă o săptămână (2 zile integral, celelalte parţial), fiindcă utilajele care excavau pământul pentru bordel au spart conducta de apă.

HUNEDOARA. Nicolae Schiau, primarul municipiului Hunedoara, şi candidat din partea PD-L pentru un nou mandat, este acuzat de distrugerea Parcului Corvinul. În urma unor verificări ale contului de execuţie ale bilanţului contabil încheiate pe anul 2006, verificări realizate de Direcţia de Control Financiar Ulterior al Camerei de Conturi Hunedoara la sfîrşitul anului trecut, Nicolae Schiau este făcut răspunzător de prejudicierea bugetului local cu suma de 70.469 lei, reprezentînd “cheltuieli nelegale pentru întreţinerea şi amenajarea Parcului Corvinul”. Pentru asocierea în participaţiune a Consiliului Local cu o firmă privată, în vederea amenajării şi exploatării, Parcului Corvinul, primarul Schiau şi cei 21 de consilieri locali au fost luaţi la întrebări de DNA.

Să traduc: “cheltuielile nelegale pentru întreţinerea şi amenajarea Parcului Corvinul” înseamnă că, din bugetul local, a subvenţionat masiv construcţia unui proprietar de depozit en gros şi de cârciumi infecte. Adică, din banii cetăţenilor i-a făcut cadou unui şmenar pe nume Crişan o cârciumă, o terasă şi un bordel. Parcul nu a fost amenajat, ci a fost literalmente distrus. Copacii au fost tăiaţi. Mulţi copaci. Zonele verzi vor fi înlocuite de beton şi pietriş, conform tiparului construcţiilor acelui Crişan şi din ceea ce se poate observa deja. De 4 ani, parcul a fost lăsat în paragină în mod deliberat, sub pretextul lipsei fondurilor. Parteneriatul public - privat înseamnă că investiţia este a primăriei, iar profitul revine exclusiv unui individ dubios.

Ieri am extras din cutia poştală o scrisorică adresată tuturor aligatorilor alegătorilor, pe care o redau mai jos. Semnată de liberalul Mircea Moloţ, fost confrate într-ale meseriei. Ca preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara s-a remarcat prin ura vărsată asupra foştilor lui colegi. Care nu sunt puţini la număr. După cum scria Grigore Alexandrescu:

“Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit* în casă dacă vrei să fii.”
……………………………………………………………
“Boierule, zise, aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
- “Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

* Nu este greşeală de tastare. “Priimit” este chiar termenul folosit de fabulist în “Boul şi viţelul”

Stimate prieten,

Sunt Moloţ Mircea Ioan, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara. După primii patru ani de mandat, permiteţi-mi să vă spun prieten, pentru că acest cuvânt redă cu exactitate ceea ce simt pentru hunedoreni.

Sunt mândru că trăiesc în acest judeţ, având ocazia să vă fiu alături şi să contribuim împreună la progresele judeţului nostru.

Ca şi mine, faceţi parte din (n.n. - dintre) aceia ce aşteaptă (n.n. - ,) zi de zi, împlinirea unei speranţe.

Mă simt dator să vă fiu aproape, de aceea nu ezitaţi să mă contactaţi. Ştiu că mai sunt multe de făcut (n.n. - de furat), dar trag nădejde că (n.n. - ,) ajutat de dumneavoastră, cele ce ne-am propus se vor realiza (n.n. - anacolut). Nu aveţi nevoie de promisiuni, ci de fapte.

Vă asigur că (n.n. - ,) la fel ca şi până acum, voi face cu credinţă şi seriozitate, (n.n. - virgulă inutilă) tot ce-mi va sta în putinţă pentru a fi în folosul oamenilor acestor locuri.

Cu prietenie,
Moloţ Mircea Ioan

Ca prin minune, scrisoarea a scăpat de destinaţia obişnuită: coşul de gunoi. Astăzi, venind acasă, altă scrisoare îmi făcea galeş cu ochiul. Şi mare-mi fu consternarea. Doar la primele două fraze. Apoi am râs. În cele din urmă mi-am făcut cruce. Rar recurg la un asemenea gest, care nu mă caracterizează. În cazul meu e semn de perplexitate.

Scrisoarea este anonimă, nu are niciun antet, nicio semnătură, nicio siglă. Ea reflectă  modul balcanic de a împroşca adversarul. Nu contest veridicitatea afirmaţiilor din scrisoare, dar nici nu le acord credit necondiţionat. Mă situez pe o poziţie de neutralitate. Oricum, nu am avut vreodată simpatie pentru liberalii noştri. Nu mai am răbdare să corectez greşelile de punctuaţie şi strania expresie finală “câtuşi de puţin”, care se asociază cu o negaţie, nefiind permisă utilizarea ei într-un context afirmativ.

Dragi hunedoreni,

Nu mi-a fost uşor să scriu această scrisoare. Pentru un om politic, cel mai greu lucru este să se retragă din viaţa publică.

Şi totuşi! Trecând peste toate orgoliile personale şi ale colegilor mei de partid, după multe nopţi nedormite, am ajuns la concluzia că este timpul să mă retrag.

Am făcut destule lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac. Am greşit destul de mult în viaţă. Vine o vreme când trebuie să facem cu toţii pasul în spate. În caz contrar, judecata şi plata păcatelor va fi mult mai aspră.

Am avut o familie de care mi-am bătut joc. Fata mea din prima căsătorie nici nu mai vrea să audă de mine. Pe bună dreptate, pentru că am fost un tată nedemn.

Am intrat în politică doar cu gândul de a face avere. Eram un profesor de matematică care se chinuia să trăiască dintr-o leafă amărâtă. Am reuşit în opt ani să adun o avere de peste 10 milioane de dolari. Am case, maşini, oi, un sat întreg cumpărat în Ţinutul Pădurenilor şi mai mulţi bani decât ar putea aduna din muncă cinstită orice om.

Tocmai din acest motiv, după nopţi nedormite, am ajuns la concluzia că trebuie să mă retrag.

Îmi cer scuze de la hunedorenii ai căror bani i-am cheltuit după bunul meu plac şi doar pentru propriul meu profit, cât timp am condus Consiliul Judeţean. Colegilor mei de partid le-aş spune să-mi urmeze exemplul şi să facă pasul îndărăt cât timp nu e prea târziu.

Ţara asta nu mai poate trăi în minciună şi hoţie. Tocmai de aceea m-am hotărât să mă retrag din lupta electorală. M-am hotărât să las în fruntea judeţului oameni competenţi şi cinstiţi. Poate aşa voi ajunge să-mi spăl câtuşi de puţin păcatele.

Al dumneavoastră smierit (n.n. - exact aşa scrie: smierit)
Fost preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara
Mircea Moloţ

Campania electorală s-a încheiat. Am remarcat spoturi insolite. Cei mai mulţi candidaţi au făcut excese de imaginaţie. Majoritatea de un grotesc smuls din Caragiale. Am fost sfătuiţi să încercăm cu o femeie, timpanele ne-au fost agresate cu scurte alocuţiuni revoltat-revoluţionare, răstite, pe fundal sonor eroic; am admirat dansuri din buric, manele, lătrături şi am savurat eternele cadouri constând în alimente.

O jumătate de partid, o isterică cu zâmbet tălâmb, suferind de diaree verbală (am numit-o pe Şandru Lavinia), sare la grumazul doctorului Oprescu. Până şi Freud ajunsese la concluzia că tratamentul optim pentru isterie este o palmă dată scurt şi sec. Neavând program electoral, ea şi cealaltă jumătate a PIN-ului, Guşă Cozmin, s-au transformat în tabloide mergătoare. Peste umerii lor rânjeşte satisfăcut Zeus.

Adriean Vicleanu ne spune cât de benefică a fost borduriada, în vreme ce se pregăteşte să lichideze fabrica de la Simeria, Marmosim, şi să o mute la Bucureşti. Între timp - aflu din presă - croşetează ultimele găuri în bugetul generos al Capitalei, spre îndestularea propriului buzunar.

Mădălin Voicu are o ieşire inteligentă, directă şi plină de umor: PSD are nevoie de arbori, nu de buruieni. L-a descris exemplar pe Geoană, împins de partid pe scări în ovaţiile mulţimii: “Rupe-ţi gâtul!” Şi-l va rupe cât de curând în hărmălaia sanguinară postelectorală. Geoană nu va fi ţap ispăşitor. Realmente este artizanul subminării procentelor partidului. Chiar dacă va câştiga Primăria Capitalei, va pierde în marile oraşe. Şi nu numai.

PD minus cratimă L şi-a pregătit, spun gurile rele şi spurcate, discursul înfrângerii. În esenţă, eşecul va fi pus pe seama furtului tip suveică, a absenteismului, a cumpărării voturilor. Nimic nou pe frontul de… Est. Lipseşte doar un Remarque din peisaj.

După ce am fost martor al atâtor campanii electorale, am ajuns la o concluzie care unora li se va părea blasfematoare la adresa lui Caragiale. Încerc să o transcriu scurt, deja aruncă cu pietre bigoţii pentru articolul anterior. Caragiale n-a avut talent. N-a inventat nimic. A avut doar simţul limbii. Tot ce a făcut a fost să consemneze realitatea imediată, o realitate schimonosită, care nu s-a schimbat deloc. Astăzi, realitatea şi-ar bate joc de el. Ar fi depăşit. Ar fi consternat. Şi ar rămâne uimit de rinocerii care aleargă pe uliţa satului, sub priviri reci, ionesciene.

Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, este demonizat pentru un gest de conciliere. Un gest normal, un gest autentic creştinesc. Din păcate, gestul l-a făcut victimă a fundamentalismului exclusivist ortodox. S-a împărtăşit alături de “duşmanii schismatici” greco-catolici.

Site-ul pe care e postat atacul denigrează o altă figură importantă a românilor transilvăneni, episcopul Atanasie Anghel, semnatarul concordatului din 1700 (data ar putea fi convenţională). Se spune că a fost “slab de înger“. Că a cedat presiunilor şi ameninţărilor. Realitatea este că, semnând actul de unificare, cu condiţia prezervării ritului bizantin, a ferit locuitorii Ardealului şi clericii de presiunile calviniştilor, majoritari în Dieta Transilvaniei. Ferocele proces de maghiarizare a fost astfel întârziat şi, în cele din urmă, evitat. Protecţia Romei şi a Vienei a minimizat efectele politicii de deznaţionalizare practicate de unguri în Transilvania.

Dacă un ignorant îl numeşte pe episcopul Atanasie “slab de înger“, Nicolae Iorga scria:

“Din umilinţa lui Atanasie a ieşit mântuirea noastră! Fără unirea în credinţă cu Roma, nu erau şcoli mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii.”

Unirea cu Roma a deschis tinerilor ardeleni porţile universităţilor occidentale şi ale marilor biblioteci, unde au descoperit documente privind originea românilor. Pe lângă marele câştig cultural, Ioan Inocenţiu Micu Klein a obţinut recunoaşterea românilor ca a patra naţiune oficială din Ardeal, pe lângă unguri, saşi şi secui. Până atunci ardelenii erau trataţi ca ”plebs valahica“.

În Ardeal, unirea confesională cu Roma a dus la acceptarea oficierii slujbei în limba română, la înfiinţarea de şcoli şi seminarii în limba română, la un impuls cultural nemaiîntâlnit şi la deşteptarea conştiinţei naţionale. Conştiinţa latinităţii şi introducerea alfabetului latin sunt rezultate incontestabile ale tinerilor ardeleni plecaţi la studii la Roma, Viena, Paris, Berlin (v. Şcoala Ardeleană). După terminarea studiilor, mulţi s-au răspândit în Moldova, Oltenia şi Muntenia pentru a purta mesajul naţional şi a promova deschiderea spre cultura europeană.

În 1588, Moldova deschisese negocierile pentru unificarea cu Roma. Proiectul a eşuat pentru că unele dintre cerinţele principale ale papei (viaţa cumpătată a clericilor şi a călugărilor, reglementarea regimului posesiunilor) nu au fost îndeplinite. Derogarea cerută de moldoveni a fost respinsă.

Ajungând la Blaj, centrul bisericii ortodoxe unite cu Roma, Eminescu a exclamat admirativ: “Te salut, mică Romă!” Eminescu, după cum se ştie, era ortodox, familia lui era înstărită şi avea propria biserică în care se ruga duminica. (Bisericuţa există la Ipoteşti, pe moşia familiei.)

Să spunem răspicat: pentru catolici, reformaţii sunt duşmani mai mari decât ortodocşii. Ortodocşii nu sunt o preocupare stringentă a romano-catolicismului, cum ne place să credem. Credincioşii catolicii sunt peste 1,7 miliarde, pe când cei ortodocşi nu ajung la 300 de milioane. Cifrele vorbesc de la sine.
_____________________________________

Notă: Când papa Ioan Paul al II-lea a fost în România, patriarhul Teoctist şi suveranul pontif s-au împărtăşit împreună în cadrul unei slujbe comune şi s-au binecuvântat reciproc. Atunci, care e “crima” mitropolitului Nicolae Corneanu?

Organizaţia Amnesty International a fost privită cu reticenţe de guverne şi comunităţi. Criticile - nu întotdeauna întemeiate - cuprinse în rapoartele periodice au produs schimbări majore şi au influenţat decizii politice. Publicarea rapoartelor este aşteptată cu răsuflarea tăiată de regimurile politice cărora le este imputată încălcarea drepturilor omului.

Rapoartele A.I. au produs deseori scandal, indignare, contestări furioase şi proteste oficiale. Principalele preocupări ale organizaţiei sunt “prizonierii uitaţi” (Peter Benenson), deţinuţii politici, lagărele de muncă, delictul de opinie, discriminarea pe baza unor criterii arbitrare (sex şi orientare sexuală, rasă, religie, pedeapsa cu moartea, utilizarea torturii şi crimele cu substrat politic).

Deşi A.I. este o organizaţie părtinitoare, menajând Statele Unite, Canada, Arabia Saudită, Sudan, Israel, rolul de observator activ al sistemelor politice şi sociale şi denunţarea represiunii au generat indirect schimbări de atitudine. Susţinerea avortului în cazurile de viol sau de periclitare a vieţii mamei au atras imprecaţiile Vaticanului, care a îndemnat la boicotul financiar al organizaţiei din partea catolicilor.

Intoleranţa şi ura întreţinută faţă de minorităţi (etnice şi sexuale), instigarea la violenţă faţă de aceste grupuri sunt semnalate cu îngrijorare de Amnesty International. (Sursa NewsIn apud Corina Creţu.) Dacă situaţia ţiganilor din Italia este reflectată echilibrat, cea din România este tratată cu superficialitate.

Ţiganii din România nu sunt discriminaţi. Sintagma neinspirată “ţigancă împuţită” este un simplu derapaj lingvistic. Descalificant pentru oricine, cu atât mai mult pentru un şef de stat. Jignitor mi se pare epitetul “împuţită“. Sau cel de “găozar” adresat unui ziarist, după ce în campania electorală s-a luptat cu disperare să câştige voturile homosexualilor.

În particular am dreptul să folosesc orice apelativ doresc la adresa cuiva. Dacă şefei mele îi spun “Sărut mâinile“, nu mă obligă nicio normă să îmi cenzurez gândurile şi cuvintele în discuţiile private.

ŢIGÁN, -CĂ, ţigani, -e, s.m., adj. I. S.m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. ♢ Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţ â g a n.

Îngrijorătoare este pudibonderia Bisericii, apărătoarea unei moralităţi vetuste. Care condamnă homosexualitatea, dar o tolerează în rândul clerului şi îndeosebi în mediul monahal. Ca şi pedofilia. Axiologia (incluzând valorile morale) este un domeniu proteic. Poate cel mai labil şi mai dinamic dintre toate. Participarea la manifestaţii organizate de partide extremiste şi îndreptate împotriva unei comunităţi importante (între 5-10% din populaţie, conform estimărilor) reneagă principiul iubirii aproapelui. Clamat. Niciodată aplicat.

Obtuzitatea şi conservatorismul Bisericii o plasează mental în Evul Mediu timpuriu. Fără un minim update spre Renaştere. Probabil o parte a clerului a rămas cu nostalgii interbelice, când patriarhul Miron Cristea a deţinut preşedinţia Consiliului de Coroană şi a Consiliului de Miniştri. Sau când, în timpul rebeliunii legionare, unii preoţi purtau crucea într-o mână şi agitau pistolul în cealaltă.

O certă evoluţie a mentalităţilor se constată în disponibilitatea de a aborda frontal astfel de probleme şi curajul de a exprima opiniile. Deşi vor fi destui care să le atace non-principial. Sau recurgând la citate fără relevanţă, ori începând peroraţiile cu “Dumnezeu spune…”, “Christos spune…” etc.
_____________________________________

Notă: Cu ocazia paradei gay din Bucureşti, care mi-a displăcut (detest exhibiţionismul, însă îl accept ca modalitate de exprimare), s-a vorbit despre parteneriatul civil ca fiind o reglementare legislativă care îi vizează exclusiv pe cetăţenii de orientare homosexuală. Nimic mai fals.

Susţin parteneriatul civil pentru că se referă şi la cuplurile heterosexuale. Dacă aleg să îmi trăiesc viaţa alături de femeia iubită şi refuzăm un act care să ne recunoască relaţia (Întrebări: De ce să recunoască statul sau biserica alegerea mea? În ce calitate? Este o alegere firească, la fel ca şi preferinţa pentru o anumită băutură. Am nevoie de un certificat care să ateste că-mi place berea?), eu vreau ca ea să beneficieze de toate drepturile care decurg din convieţuirea noastră.

Parteneriatul civil este un contract consimţit între cele două părţi, încheiat în faţa unui notar. La obligaţii egale, drepturi egale!

Libertarianismul nu se confundă cu libertinismul, deşi detractorii ideologiei libertariene întreţin voit confuzia, profitând de similitudinea termenilor. Ideea fundamentală se regăseşte în lucrările unei pleiade de filosofi: absenţa constrângerilor. În societatea imaginată de libertarieni, individul dispune de o libertate absolută, de dreptul absolut asupra propriei persoane şi asupra proprietăţii sale. Libertatea este sacră. Nu numai libertatea proprie, ci şi libertatea celuilalt.

Tendinţa minarhistă insistă pe restrângerea puterilor statului. O limitare extremă, care nu mai opune statul individului. Statul hiperdimensionat a devenit un monstru opresiv.

În numele binelui colectiv, statul impune impozite şi redistribuie arbitrar sumele luate prin constrângere. În numele “raţiunii de stat”, sintagmă care justifică orice abuz, individul este prizonierul statului pe care-l finanţează prin impozitele sale. El plăteşte statul ca să-i abolească libertatea.

Educaţia, sănătatea şi moneda rămân sub controlul statului libertarian, finanţat din impozite indirecte, al căror cuantum să fie insesizabil la nivelul venitului contribuabilului.

Tendinţa anarhistă se deosebeşte prin radicalism, proiectul social constând în suprimarea totală a puterilor statului. Societatea consensuală se dispensează de serviciile unui stat care reprezintă interesele unei categorii infime.

Pericolul anomiei este eliminat, spun ideologii anarhismului pacifist, printr-un set minimal de norme care să protejeze interacţiunea libertăţilor indivizilor. Anarhiştii extremişti urmăresc sabotarea puterii de constrângere a statului prin violenţă şi cer lichidarea secorului public, sursa principală a corupţiei.

Libertarianismul minarhist sau minimalist este o ideologie care se regăseşte la Thomas Jefferson, asumat de către teoreticieni ca urmare a măsurilor adoptate în calitatea sa de al treilea preşedinte al Statelor Unite. Discursul său inaugural a trasat coordonatele politicii aplicate sistematic, cu rezultate pozitive neaşteptate.

“Ce ne trebuie pentru a avea un popor fericit şi prosper? Un guvern înţelept şi cumpătat, care să-i împiedice pe oameni să se comporte nedrept unii faţă de ceilalţi, să-i lase liberi să-şi regleze propriile eforturi de industrializare şi progres şi să nu ia de la gura muncitorului pâinea pe care şi-a câştigat-o. Iată rezumatul unei bune guvernări.”

La Sibiu, independentul Sf. Ilie candidează împotriva Fecioarei Maria, Sf. Constantin împotriva mamei sale, Sf. Elena, Sf. Petru împotriva Sf. Pavel. Fluturaşi electorali având imprimate reproduceri ale unor picturi care înfăţişează chipuri de sfinţi au împânzit fosta capitală culturală a Europei. Sfinţii au devenit agenţi electorali, iar amvonul - tribună a discursurilor electorale.

Preotul Vasile Muntean, candidat independent pentru un post de consilier municipal, crede că impactul unei icoane este mai mare decât al propriului său chip. Ce ar fi ca Vasile Blaga să pună pe afişele sale chipul lui Sorin Oprescu? Aşa ar avea şanse mari să ajungă primar al Capitalei.

Alt preot, Achim Băcilă, candidează tot pentru un post de consilier municipal, dar din partea PNL. Ştiam că preoţii nu au voie să se angajeze explicit în politică. Pe când va candida Preafericitul fracturat la Preşedinţia României?

S-au semnalat şi alte anomalii, cum ar fi lipirea afişelor unor candidaţi în biserici. În buna tradiţie mioritică, sper că afişele au fost lipite peste chipurile sfinţilor. La fel ca pe panourile de afişaj, unde posterul unui candidat astupă zâmbetul rivalului.

Acumularea constrângerilor are ca efecte implacabile, mai devreme sau mai târziu, ruptura, explozia, defularea. Reacţia va fi cu atât mai violentă cu cât normele devin mai apăsătoare şi într-un număr atât de copleşitor încât individul îşi dă seama, în final, că a devenit sclav cu propriul consimţământ.

A dispune de persoană şi de proprietate conform deciziei fiecăruia, fără a impieta asupra libertăţii altuia, se dovedeşte a fi un principiu care-şi face loc tot mai mult în conştiinţele adormite prin perversele tehnici ale manipulării. Cui nu-i apare ca rezonabil principiul conform căruia orice acţiune umană trebuie să fie consensuală şi voluntară?

Forţa este ilegitimă, cu excepţia cazului apărării propriei persoane şi a proprietăţii. Cel ce are iniţiativa de a recurge la forţa fizică sau doar ameninţă cu represiunea, înşeală, minte şi fură violează principiul non-agresiunii, convenţional acceptat la nivelul corpusului social.

“Potenţial, un guvern este cea mai periculoasă ameninţare la adresa drepturilor omului: el deţine monopolul legal al utilizării forţei fizice împotriva victimelor legal dezarmate. Câtă vreme este nelimitat şi nesupus respectului faţă de drepturile omului, un guvern este inamicul mortal al oamenilor”.

Conform standardelor tradiţionale, libertarianismul este un eclectism între principii doctrinare aparţinând stângii şi dreptei politice. Restructurarea conceptuală a ultimelor decenii aruncă în derizoriu delimitările false şi rigide al căror efort converge spre situarea unei ideologii de o parte sau de alta a frontierelor trasate în interiorul sferei politicului. Iar libertarianismul, prin simpla lui apariţie, a reuşit să arate că încadrările clasice şi-au epuizat criteriile sterile.

Dubla situare conferă libertarianismului un statut distinct şi original, care accentuează deruta clasificărilor stricte şi neputincioase în cuprinderea exhaustivă a complexităţii realului. Planul libertăţilor individuale duce la tendinţa trierii libertarianismului de partea stângă a panoramei politice prin constatarea preeminenţei principiilor non-represiunii, consumului voluntar de droguri, exprimării libere, imigraţiei nerestrictive, sexualităţii neinhibate.

Clasarea în dreapta eşichierului ideologic este determinată de susţinerea acerbă şi necondiţionată a proprietăţii, a schimbului, a diminuării drastice a fiscalităţii până la dispariţia ei şi a refuzului politicilor etatiste de redistribuire socială a veniturilor.

Derivat din liberalism, libertarianismul s-a afirmat ca versiune radicală şi mult evoluată a acestuia, astăzi fiind o filosofie politică fundamentată pe distincţia inconfundabilă dintre acţiunea voluntară şi acţiunea constrânsă. Ayn Rand, Robert Nozick, Murray Newton Rothbard etc., promotori ai liniilor generale libertariene, trasează proiectul politic şi social al comprehensiunii societăţii pornind de la individ, excluzând sensul invers, cel al înţelegerii individului pornind de la societate.

Viziunea colectivistă arbitrară, respinsă dintru început de filosofia libertariană, se situează la antipodul clasicei teorii aristotelice a statului preexistent individului, din care a derivat ideea aberantă a statului providenţial.

Poate fi un individ realmente liber într-o societate care-i impune zilnic noi constrângeri şi-l prinde în chingile unei noi legi? Se manifestă liber cel care îşi vede diminuat constant perimetrul de acţiune şi care caută metode de a se apăra de agresiunea societăţii susţinute de stat?

“Un stat minimal, limitat la funcţia de protecţie împotriva violenţei, hoţiei, escrocheriei şi la asigurarea respectării contractelor private este justificat. Orice extensie a acestor funcţii violează dreptul individului de a nu fi constrâns şi, deci, e nejustificat.” (Robert Nozick)

Durerea de măsea dilată subiectiv timpul. Mă întorc la explicaţia vulgarizatoare a lui Einstein asupra relativităţii şi, coroborând-o cu percepţia afectivă a temporalităţii, îi dau dreptate. Într-un fel resimţim durata unui minut când stăm cu fundul pe o plită încinsă şi în alt fel când ne plimbăm de mână cu o fată frumoasă. Sau la legea sadică a lui Murphy: Durata unui minut depinde de partea pe care te afli la uşa de la toaletă.

Nu-mi amintesc decât o seringă şi un cleşte ţinut de degetele monstruoase ale stomatologului. Infernul pare o liniştită staţiune de odihnă pe lângă scaunul de tortură, iar timpul petrecut în Purgatoriu - un concediu. Mâine calvarul va reîncepe. Pe acelaşi scaun, cu acelaşi torţionar.

De la stomatolog, la instruirea pentru alegerile locale. Nu particip nici ca reprezentant al vreunui partid politic, nici ca observator, ci ca preşedinte al unei secţii de votare. Într-un cartier cu o notorietate de neinvidiat. M-a tentat o asemenea experienţă inedită. Şi banii. Pentru câteva ore de instruire şi o zi de muncă, voi câştiga un sfert din salariul meu lunar.

Am pierdut două ore, pentru că nu am aflat nimic nou faţă de ceea ce cuprinde legislaţia publicată pe site-ul Prefecturii. O doamnă judecător, cam înţepată şi puţin irascibilă, a citit cele mai importante fragmente din lege. Cu alte cuvinte, m-am dus bou şi am plecat vacă.

Când mergeam să votez, vedeam în comisii pensionari (mai mult la figurat, decât în privinţa limitei de vârstă) care păreau proaspăt deshumaţi. Acum suntem mulţi tineri. Chiar foarte mulţi. Ca preşedinţi şi locţiitori ai preşedinţilor secţiilor de votare. Mă aşteptam să văd o sală plină de zombies. Să fie un semn al schimbului de generaţii? Ar fi cazul să se predea ştafeta.

Când să urc în maşină, mi-a sarit în ochi o inscripţie scrijelită pe albastrul metalizat: “DORIN”. Nu e prenumele meu. Am înţeles că proştii semnează pe toate gardurile, dar cu maşina ce-au avut? Aş fi preferat un graffiti…

Scot din memorie numele elevilor, blestematul nume Dorin. Sunt şase, dintre care pe doi i-am lăsat corigenţi semestrul trecut, iar alţi doi le vor călca triumfal pe urme la sfârşitul acestui semestru. Prinde orbul, scoate-i ochii! Am lipit un abţibild cu nişte flăcări. Un kitsch înfiorător, dar care maschează provizoriu oribila inscripţie.

Dacă şi ziua de mâine va decurge la fel, voi realiza cea mai spectaculoasă şi originală sinucidere, ca să crape emo kids de ciudă.

Psihologii au explicat fenomenul emo ca derivat al unui complex de inferioritate. Hipersensibilitatea, anxietatea, depresia sunt explicate prin sentimentul abandonării, al inutilităţii propriei existenţe, al unor traume infantile şi al unor obstacole existenţiale aparent de netrecut.

Jargonul psihologilor nu satisface nevoia unei explicaţii autentic ştiinţifice. Pentru că aceeaşi explicaţie se regăseşte, cu uşoare adaptări, în toate situaţiile care au un sfârşit tragic.

Sinuciderea unui soldat sau a unui poliţist este articulată pe un eşec sentimental - ne spun psihologii, complet lipsiţi de imaginaţie. Explicaţiile lor standardizate nu prezintă niciun interes. Când un psiholog este invitat la o televiziune pentru a clarifica o sinucidere, deja ştiu ce va spune. Fiindcă îşi reciclează texte mai vechi şi le aduce la zi.

Complexitatea motivelor depăşeşte explicaţia raţională. De cele mai multe ori. Fiecare situaţie este unică şi ireductibilă la un şablon.

În cazul emo kids, explicaţia favorită a psihologilor este dezmembrarea familiei. Unul sau ambii părinţi pleacă în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, în străinătate. Copilul/ adolescentul rămâne în grija bunicilor. Lipsit de afecţiune, recurge la gesturi disperate. Adoptă un stil de viaţă extravagant, se îmbracă excentric, preferă culorile închise şi îşi scoate în evidenţă ochii printr-un contur negru, pronunţat.

De câteva săptămâni am observat o epidemie de sinucideri sau de tentative de sinucidere. Orice copil care se joacă cu lama peste vene este catalogat ca emo. Orice adolescent isteric şi depresiv care se ceartă cu părinţii şi fuge de acasă este emo. Orice adolescent care rămâne corigent sau repetent şi încurcă folia de fenobarbital cu cea de aspirină, în încercarea de a se sinucide, este emo. Psihologii identifică fără ezitare culpabilul universal: emo.

Dacă abandonarea copilului este cauza predominantă a angoasei şi disperării unui adolescent, de ce curentul emo nu s-a dezvolat în centrele de plasament? Nu se poate da un răspuns. Psihologii sunt opaci, obtuzi şi se rezumă la o serie de clişee limitative. Nu există o explicaţie general valabilă. Fiecare caz prezintă particularităţi.

Curentul emo generează o stare de spirit, nu desemnează raporturi cauzale. Fenomenologic, cel care aparţine curentului emo se exteriorizează prin stil, comportament şi atitudine. Motivaţia afilierii la curentul emo (preponderent muzical, informaţie omisă de psihologi) diferă, uneori radical, de la caz la caz.

Un emo este mai mult un teribilist care vrea să fie remarcat prin comportamentul său ostentativ. Prin ţinuta ţipătoare. Cauzele sunt multiple. În primul rând, nu are calităţile care l-ar face remarcat într-un grup. Un emo nu vrea să treacă neobservat. Un emo nu vrea să fie ignorat. Un emo nu este, însă, un disperat. Disperarea autentică nu se exhibă teatral. Ea se consumă în singurătate.

„Versetele satanice”, al cincilea roman al lui Salman Rushdie – romancier britanic de origine indiană -, i-a adus autorului în 1988, anul apariţiei, premiul Whitbread. La 14 februarie 1989, ayatollahul Khomeini (liderul spiritual al musulmanilor iranieni) pronunţă o fatwa (decizie de condamnare la moarte) împotriva lui Rushdie, eveniment care-l obligă să trăiască în clandestinitate, sub paza strictă a serviciilor secrete britanice.

Editurile care publică romanul devin ţinta unor atentate devastatoare, iar unii editori sunt asasinaţi sau grav răniţi în atacuri ale commando-urilor islamiste.

Ieri s-a desfăşurat la Napoli o violentă manifestaţie organizată de ecologiştii italieni. Ei se opun deschiderii unor noi gropi de gunoaie. Preferă să se sufoce din cauza mirosurilor grele. Pericolul unei epidemii creşte cu fiecare oră. Oraşul riscă să intre în carantină. Peste 100000 de tone de gunoaie se răsfaţă nestingherite pe străzi.

Berlusconi a semnat un decret de înfiinţare a unor gropi de gunoaie. Gropile vor avea regim… militarizat! Taberele de ţigani, români şi albanezi de la periferie par o mică glumă pe lângă starea străzilor oraşului. Dacă tot invocăm gradul scăzut de civilizaţie din România, hai să aruncăm o privire şi în bătătura altora.

Probabil că oligofrenul de Bucurenci, care cerea moartea picnicarilor pentru un pet aruncat pe coclauri, priveşte mulţumit la televizor imaginile care arată mizeria de nedescris din Napoli. Sau se pregăteşte să extermine administraţia oraşului Napoli pentru intenţia de a deschide noi haznale. Poate că aşa ar trebui să arate un oraş în viziunea ecologiştilor…

Câteva dintre măsurile adoptate de guvernul de la Roma au fost catalogate blând şi pe un ton elegant de europarlamentarii Corina Creţu şi Adrian Severin ca fiind legi amintind de fascism. (v. Update) Guvernul Berlusconi are un program politic fascist. Nu numai în privinţa pieţei muncii şi a mobilităţii forţei de muncă. Măsurile aprobate în oraşul gunoaielor, Napoli, seamănă izbitor cu Legile de la Nürnberg. În plin scandal Mailat, guvernul de la Roma a încercat un şantaj: depozitarea gunoaielor în România, în schimbul îmblânzirii tonului autorităţilor italiene. Informaţia a transpirat şi trocul a fost anulat.

Legile de la Nürnberg au fost ratificate în unanimitate la 15 septembrie 1935. Congresul al VII-lea al Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani a fundamentat juridic rasismul, antisemitismul, puritatea rasei. Legile propuse de Hitler urmăreau protejarea sângelui german, păstrarea onoarei germane, obţinerea şi retragerea cetăţeniei Reichului, excluderea evreilor de la exercitarea profesiilor liberale (medicină, avocatură etc.) şi din sistemul de învăţământ.

Legile de la Napoli sunt profund xenofobe. Imigraţia clandestină devine delict pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. Statisticile oficiale estimează la 650000 numărul persoanelor care trăiesc în Italia fără acte legale.

Dacă un imigrant clandestin este depistat în timpul unui raid al poliţiei, el va fi internat într-un lagăr special pentru o perioadă de până la 18 luni. (Le propun Auschwitz, Dachau, Mittelbau-Dora. Momentan dezafectate şi aflate în conservare. Deţinuţii vor avea nevoie de un medic de familie. Josef Mengele a murit, dar Ciomu trăieşte. Aşa se va evita cu succes sporul natural al imigranţilor.)

Familiile despărţite prin decizia unuia dintre soţi de a emigra se vor putea reuni după efectuarea testului ADN. (Test care nu va stabili nicidecum relaţia maritală. Prin urmare, celor care vor să emigreze le propun căsătoriile incestuoase, astfel încât autorităţile italiene să aibă mai puţină bătaie de cap.)

Căsătoria dintre o persoană care deţine cetăţenia italiană şi o persoană de altă cetăţenie trebuie supusă unui test de anduranţă de 2 ani. Abia apoi soţului/ soţiei îi va fi acordată cetăţenia italiană. Locuinţele şi alte clădiri închiriate imigranţilor ilegali vor fi confiscate. Proprietarii vor fi pedepsiţi şi cu o pedeapsă privativă de libertate de la 6 luni la 3 ani.

Fostul ministru liberal de externe, ageamiul şi ridicolul Cioroianu, s-a trezit azi vorbind despre statutul românilor din Italia şi despre măsurile guvernului de la Roma. Cât a ocupat prin impostură fotoliul lui Titulescu, şi-a plimbat “logodnica” prin toată lumea, başca a mai şi prezentat-o pe ţiitoare unor doamne de rang înalt, dar de situaţia românilor nu l-a durut nici în părţile dorsale. Poate că era bine dacă l-ar fi durut măcar acolo. Nu cred că e plăcut.

Update: Citind afirmaţiile doamnei Corina Creţu la o conferinţă de presă, revin asupra primului paragraf. Limbajul este tăios, deloc predispus la concesii, reflectând o demnitate pe care niciun politician român nu a mai avut-o de cel puţin 4 ani. În consecinţă, nu pot decât să-i adresez felicitări şi să o asigur de admiraţie şi respect.

Criza creditului ipotecar, criza energetică, criza alimentară. Crize… crize… crize… crize… Previziunile lui Malthus revin în atenţie. Populaţia creşte în progresie geometrică; mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. Disproporţiile se impun cu forţa evidenţei. Suprapopularea este inevitabilă. Explozia demografică din Asia a rupt echilibrul relativ al pieţei orezului. Este doar un început anemic. La bursele de mărfuri creşterile cotaţiilor nu mai surprind. Surprizele se produc în cazul scăderii indicilor bursieri. Scăderi care nu mai sunt tolerate.

Perioada interbelică a lansat un nou sport naţional în Statele Unite: speculaţia bursieră. Toţi câştigau. Nimeni nu pierdea. Ritmul afacerilor creştea ameţitor. Prosperitatea nu putea fi clătinată. De nimeni. De nimic. Aparent. Supravalorizarea acţiunilor era de neoprit. Până într-o zi. De joi. Neagră pentru cei mai mulţi, albă pentru consorţiul financiar privat care îndeplineşte rolul de bancă centrală în Statele Unite. National Reserve Bank. Consorţiu bancar înfiinţat de John D. Rockefeller, J.P. Morgan, N.M. Rothschild şi Paul Moritz Warburg.

Nu cred în ciclicitate necesară. Nu cred în teoria epuizării periodice a factorilor de producţie. În schimb, cred în politica interesului. Crizele generează sărăcie. Sărăcia alimentează conturile unor personaje din umbră. Ale căror averi diminuate trebuie refăcute. Şi augmentate. Ciclic. Sintetizat cinic, etapa de boom economic prevesteşte criza. Principiul este simplu: creează bogăţie, ca să ai de unde spolia.

Anul 1929 este emblematic. Patima bursieră a generat o foame de monedă fără precedent. Câştigurile preconizate au creat datorie. Pentru a se lansa în speculaţii bursiere, americanii s-au împrumutat. De la bănci. Bănci deţinute de un club exclusivist. Domeniul bancar s-a dezvoltat ameţitor, periclitând supremaţia celor patru moguli ai finanţelor: Rockefeller, Morgan, Rothschild şi Warburg.

Cel mai popular credit consta în finanţarea unei părţi de 90% din valoarea acţiunilor care urmau să fie cumpărate. Cumpărătorul nu trebuia să achite decât 10%. Cash. Şi câştiga bani suficienţi ca să ramburseze creditul cu dobânda aferentă şi să rămână cu profit. Totul părea perfect. Incredibil. Sărăcia va fi un capitol trist înscris în cărţile de istorie. Peste câteva generaţii americanii vor privi definiţia sărăciei din dicţionare ca pe o curiozitate. Economică şi lingvistică. După cum egiptenii antici nu aveau în vocabular termenul sclav, tot aşa limba engleză va casa cuvântul sărac.

Însă contractul de creditare conţinea o clauză perversă. (Euforia prosperităţii a exclus din calculele debitorilor aplicarea ei.) Banca putea cere restituirea creditului şi a dobânzii lui în termen de 24 de ore printr-o somaţie. Peste noapte, sute de mii de americani au primit asemenea somaţii. Sute de mii de americani care nu dispuneau de lichidităţi, întrucât fuseseră investite în acţiuni. Soluţia? Vânzarea acţiunilor. Bursa a fost inundată într-o singură zi. Toţi vindeau. Nimeni nu mai cumpăra. Cursul acţiunilor s-a prăbuşit vertiginos. Căderea liberă a generat panică.

Bursa s-a închis. Falimentele au început să curgă. Rechemarea banilor în bănci a fost acţiunea premeditată a celor trei bancheri. Au dat tonul şi celorlalte bănci. Care, în mod deliberat, n-au fost avertizate. Băncile lui Rockefeller, Morgan, Rothschild şi Warburg au rezistat. Profiturile anterioare le-au permis luxul unor pierderi minore. Pierderi acoperite ulterior prin preluarea la un preţ derizoriu a instituţiilor bancare intrate în lichidare. Băncile medii şi mici au clacat. 9400 de falimente în sistemul bancar. 9400 de bănci care n-au reuşit să recupereze din creditele acordate sume suficiente pentru a face faţă uraganului. Cine mai are curajul să afirme că a fost o criză obiectivă?

Malthus identifică două mecanisme de reglare a populaţiei prin raportare la subzistenţă şi dezvoltare: mecanisme obiective (catastrofe naturale, epidemii) şi mecanisme preventive (declanşate de om: războaie, politici de exterminare prin inaniţie, sterilizarea populaţiei sărace). Deja reţeta pare a fi pusă în aplicare. Orezul este alimentul de bază al unui sfert din populaţia globului. Flăcările războiului se extind. În Africa, a muri de foame este o banalitate. Norii crizei alimentare întunecă şi Europa. Să fie doar un lanţ de coincidenţe fatidice?

Dezbatere aprinsă. Subiectul: implicarea copiilor în campania electorală. Logoree despre exploatare şi dreptul copilului la imagine. Sesizarea autorităţii electorale şi a celei pentru protecţia copilului a fost cea mai populară propunere a ziariştilor de la Realitatea TV. Ei au propus, ei au îmbrăţişat entuziast ideea.

Cazul particular al candidatului PD-L de Zalău mi s-a părut interesant. Imoral, poate. Ilegal, nu văd de ce. Dacă o lege prevede explicit că un copil al candidatului nu are voie să apară fie alături de tatăl lui, fie singur, dar în sprijinul cauzei acestuia, atunci legea este idioată.

Nu m-am obosit să caut legile care reglementează desfăşurarea campaniei electorale şi cele privind drepturile copilului. Am ascultat comentariile şi am remarcat că ziariştii invocau legi care le dădeau peste cap raţionamentele destul de sincopate.

Printre altele am aflat că, pentru a apărea într-o campanie media, un copil are nevoie de acordul părinţilor. Acord care, în cazul de faţă, nu a fost negat de nimeni din studio. Legea electorală nu interzice apariţia copiilor în postere, bannere şi clipuri electorale. Întreaga discuţie a fost de o inutilitate desăvârşită.

Copiii candidatului sunt eleganţi. Sunt fotogenici. Sunt decenţi. O ziaristă a trustului a sărit cu un reproş de neînţeles: “Copiii sunt îmbrăcaţi la patru ace!” A continuat aproape intrând în colaps cardio-respirator: “Cei doi nu fac reclamă la margarină sau la detergenţi!” (Citatele sunt aproximative, dar exprimă esenţa, fără a o denatura cu nimic.)

De-aici am dedus că este moral şi decent să arăţi un copil stând pe budă (scuze pentru termen), cu popoul dezvelit şi ţinându-se de nas, sufocat de pestilenţa defecaţiei sale şi strigându-i mamei: “Pfiiiiii… Ce urât miroaseeee!!!” Imaginea copilului este, intr-adevăr, serafică…

Cei de la Realitatea TV ar trebui să-şi amintească. Au difuzat luni la rând reclama scârboasă chiar la orele prânzului…
_____________________________________
Notă: Foto preluate din “Cotidianul”.

O zi sub semnul unei replici din filmul “Charlie Wilson’s War”. Despărţindu-se de cele două dame de companie la aeroport, congressmanul Charlie Wilson, interpretat de Tom Hanks, le strigă în loc de rămas bun: “Fetelor, să nu uitaţi să mergeţi la vot!” Cu subînţelesul: “Fetelor, dacă mergeţi la vot, nu uitaţi de mine. Votaţi-mă!”

Nimic anormal. Fiecare vot are o importanţă deosebită. Candidatul care dispreţuieşte fie şi un singur vot este inconştient. Adrian Năstase a pierdut la limită şi puţin suspect în faţa lui Traian Băsescu. Sunt convins că şi votul meu l-a doborât pe cel mai performant prim-ministru din ultimele două decenii. La dispreţ am răspuns cu indiferenţă. Ştampila de vot l-a ocolit. Dacă aş fi ştiut ce va urma, aş fi dormit în ziua alegerilor. Sau aş fi pierdut vremea în mod plăcut.

În ziua “localelor” voi evita circumscripţia electorală. Candidaţii sunt palizi. Sub toate aspectele. Al prezenţei, al proiectelor, al intelectului. Votul meu e prea important ca să-l irosesc. Prefer să-l păstrez. Chiar dacă nu se reportează.

Candidatul PSD. A intrat, sfidându-i pe cei ce aşteptau civilizat, în cabinetul medical. La ieşire avea aceleaşi priviri parcă dezgustate de prezenţa pacienţilor în sala de aşteptare. Dacă ar fi schiţat un murmur de scuză, ar fi atenuat efectul gestului de sfidare. Ionel Răducea.

Candidatul PC. Are un renume. Pozitiv. Fost campion mondial la box, fost campion naţional la raliuri. Program subţire. Cunoscut doar pentru certurile cu primarul en titre pentru un spaţiu ocupat cu o construcţie care a muşcat ilegal din domeniul public (o bucată de trotuar). Mihai Leu.

Candidatul PRM. Acum PRM. Fost PDSR, fost…, fost…, că nici el nu mai ştie. Fost primar. 12 ani de stagnare totală. Probabil respiraţia sa duhnind a alcool a sedus alegătorii, iar privirea rătăcită i-a hipnotizat. A consolidat o construcţie. “Căsuţa bătrânească” - după cum a descris-o într-un interviu acordat presei locale -  a mamei sale. A consolidat-o cu 2 etaje. Remus Mariş.

Candidatul PNL. Necunoscut. Agresiv. Proprietăţi imobiliare nenumărate. Probabil acum râvneşte şi la domeniul public. Campanie exclusiv negativă. Deşi e neoprotestant şi ar trebui să întoarcă şi celălalt obraz. C-aşa-i în Scripturi. Ovidiu Hada.

Candidatul PD-L. Primar. Sper că, în curând, ex. În primul an al mandatului a schimbat puţin faţa oraşului cenuşiu, stahanovist, cu aspect tern. Deşi combinatul siderurgic este istorie. A distrus două parcuri dând aprobare pentru construirea unor cârciumi oribile.

Pe lângă combinatul siderurgic, şi parcurile sunt o amintire. Pe locul fostului combinat a promis un parc industrial. În 4 ani terenul s-a umplut de bălării. Gurile rele spun că practică un comision exorbitant pentru concesionarea terenurilor. Nicio investiţie. Decât în propria vilă, care a răsărit mândră, ca după o ploaie de primăvară.

A stimulat apetitul elevilor pentru învăţătură împărţind caiete. În şcoli! Pe caiete, sloganul: “Primarul tău, Nicolae Schiau, îşi face temele pentru tine!” Educativ. Un primar sârguincios. Studios, băiatul. Când vor controla temele, profesorii vor fi trimişi, în mod justificat, la primar. _____________________________________
Notă: Foto preluată din “Hunedoreanul“, ediţia din 15 mai 2008

Update: Emisiunea lui Răzvan Dumitrescu a prezentat un top al celor mai penibile clipuri electorale. L-am remarcat pe candidatul PD-L la Primăria Devei, Ioan Inişconi, în rolul lui Wilhelm Tell.

Campanie electorală, competiţie a promisiunilor şi minciunilor. Atacuri şi zâmbete contrafăcute. Elogiul cetăţeanului. Brusc şi-au amintit de noi. “Românul nu e prost. Românul înţelege mai mult decât cred politicienii.” - spun toţi candidaţii, fără excepţie. Măguliri, linguşiri, gudurări, ochi dulci, pupici, bezele. Sondaje de opinie contestate. Sondaje de opinie fetişizate.

Candidaţi îngâmfaţi, candidaţi certăreţi, candidaţi pragmatici, candidaţi patetici. Caraghioşii cotaţi cu un procent de sub 5% din intenţiile de vot afişează o mină triumfalistă. Se simt discriminaţi de posturile de televiziune. Pretind că nu sunt lăsaţi să se exprime. Iar când se exprimă, ei atacă în toate părţile. Inventează comploturi, carteluri între candidaţi şi partide.

“Jocurile sunt făcute. Alegerile vor fi furate.” - afirmă sentenţios caraghioşii. “Cetăţeanul va fi înşelat. Votul lui va fi deturnat.” Gravitatea tonului contrastează cu flatările rostite insidios cu câteva clipe înainte. Adică românul nu este prost, nu poate fi înşelat de trocul murdar din culise. Şi totuşi va fi înşelat. Aici logica cedează. În traducere liberă: “Nu eşti prost, prostule!”

Preşedintele şi-a scos dulăul la plimbare. Copacii sunt primii care protestează. Dulăul încearcă un zâmbet fericit şi… uşurat. Pe figura lui răsare, însă, un rictus. Lesa e prea scurtă şi îi limitează drastic libertatea de mişcare. Încă o marionetă pusă în vitrină.

Un candidat, altminteri serios, îşi arată ranchiuna şi se imaginează în postura lui Marat. Nu tocmai demnă. Ar trebui să aleagă un personaj mai apropiat de vremurile noastre. Un Robert F. Kennedy. Marat a murit asasinat în cadă de o “femeie închiriată”.

Altul, becalist, pretinde că a fost accidentat intenţionat de un autoturism aparţinând serviciilor secrete.

Un avocat guraliv dintr-un partid pe cale de dispariţie, deloc convingător, încearcă să schimbe formatul emisiunilor la care este invitat. Un etern nemulţumit. Nu înseamnă că e şi perfecţionist.

Un chirurg vrea să opereze tumoarea malignă din administraţia locală. Este acuzat că hibernează. Se induce ideea că ar fi o creatură nocturnă şi, în consecinţă, malefică. Are un limbaj puţin deplasat pentru un aspirant la funcţia de primar. Nu ştie să fie binevoitor. Prea încrezător în sine.

Un ministru vrea fotoliul lui Delavrancea. Discurs pragmatic, tehnicist, bine construit, coerent. Cel mai coerent. Argumentul suprem: vasta experienţă în administraţia centrală şi locală. Rezultate: zero. Niciun kilometru de autostradă. Licitaţii peste licitaţii, licitaţii amânate, licitaţii anulate. Cu vorbe nu se astupă gropi, nu se fluidizează traficul, nu răsar locuri de parcare.

Cu mintea înceţoşată în comploturi tenebroase, leader al unui partid compus din doi membri (el şi o colportoare de bârfe imunde, o infantilă cu un zâmbet artificial, parcă lipit cu superglue), se visează taximetrist primar. Nu are proiecte, nu cunoaşte Capitala. Ingrat la modul absolut, muşcă toate mâinile care l-au hrănit. Inadaptat, megaloman, suferind de mania persecuţiei, vrea să îşi asume rolul de cleaner al administraţiei Capitalei.

Aşadar, cu entuziasm, la vot!

Apariţia romanului speculativ al lui Dan Brown a iscat controverse furtunoase. Vaticanul a fost cea mai vehementă voce. A îndemnat la boicotarea cărţii. Fără succes. Efectul a fost contrar: i-a făcut publicitate. Dan Brown a devenit vedetă. Banii proveniţi din încasarea drepturilor de autor l-au făcut un om bogat. Gravitatea şi atenţia excesivă arătate romanului s-au întos împotriva Bisericii. Lumea ortodoxă nu s-a lăsat mai prejos. Astfel, Bisericile creştine au dovedit că nu ştiu să stabilească limita dintre literatură şi ştiinţă şi şi-au produs singure deservicii.

Cartea lui Dan Brown nu se pretinde un studiu ştiinţific. Este o simplă ficţiune. Cu personaje celebre. Mitologia, obscurul, ocultul şi misterul au fost dintotdeauna cele mai căutate mărfuri. Campania de denigrare a “Codului lui da Vinci” i-a făcut pe mulţi să se întrebe: “De ce depune Biserica atâtea eforturi pentru a combate un roman? Oare nu fiindcă dezvăluie adevăruri interzise?”

Poate cu intenţii ascunse, Dan Brown a atacat o organizaţie asupra căreia planează mari semne de întrebare: Opus Dei. Brusc, organizaţia a decis să-şi deschidă porţile şi să comande articole şi documentare favorabile despre activitatea sa. Nu a reuşit să convingă. Din contră, a alimentat echivocul. Şi a focalizat atenţia asupra surselor oculte de finanţare, redeschizând cazul Băncii Ambrosiano.

Intrat în semi-anonimat, Michael Baigent a deschis acţiune juridică împotriva lui Brown, acuzându-l de plagiat. O nouă confuzie între literatură şi cercetarea istorică. Deşi a folosit metode îndoielnice, Baigent a pretins încă de la apariţia bestseller-ului Holy Blood, Holy Grail că este un studiu. Dan Brown nu a pretins că este altceva decât autor de ficţiune. Chiar dacă documentarea sa a inclus documentele falsificate de Plantard şi unele evanghelii descoperite la Nag Hammadi.

După 3 ani de procese şi apeluri, Michael Baigent a fost condamnat la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată totalizând 3 milioane de lire sterline. Ca efect al proceselor răsunătoare, cărţile lui Michael Baigent au fost reeditate şi vânzările s-au sitat la cote înalte. Ambii autori au profitat de popularitatea şi intensa mediatizare prilejuite de procese ca să augmenteze vânzările propriilor cărţi.

Parcarea unui hypermarket. Pentru o seară a căpătat altă destinaţie. Garduri metalice pe distanţe apreciabile. Patrule de jandarmi cu priviri suspicioase. Viermuială. Bâlci oriental. Fără manele. Terase improvizate şi miros de bere. Eternul sfârâit al grătarelor, fum, mici şi cârnăciori. Baloane şi ţigani răspândiţi, care oferă nimicuri la preţuri incredibil de mari. Involuntar îmi pun la adăpost mobilul, actele şi banii. Nu se ştie niciodată. Precauţie necesară.

Oameni de toate vârstele aşteaptă cu neastâmpăr ora 21. Ora începerii concertului. Pentru un oraş mediu, cum este Deva, sosirea unei formaţii celebre în anii ‘70 - ‘80 este un eveniment care nu va fi uitat cu uşurinţă. Îmbulzeală. Abia se găseşte un loc pe băncuţele din lemn înghesuite sub umbrelele masive şi peticite.

Maşina mi-a rămas abandonată pe aiurea, pe un teren viran, între alte maşini cu numere de Arad, Timiş, Alba, Cluj. Şoseaua de centură a fost blocată. Trec numai VIP-urile, cu Jeep-uri nervoase. Slugarnici, poliţiştii se înclină în timp ce salută maşinile şi numerele, nu ocupanţii lor.

Nori cenuşii năvălesc deasupra Devei şi înghit ultimele ochiuri de cer albastru. Câteva fulgere despică norii. În câteva clipe ropotele furtunii acoperă orice alt zgomot. Primarul Devei, cu un aspect porcin, urcă pe scenă vizibil incomodat de burdihanul care i se revarsă peste cureaua pantalonilor. Un discurs electoral scurtat de vociferările mulţimii adunate în faţa scenei.

Ora 21:20. Membrii celebrei formaţii urcă săltăreţ pe scenă. Sunt neplăcut surprins de gradul de decrepitudine fizică. În mintea mea au rămas tineri. Aproape că exclam: “Sunt impostori!” După primele cuvinte mă conving de identitatea lor. Voce inimitabilă. Melodii celebre, interpretare de calitate, no playback. Sonorizare execrabilă. Din cele două monitoare laterale, unul se stinge. Se reaprinde după 10 minute. În ciuda ploii, rezist eroic. Câteva domnişoare isterice agită umbrelele prin faţa ochilor mei. Le calmează prompt un poliţist vigilent.

 Rar asemenea evenimente în adormita Devă. Fumul de pe scenă mă duce cu gândul la maşina de făcut ceaţă, din The Addams Family. Îmi spun că s-au deranjat degeaba. Fumul sufocant al grătarelor era suficient pentru decor.

După 1 oră şi 45 de minute, concertul se încheie apoteotic cu hitul Living Next Door to Alice. Deşi interpretează versiunea cenzurată, urlu din toţi plămânii refrenul consacrat în pauzele sugestive ale solistului zâmbitor. Şi nu numai eu fac vocalize. Toată parcarea se cutremură sub urletele mulţimii: Who the f..k is Alice?

La sfârşitul concertului îmi pun întrebări despre “istoria creşterii şi descreşterii” unei formaţii, despre mărire şi decădere. Cât de jos trebuie să decadă trupa Smokie ca să cânte în parcarea de la Real, în Deva, în campania electorală a unui primar semianalfabet? Sau ce sumă a primit din bugetul local pentru a concerta la Deva? Am spus bugetul local? Da, pentru că primarul a devansat Serbările Cetăţii. Care au picat, în consecinţă, fix în mijlocul campaniei electorale…

Update: M-a impresionat în mod plăcut Mike Craft când, în final, a strigat în microfon: “God Bless Romania!”

Câţiva istorici, cei mai mulţi amatori, s-au grăbit să preia ideea Prioriei din Sion şi să considere autentice documentele falsificate ale lui Plantard. Şarlatania a funcţionat până când Michael Baigent, un psiholog şi istoric amator s-a grăbit cu unele concluzii. Unele eronate, nesusţinute, altele verosimile, însă pornind de la premise false. Pe care le-a publicat, împreună cu doi colaboratori: Richard Leigh şi Henry Lincoln.

Principalele teze ale lucrării “The Holy Blood and the Holy Grail” (rebotezată ulterior “Holy Blood, Holy Grail“):

1. Maria Magdalena a fost soţia lui Iisus (teză tot mai larg acceptată şi bine argumentată);