Industria falsurilor a contaminat nu doar scrierile lui Flavius Josephus. In ciuda eforturilor de a inventa marturii, evidenta s-a impus: nu dispunem de texte ale vreunor martori oculari. Nimeni nu l-a vazut pe Christos. Decat in imaginatie, in halucinatii si in psihoze. Sau in revelatie, halucinatie autoindusa. Istoricii care nu scriu nimic despre Iisus sunt suspectati de boicot. Un boicot dictat de interese. Sau de teama de a nu atrage asupra lor represaliile autoritatilor romane. Copistii cucernici, rasplatiti pentru meritele lor plastografice, au avut grija sa “rataceasca” pentru vecie exemplarele asupra carora nu intervenisera. Nu din proprie initiativa. Ci din “ratiuni de stat”. “Cronica regilor iudei” a lui Justus din Tiberyas a fost pierduta. Lucrarea – scrie patriarhul Fotie in sec. al IX-lea – cuprindea biografiile si relatari despre vremurile in care au trait toti conducatorii evrei, de la Moise pana la moartea lui Agrippa al II-lea (aprox. 100 d.C.). Fara referiri la Iisus Christos, ceea ce a facut-o indezirabila. Plin de naduf, Fotie (810-895) nota: “In nicio parte a cartii lui Justus din Tiberyas nu am gasit nici cea mai mica referire la nasterea lui Christos, la viata lui, la evenimentele si miracolele care-l privesc.”
Pentru a nu se acoperi de ridicol, Biserica a recunoscut, finalmente, interpolarea cunoscuta sub numele de “Testimonium flavianum”. A descoperit, in schimb, o referire in interiorul iudaismului. Iudaism care i-a refuzat lui Iisus atributul de Salvator, de trimis al lui Dumnezeu pe pamant. Numele “Iisus” apare exclusiv in Talmud. Celelalte surse, contrafacute sau autentice, consemneaza un personaj denumit Chrestus sau Chrestos. Talmudul relateaza ca un anume Yeshua (numit in alta parte ben-Pandira), bastardul unei femei adultere, vinovat de practicarea vrajitoriei, a fost spanzurat in ajunul Pesah (sarbatoarea pascala evreiasca). Adnotarea referitoare la Yeshua a fost inserata in sec. al V-lea, fiind o simpla insemnare despre traditia crestina. Departe de a avea valoarea unei probe solide asupra existentei fizice a lui Iisus Christos. Frazele din Talmud nu pot fi considerate o pledoarie sau o marturisire christica, Iisus fiind descris in mozaism ca un profet inspirat, un vindecator si un orator charismatic. Atat si nimic mai mult. Niciun cuvant despre originea divina si despre misiunea mesianica.
5 Comentarii
februarie 4, 2009 la 20:07
Cat de bine v-ati documentat??? Sau urmariti altceva?
februarie 4, 2009 la 20:10
Mulţi amintesc printre sursele laice care fac menţiuni la Isus şi Talmutul Babilonian, datorită pasajului Folio 43a Sanhedrin şi a încă câtorva pasaje care nu au sens creştinesc (Toledoth Yeshu, Tractatul Kallah), datorită numeroaselor elemente de legendă şi folclor transmise pe cale orală, metoda primară de conservare a invăţăturilor şi a opiniilor. Rabbi Yahuda Hanassi (135-220 e.n.) a făcut prima compilaţie aşternând “ învăţătura ” din secolele V î.e.n. până la vremea sa, lucrere denumită “ Mişna ”. Datorită caracterelor folcloristice şi legendare, cuprinsul Talmudului disting mai multe menţionări legate de Isus, cu sensuri diferite sau chiar opuse. Exemplu este rezumatul lui Josh McDowell (născut 1939 USA) redat de scriitorul şi filologul român Radu Comanescu în articolul “ Isus în literatura rabinică ” : „Sunt relatate multe alte aventuri stranii, dar in cele din urmă Iisus este arestat si spânzurat de o tulpină de varză in ajunul Pastilor. După ce trupul lui este ingropat, un grădinar il ia si il aruncă intr-un canal cu apă. Ucenicii, negăsind trupul lui Iisus, incep să proclame invierea lui. Insă Rabi Tanchuma (care a trăit in realitate la 400 de ani după Iisus!) găseste trupul si dă pe fată scamatoria. Ucenicii fug si isi imprăstie religia in toată lumea”.
Lămurirea vine din partea unei personalităţi necreştinizate, savantul evreu Joseph H. Klausner, care conchide : „Cea mai superficială citire a acestei cărti slujeste drept dovadă că nu avem aici nimic altceva decât o lucrare folclorică in care sunt intretinute confuz zvonuri si legende timpurii si târzii despre Iisus, din Talmud si Midras, laolaltă cu relatările Evangheliei, pe care autorul cărtii Toldoth saceasta e grafia ei riguroasă n.m.t le răstălmăceste intr-un mod defăimător pentru Iisus, precum si alte legende populare, dintre care multe sunt mentionate de Celsus si Tertullian, iar mai târziu de părintii Bisericii si pe care Samuel Krauss le etichetează drept motive folclorice. Este de remarcat, in special, atitudinea adoptată de Toldoth fată de relatările Evangheliei. Aproape că nu neagă niciodată nimic: schimbă pur si simplu răul in bine si binele in rău”.
Direcţia principală înspre care Talmudul este privit referitor la Isus este Sanhedrin Folio 43a, care zice că: « In ajunul Pastilor l-au spânzurat pe Yeshu. Si, timp de 40 de zile, inaintea lui a mers un crainic zicând: „El va fi ucis cu pietre, pentru că a practicat vrăjitoria si a dus Israelul in rătăcire. Oricine stie ceva in apărarea lui să vină si să pledeze pentru el”. Insă, negăsindu-se nimic in apărarea lui, l-au spânzurat in ajunul Pastilor ».
Cuvântul “spânzurat” poate fi interpretat şi ca “atârnat” sau “răstignit”, sens cu care îl găsim în Galateni 3/13 : « Hristos ne-a rascumpărat prin blestemul legii, făcandu-Se btestemat pentru noi – fiindcă este scris : “ blestemat e oricine este atârnat pe lemn” » sau într-o altă versiune « Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: “Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” » .Datarea răstignirii in ajunul Pastilor apare în Ioan 19/14 („ Era ziua Pregăririi Pastilor”).
Graţie acuzaţiilor de vrăjitorie, rapoartele miracolele făcute de Iisus (Marcu 3/22 si Matei 9/12,24, 34 devin veridice. La fel de adevărat devine si faptul că Isus avea adepţi printre evrei datorită acuzaţiei de amăgire şi ducere în rătăcire a Israelului.
Josh McDowell face un comentariu concludent la “cele 40 de zile” spunând : “pot fi doar o metodă apologetică, cu scopul de a nega că judecata s-a făcut in pripă. Dar este posibil să fie vorba despre un anunt oficial că autoritătile Il căutau pe Iisus. Ioan 8/ 58-59 si 10/31-33, 39 indică faptul că, inainte de răstignire, liderii evrei căutau de câtva timp să-L aresteze pe Iisus” .
Tot aici, în Sanhedrin 43a, ni se fac cunoscuţi ucenicii lui Isus: “Yeshu a avut cinci ucenici: Mattai, Nakkai, Netzer, Buni si Todah”. Primul amintit ar putea fi identificat cu apostolul Matei. Dilema celor cinci ucenici (şi nu doisprezece) se poate ascunde în spatele semnificaţiei numărului cinci : este numărul simbolic consacrat al discipolilor in literatura rabinică; atât despre Rabi Yohanan ben Zakkai, cât si despre Rabi Akiba ni se spune că au avut tot cinci discipoli.
La fel ca şi “ viata (istoria) lui Iisus ” sau “Toledoth Yeshu ” , “ Tosefta” prin numele de “Ben Pantera” atribuit lui Isus, pare a întării eforturile denigrante îndreptate Mantuitorului. Raportarea Mântuitorului la un anume Pantera sau Pantheras este atestată si de Origen, prin anul 178 e.n.Filosoful Celsus, sustinea că un evreu i-ar fi povestit cum Miriam (Maria) ar fi rămas însărcinată de la nu soldat roman pe nume Pantheras, motiv pentru care sotul ei a părăsit-o, iar Iisus ar fi fost născut în taină. In sprijinul creştinismului vine rabinul si profesorul Morris Goldstein spunamd: „Este demn de remarcat faptul că i s-a atribuit lui Origen insusi traditia care spune că Panthera a fost porecla lui Iacob, tatăl lui Iosif, care era tatăl lui Iisus. Tot astfel, Andrei din Creta, Ioan Damaschinul, călugărul Epifanius si autorul cărtii Dialogul lui Andronic de Constantinopol împotriva evreilor îl numesc pe Panthera un strămos al lui Iisus”.
Radu Comanescu consideră că nu am avea de-a face cu vreo intentie defăimătoare, ci cu o practică uzuală rabină, argumentand : “este posibil ca, pe lângă denumirea lui Iisus după localitatea de bastină (Iisus Nazarineanul), traditia ebraică să fi consemnat si denumirea genealogică Ben Pantera, după presupusa poreclă a bunicului”. Parţial elucidată problema numelui, rămane partea întunecară care se descopere de la sine printr-un pasaj din Tosefta relatând : « I s-a intâmplat lui Rabi Elazar ben Damah, pe care l-a muscat un sarpe, că Iacov, un om din Kefar Soma, a venit să-l vindece in numele lui Yeshua ben Pantera; insă Rabi Ishmael nu l-a lăsat. El a spus: „Nu iti este ingăduit, Ben Damah”. El a răspuns: „ Iti voi aduce dovada că el are voie să mă vindece”. Dar nu a mai avut ocazia, căci a murit. », evidenţiindu-L pe Isus ca Dumnezeu, nicidecum ca fiul unei adultere.
Neintenţionat probabil, un cantec ironic al Talmudului adevereste existenţa, pteocupaţia şi statutul unor personaje Biblice, ca de exemplu versurile :
« Vai de casa lui Boethus : vai de ciomegele lor ! »
« Vai de casa lui Ana : vai de denunţătorii lor ! », cantecul terminandu-se în felul următor : «Fiindcă ei sunt mari prepţi, fiii lor tezaurieri, ginerii lor în guvern, iar servitorii lor bat poporul cu ciomege ».
Oare aceste versuri nu fac referire la preoţii boethusianici care au stăpânit în zilele lui Irod, iar numele de Ana nu este semnificativ personajului Biblic prezentat de Ioan în capitolul 18/19,24 : « L-au dus întâi la Ana, căci era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela », « Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa »?
Filologul român mai sus amintit îsi încheie articolul concluzionand : «Este indiscutabil că toată literatura rabinică Il consideră pe Iisus drept un personaj istoric real. Venind din partea adversarilor, această atestare a realitătii Mântuitorului este cea mai bună dovadă in favoarea relatărilor din Evanghelii » ; eu consider că ideia se poate lărgi la evidenţierea lui Isus ca o persoană de o importanţă deosebită ( graţie faptului că este amintit în numeroase randuri) cu caractere neobişnuite şi neomeneşti, caractere evidenţiate în majoritatea scrierilor laice.
februarie 4, 2009 la 20:24
Literatura rabinică l-a recunoscut pe Iisus ca personaj real sub presiunile puterii romane tutelare. Deja Imperiul căzuse sub influența creștinismului inspirat de mithraism. Nici Talmudul nu a scăpat de interpolări interesate. Culmea, istoricitatea lui Caius Iulius Caesar (l-am ales la întâmplare) nu e contestată de nimeni, nici de cei mai ageamii istorici, în schimb istoricitatea lui Iisus e controversată… Cunoaștem domnia lui Ramses al II-lea până la cele mai mici amănunte, dar din biografia teologală a lui Iisus lipsesc 20 de ani!!! Pentru că biografia lui e exclusiv teologală, nicidecum istorică. Aș vrea să văd un singur text nesuspectat de interpolări și complet rupt de “istoriografia” creștină care să-l amintească clar pe acel Iisus inventat în secolul al IV-lea.
martie 6, 2009 la 01:02
Stimate agnosticus,
Daca tu crezi ca literatura rabinica a inserat texte in Talmud “sub presiunile puterii romane tutelare”, atunci ti-ai ales bine pseudonimul.
martie 6, 2009 la 09:45
Eu nu cred nimic. Mărturiile rabinice atestă confuziile voite. Și interpolările târzii. Iar împotriva tezei că acel Isus menționat ar fi crucificatul, citește:
Yehiel de Paris, rabbin du XIIIe siècle, écrit que le Yeshou de la littérature rabbinique était un disciple de Yehoshoua ben Perahya, antérieur à Jésus de Nazareth de plusieurs siècles, et ne doit donc pas être confondu avec lui. [34]Rabbenou Tam, Nahmanide et Jehiel Heilprin (XVIIe siècle) abondent également en ce sens. Jacob Emden écrit que les informations contenues dans les manuscrits de Munich, de Florence et d’ailleurs, dont le Toledot Yeshou dans le but de supporter l’identification, sont des commentaires tardifs, écrits plusieurs siècles après la rédaction originale du Talmud; Citant des contradictions entre les évènements mentionnés concernant Yeshou et la période de la vie de Jésus [35], ainsi que les différences entre les récits de la mort de Yeshou et de celle de Jésus [36], il conclut également à deux personnages différents.
[34] Vikkoua’h Rabbenou Yehiel mi-Paris
[35] L’oppression par le roi Janneus mentionné dans le Talmud se situe aux alentours de l’an -87, ce qui place les événements de l’histoire un siècle avant la crucifixion. Le Yeshou qui aurait enseigné à Jacob de Sechania aurait vécu un siècle après Jésus.
[36] La période d’attente de quarante jours avant l’exécution est absente de la tradition chrétienne, et en plus, Jésus n’avait aucune relation avec le gouvernement. Jésus a été crucifié et non lapidé. Jésus a été exécuté à Jérusalem et non à Lod. Jésus n’a pas brûlé sa nourriture en public et en plus, le Yeshou qui a fait cela correspond au Manassès du Royaume de Juda dans le Choulhan Aroukh. Jésus n’a pas fait d’incisions dans sa chair, et n’a pas été arrêté par des observateurs cachés.