Daily Archive

Opera lui Lucius Annaeus Seneca (4 i.C. - 65 d.C.) nu a fost supusa estropierilor, precum cea a lui Flavius Josephus (1). Patrician si apropiat al cercurilor imperiale atat sub guvernarea lui Caligula, cat si sub cea a lui Nero, ganditor de renume, reprezentant ilustru al stoicismului, Seneca nu ar fi aderat niciodata la un cult minor si blamat. Cult la care aderasera sclavii, cei mai saraci oameni din Roma si infractorii. Daca operei nu i-a fost introdusa fortat nicio interpolare, in schimb o parte a fost inventata.

Seneca credea intr-un zeu unic, cu puteri discretionare, sursa a succesiunii cauzale. Vointa divina subjuga universul, iar omul este neputincios in fata vicisitudinilor destinului. Supunerea si resemnarea impaca suferintele si readuc linistea interioara. Detasarea de nelinisti si temeri - ataraxia (2)-, impacarea cu sine si adancirea in sine sustrag individul de sub incidenta destinului implacabil. Omul intelept priveste insensibil zbuciumul lumii si ignora greutatile vietii. Eliberat de tentatiile puterii si ale bogatiei, omul atinge stadiul superior al intelepciunii. Asceza si meditatia sunt conditiile dobandirii fericirii. Renuntand la tot de buna voie, omul nu mai are ce pierde. Dar isi recastiga sinele nealterat de dorinte lipsite de demnitate. Iar prin meditatie isi intelege destinul. Ramane sclav al materiei cel care rateaza autoperfectionarea spirituala si pretuieste averea si influenta politica.

Conceptia lui Seneca nu intra in conflict cu crestinismul. Pana la un punct. Pana cand accepta, ca modalitate de eliberare de sub teroarea anxietatior, sinuciderea. Si pana cand denunta stupiditatea ideii pacatului originar. De aici, orice incercare de a restabili o conexiune intre Seneca si crestinism devine inutila. Cu atat mai mult cu cat nu a existat o concordanta intre modul de viata si conceptia filosofica. Avid de glorie si de bogatie, Seneca a iubit luxul. Un lux si o pozitie peivilegiata, dobandite prin intrigi si vorbe magulitoare strecurate ipocrit la urechea imparatului Nero. Ascendentul asupra imparatului (i-a fost preceptor si a vegheat la formarea intelectuala a acestuia) nu l-a salvat de la moarte. O condamnare la moarte disimulata in sinucidere: Seneca si-a taiat venele la ordinul lui Nero. Participase la conspiratia lui Piso impotriva imparatului si a fost descoperit. A vrut mai mult decat putea obtine. Nazuinta care i-a fost fatala.

Corpusul doctrinar a fost preluat de crestinism si Seneca insusi a fost confiscat. “Parintii Bisericii” Tertullian si Ieronimus din Stridonium il numeau “Seneca al nostru”, adica al crestinilor. In ciuda actului sinuciderii, pacat capital in crestinism, si al altor neconcordante doctrinare. Epistolele atribuite apostolilor contin pasaje intregi din opera lui Seneca si asemanari socante. Pentru a evita acuzatia de plagiat, apologetii crestini au inventat o corespondenta intre Saul (apostolul Pavel) si filosoful stoic. Minciuna n-a fost inghitita si teologii au renuntat la ea dupa putin timp de la punerea in circulatie. Inca o data se confirma faptul ca religia adevarului, crestinismul, se intemeiaza pe un morman de minciuni.

Asumarea lui Seneca pare de neinteles. Si pune la indoiala fabula urii viscerale a lui Nero fata de crestini. Care - spun povestile crestine - s-a amplificat dupa incendiul Romei din anul 64. Seneca nu cazuse in dizgratie la data incendiului. Era sfetnic de incredere al imparatului, poate cel mai influent. Daca Nero a luat decizia invinuirii si condamnarii crestinilor pentru incendierea Romei, Seneca ar fi trebuit culpabilizat pentru complicitate la crima in masa. Or, lui Seneca i-a fost rezervat un loc de cinste in crestinism. Nepotrivirea a ramas nedezlegata si duce la intrebarea: a existat martirizarea crestinilor ca urmare a incendiului care a transformat Roma in cenusa sau e scorneala unor minti bolnave?

_____________________________________
(1) Episcopul Warburton califica “Testimonium flavianum” ca “fals evident, de o stupiditate ingrozitoare”.
(2) Termen imprumutat de scoala stoica din limba greaca: a = fara; taraxis = tulburare.

Arderea cartilor neconvenabile a fost prima forma de cenzura. A doua forma a fost arderea autorilor insisi. Ambele metode barbare de suprimare a ideilor si a celor ce le exprima au fost brevetate de crestini. Sacrificiul uman a fost respins ca primitiv de Biserica. Dar l-a practicat cu tenacitate pana in 1826, cand inchizitorii spanioli au “purificat” prin flacarile rugului un catalan eretic numit Ripoll. A fost ultimul autodafé (actus fidei - act de credinta). Un act care incrimineaza intreaga civilizatie crestina. Europenii exacerbeaza pretentia superioritatii asupra civilizatiei islamice, fara a fi cu nimic mai presus de regimurile teocratice fundamentaliste. Atat Hitler, cat si ayatollahul Khomeini sunt produse ale civilizatiei infestate de religie. (Asupra Coranului si fundamentalismului islamic voi zabovi curand.) George W. Bush si Mahmoud Ahmadinejad la fel. Sunt clone de religie diferita.

O legenda urbana cu efecte propagandistice ataca tema ateismului Führerului. Un zvon grosolan, cata vreme Hitler, aparator al valorilor traditionale, rezerva femeilor trei indeletniciri: Kinder, Küche und Kirche (copii, bucatarie si biserica). Hitler a fost crestin romano-catolic. Cu inclinatii spre mitologia nordica, pe care voia sa o revigoreze. Mitul razboinicului invincibil devenise obsesia micului caporal frustrat. Actele lui demente de purificare rasiala si culturala s-au inspirat nemijlocit din istoria bisericii crestine. S-a inceput cu arderea cartilor in public. Carti ai caror autori erau evrei. Thomas Mann si Sigmund Freud sunt cele mai rasunatoare exemple. Apoi a sfarsit prin a impusca si incinera evrei. Chiar si compozitorii evrei au fost interzisi, expulzati, fortati sa emigreze sau internati in lagare. De unde nu s-au mai intors. Totul in numele unui Dumnezeu care favoriza de data aceasta germanii, nu evreii. “Poporul ales” trebuia sa fie cel arian. In niciun caz cel care l-a trimis la moarte pe “Salvatorul lumii”. Daca pacatul adamic este ereditar, atunci si pacatul rastignirii lui Christos incarca rasa semita - spun teologii si (neo)nazistii, fara deosebire. Extrapolarea a servit ca justificare pentru prigonirea periodica a evreilor in Europa. Evreii sunt tapii ispasitori ai umanitatii. Toti conducatorii impotenti au canalizat ura colectiva asupra unui popor detestat pentru o presupusa crima. O crima imaginara. Asupra unui personaj imaginar. Dar crima comisa impotriva evreilor a fost dureros de reala. In zelul lui turbat, Hitler nu a distrus biserici crestine. In schimb, a incendiat si demolat sinagogi. La inceput, cu complicitatea unor evrei care i-au finantat proiectele. (Orice popor are tradatorii lui. Prostitutia, tradarea si spionajul sunt cele mai vechi indeletniciri ale omului.) A incrimina un intreg popor pentru fapta unui singur om sau a unui grup inseamna a forta hidos generalizarea.

Carti distruse partial sau total prin gratia lui Dumnezeu si vointa Bisericii:

* “Istoria romana” a lui Velleius Paterculus (19 i.C. - 31 d.C.): textele de la sfarsitul anului 29 pana la mijlocul anului 30 (perioada care corespunde, conform Evangheliilor, vietii publice a lui Iisus) - taiate si distruse;
* “Istorii” a lui Seneca Retorul (55 i.C. - 39 d.C.) - opera distrusa in intregime;
* Lucrarea lui Fabius Rusticus, o cronica a domniei lui Nero - distrusa in intregime;
* “Commentarium de vita sua” al imparatului Claudius - distrus in intregime;
* “Istoria romana” a consulului Servilius Nonianus (m. 60 d.C.) - distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a istoricului Aufidius Bassus (10 d.C. - 65 d.C.) - distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a lui Plinius cel Batran (23 d.C. - 79 d.C.), care continua “Istoria” lui Bassus - distrusa in intregime;

Probabil mai sunt si altele, dar nu s-au pastrat mentiuni despre ele, asa cum s-au pastrat despre cele amintite mai sus. Supozitie: fiind imposibil sa-i prezinte pe autori ca apologeti ai crestinismului si fiind neverosimila orice interpolare, crestinii s-au multumit sa hraneasca focul cu tratatele de istorie. In cazul lor functioneaza prezumtia de vinovatie: au distrus constient toate cartile care prezentau fidel realitatea si contineau, in consecinta, informatii compromitatoare despre crestini si religia lor. Altfel nu se poate explica supravietuirea cartilor neutre sau binevoitoare fata de crestinism, in timp ce altele au fost “ratacite” pentru totdeauna. Sau ingropate in Bibliotheca Vaticana, cimitirul documentelor care atesta frauda crestina bimilenara.

Industria falsurilor a contaminat nu doar scrierile lui Flavius Josephus. In ciuda eforturilor de a inventa marturii, evidenta s-a impus: nu dispunem de texte ale vreunor martori oculari. Nimeni nu l-a vazut pe Christos. Decat in imaginatie, in halucinatii si in psihoze. Sau in revelatie, halucinatie autoindusa. Istoricii care nu scriu nimic despre Iisus sunt suspectati de boicot. Un boicot dictat de interese. Sau de teama de a nu atrage asupra lor represaliile autoritatilor romane. Copistii cucernici, rasplatiti pentru meritele lor plastografice, au avut grija sa “rataceasca” pentru vecie exemplarele asupra carora nu intervenisera. Nu din proprie initiativa. Ci din “ratiuni de stat”. “Cronica regilor iudei” a lui Justus din Tiberyas a fost pierduta. Lucrarea - scrie patriarhul Fotie in sec. al IX-lea - cuprindea biografiile si relatari despre vremurile in care au trait toti conducatorii evrei, de la Moise pana la moartea lui Agrippa al II-lea (aprox. 100 d.C.). Fara referiri la Iisus Christos, ceea ce a facut-o indezirabila. Plin de naduf, Fotie (810-895) nota: “In nicio parte a cartii lui Justus din Tiberyas nu am gasit nici cea mai mica referire la nasterea lui Christos, la viata lui, la evenimentele si miracolele care-l privesc.”

Pentru a nu se acoperi de ridicol, Biserica a recunoscut, finalmente, interpolarea cunoscuta sub numele de “Testimonium flavianum”. A descoperit, in schimb, o referire in interiorul iudaismului. Iudaism care i-a refuzat lui Iisus atributul de Salvator, de trimis al lui Dumnezeu pe pamant. Numele “Iisus” apare exclusiv in Talmud. Celelalte surse, contrafacute sau autentice, consemneaza un personaj denumit Chrestus sau Chrestos. Talmudul relateaza ca un anume Yeshua (numit in alta parte ben-Pandira), bastardul unei femei adultere, vinovat de practicarea vrajitoriei, a fost spanzurat in ajunul Pesah (sarbatoarea pascala evreiasca). Adnotarea referitoare la Yeshua a fost inserata in sec. al V-lea, fiind o simpla insemnare despre traditia crestina. Departe de a avea valoarea unei probe solide asupra existentei fizice a lui Iisus Christos. Frazele din Talmud nu pot fi considerate o pledoarie sau o marturisire christica, Iisus fiind descris in mozaism ca un profet inspirat, un vindecator si un orator charismatic. Atat si nimic mai mult. Niciun cuvant despre originea divina si despre misiunea mesianica.

Se poate inscrie crestinismul in clasa religiilor monoteiste? Un teolog se va infunda in sofisme jalnice pentru a demonstra unicitatea zeului. O religie monoteista presupune adorarea unui singur zeu, care insumeaza toate calitatile si detine toate atributele autoritatii la nivel cosmic. Puterea lui se instituie prin acte de teroare: inspirarea si intretinerea fricii, amenintarea cu aplicarea unor pedepse pline de cruzime, intimidare. Daca zeul este unic, omniprezent, omniscient si omnipotent, de unde provine raul? De ce zeul unic se retrage autist in sfera lui si nu ia decizia decisiva in privinta eradicarii raului? Pentru ca puterea lui e sabotata de o alta divinitate: malefica si cu puteri egale.

Pana aici avem un dualism: binele si raul (intrupate in divinitati diferite, intrucat nu pot coexista nevralgic intr-o singura entitate), care stau in echilibru fragil, rupt si restabilit periodic. Aparitia unor personaje complementare, care preiau unele atribute ale zeului, erodeaza puternic calificativul de monoteism acordat crestinismului: trinitatea presupune distribuirea Fiintei (esentei) in Tata, Fiu si Duh/Spirit Sfant; divinul feminin este reprezentat de Fecioara; arhanghelii, ingerii si sfintii (razboinici sau pacifisti) au functii irevocabile si au patruns inclusiv in folclor. Daca Fiul si Sfantul Duh/Spirit sunt avataruri ale lui Dumnezeu, nu acelasi lucru se poate spune despre arhangheli, ingeri si sfinti, divinitati inferioare ca rang, dar totusi divinitati.

Crestinismul este un politeism mascat. Sau, in cel mai bun caz, un henoteism, potrivit termenului consacrat de Max Müller: un zeu central, autocrat, isi subordoneaza divinitati cu puteri limitate. Replica teologica: “Dumnezeu se distribuie fara a-si diminua esenta” intrece absurdul. Nimic nu se imparte fara a scadea cantitativ. Tocmai pe absurdul situatiei se intemeiaza dogma trinitatii. Cat de inspirat a fost Tertullian, “parinte al Bisericii”, cand a exclamat: “Credo quia absurdum!”. Numai ca vremurile cand toti erau naivi si inghiteau pe nemestecate tot ce le dadeau teologii au cam apus.