MISCARI RELIGIOASE IN PALESTINA. Interesul pentru miscarile religioase din Palestina perioadei ocupatiei romane nu este lipsit de fundament, intrucat dezvaluie fapte uluitoare, care pun un serios semn de intrebare asupra crestinismului. Cele mai importante sunt doctrinele saducheilor, fariseilor, zelotilor si esenienilor.

Originile miscarii fariseilor nu au fost pe deplin lamurite. Viermuiala religioasa, suprapunerile si intercalarile doctrinare arunca umbra echivocului asupra iudaismului dinainte de era inceputa odata cu nasterea mitologica a lui Christ. Aparuta, se pare, in urma revoltei Maccabeilor si afirmata ca miscare purista, in sensul apararii si conservarii traditiei orale, a eliminarii influentelor greco-latine si a interpretarii exacte a literei Legii, ideologia fariseismului integreaza, paradoxal, elemente noi, inexistente in vechile scrieri biblice. Imprumuturile din sistemele de gandire orientale, indeosebi din mazdaism, au dus la construirea unui sincretism care a sfarsit prin a separa noul curent de interpretarile uzuale ale Torah, supusa presiunilor hermeneutice grecesti. Etimologia termenului fariseu indica tocmai separarea. Definita ca miscare in interiorul iudaismului de catre ea insasi, ca factiune disidenta de adversari, ideologia fariseista aduce cateva noutati: resurectia mortilor, infernul si paradisul, asteptarea venirii lui Mesia, nemurirea sufletului, iminenta sfarsitului timpurilor etc. In cele din urma, fariseii au constituit o organizatie cu aproximativ 6.000 de membri in anii de inceput ai noii ere. Scopul principal nu era lupta impotriva ocupatiei straine, ci apararea libertatii cultului fariseean. Carturarii vremii, in cea mai mare parte, au aderat la miscare si au consemnat in scris traditia orala, pe care au si imbogatit-o. Saducheii le-au reprosat supunerea fata de traditia orala, care pervertea - dupa opinia lor - Torah. In vreme ce saducheii erau aliatii castei sacerdotale (traditional afiliata puterii politice), fariseii reprezentau interesele fermierilor si ale populatiei urbane, pastrand o atitudine rezervata fata de putere. Fariseii au reusit sa impuna in constiinta maselor ideea ca sinagoga este unicul loc de interpretare a Legii, aflandu-se la originea rabinismului si a inscrierii traditiei orale in Talmud.

Repulsia fata de farisei, clamata cu mandrie in Noul Testament, pare de neinteles in conditiile in care crestinismul se apropie vizibil de ideologia deja inradacinata si sustinuta de carturarii evrei. Principalul repros adus fariseilor a fost nu atat de natura religioasa - cum lasa sa se inteleaga Noul Testament -, ci de natura politica, anume acceptarea unui compromis cu ocupantii in schimbul practicarii libere a credintei.

ZELOTII SI CRESTINII. Considerati a fi fanatici, zelotii se opuneau ocupatiei romane organizand revolte si asasinate, atat in randul magistratilor si legionarilor romani, cat si in randul evreilor suspectati sau dovediti de tradare, lasitate si pactizare cu dusmanul. Baraba, amnistiat de Pilat din Pont (prefect al Iudeei, procurator potrivit Evangheliilor si istoricului Flavius Josephus), era un conducator zelot, condamnat la moarte pentru ca pregatise o revolta a populatiei impotriva romanilor si ofensase autoritatea imperiala. Intamplator sau nu, prenumele lui Baraba era Iisus. Istoriografia israeliana contemporana si cea rabinica au adus argumente temeinice ca Iisus Baraba este unul si acelasi cu Iisus Christos. La o prima si superficiala vedere, conjectura pare suprarealista si futila. Totusi, concluzia demersului nu este nici ridicola, nici neserioasa. Evangheliile au fost complet epurate de orice referinta politica, ca si cum toate evenimentele descrise in cuprinsul lor ar fi fost dintru inceput aruncate in atemporal. Ca si cum romanii ar fi fost uneltele Sanhedrinului, slujbasii institutiei care l-a condamnat pe nedrept pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, si ar fi iesit din scena la fel de subit precum au aparut. Remanierile succesive ale textelor crestine (redactate mult dupa presupusa crucificare a lui Christos) nu numai ca au suprimat nuantele insurgente, dar au si introdus straniul si neverosimilul indemn la supunere: “Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!”. Scopul? Castigarea de prozeliti la Roma. Daca Evangheliile ar fi continut instigari si mesaje critice la adresa Romei si a romanilor, crestinismul ar fi fost respins cu promptitudine si astazi ar fi fost consemnat ca o secta iudaica rebela si excentrica. Daca, totusi, Baraba si Iisus au fost persoane diferite, ramane complet neexplicata intoarcerea multimilor din Ierusalim impotriva celui pe care-l primisera cu strigatul entuziast “Osana!”. Evenimentele descrise in Evanghelii nu se leaga si, in consecinta, apar ca lipsite de credibilitate. Scena procesului este la fel de artificiala pe cat sunt tragediile antice. In relatari sunt violate toate regulile si cutumele evreiesti si romane deopotriva. Sanhedrinul, instanta clericala suprema care l-a judecat pe Christ, nu s-a intrunit niciodata de 2 ori in 24 de ore; nu a fost convocat niciodata in zi de sabat si in timpul sarbatorilor pascale (Pesah); nu s-a intrunit niciodata noaptea. E improbabil ca toate regulile rigide sa fie incalcate deodata pentru “un evreu obscur” (Mircea Eliade), un galagios care agita masele de saraci. Si cum agita multimile? Predicand saracia, umilinta, supunerea, resemnarea?

In alta ordine de idei, Pilat din Pont era un functionar ambitios si arogant, al carui scop era sa se faca remarcat de imparatul Tiberius. Iudeea insemna doar o etapa in visul sau de promovare ierarhica in administratia imperiului. Zelul sau in reprimarea revoltelor este consemnat, fara exceptie, de toti istoricii vremii. Neinduplecatul Pilat nu a gratiat niciun condamnat in toata cariera lui de magistrat. Mai mult, in afara de Evanghelii, nicio alta scriere nu aminteste despre asa-zisul obicei al gratierii unui condamnat de Pesah. Si, cu toate ca a fost condamnat de evrei, sentinta data Christului evanghelic a fost dusa la indeplinire de romani. O noua neconcordanta care nu se poate strecura neobservata, pentru ca instanta care condamna dispune si aplicarea sentintei. Fiind condamnat de evrei, modalitatea de executie trebuia sa fie lapidarea. Dar Iisus a fost crucificat. In plus, romanii nu aplicau supliciul crucificarii decat propriilor cetateni, nicidecum non-cetatenilor, dispretuiti de dreptul roman. Or, Iisus nu era cetatean roman. Si nici nu comisese infractiuni de drept comun care sa justifice crucificarea. Sau a fost un zelot care indemna la revolta impotriva stapanirii, un zelot din stirpea lui David, care urmarea sa recupereze tronul Iudeei din mana uzurpatorilor solomonieni si, in consecinta, a fost tratat ca un criminal conspirator?

O asertiune remarcabila prin stupiditate am gasit pe un site crestin, unde se afirma fara discernamant ca Pilat ar fi taraganat procesul lui Iisus si l-ar fi purtat de la Ana la Caiafa, declinandu-si jurisdictia, la insistentele sotiei sale, Claudia, care ar fi fost… crestina! Crestina intr-o epoca in care crestinismul nu aparuse, cand Iisus era perceput ca un rabin rebel, urmat de cativa adepti exaltati? Simpatizanta a sectei lui Christ? Ar fi indraznit sa pericliteze cariera sotului ei neindurator, incurajand ostilitatea evreilor fata de romani?