Daily Archive

Iisus Christos s-a nascut in anul la care ne raportam temporal si care este considerat inceputul vremurilor crestine, in timpul domniei regelui Irod, prezentat in textele neotestamentare ca un rege corupt, imoral, viclean, abominabil.

Figura ilustra a Antichitatii, Irod cel Mare separa biserica de stat si exclude preotii de la decizia politica, conferindu-le un rol exclusiv spiritual, dublat de atributii judiciare, cu stricta referire la incalcarea imperativelor si regulilor religioase, scrise si nescrise. Construieste numeroase edificii si fortarete (printre care celebra Masada), reconstruieste Templul din Ierusalim, infiinteaza si modernizeaza o serie de orase de importanta strategica si comerciala. Lui Irod ii apartine constructia giganticului port din Cezareea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din Antichitate. Intr-un acces de nebunie temporara, declansata pe fondul geloziei extreme, Irod ordona uciderea singurei sotii pe care a iubit-o, Mariamne, impreuna cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei in anul 37 i.C., Irod cel Mare moare in anul 4 i.C. Cu 4 ani inainte de nasterea oficiala a lui Iisus din Nazareth, nascut la… Bethleem. Cum se explica demonizarea lui Irod de catre pseudo-istoria crestina, pe care teologii vor s-o impuna in dispretul incontestabilelor dovezi arheologice? Cat de credibila este versiunea crestina asupra evenimentelor cand, din circa 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Si cum se explica suparatoarele si penibilele contradictii dintre evangheliile canonizate?

 Matei (2:1): “Iar daca S-a nascut Iisus in Bethleemul Iudeii, in zilele lui Irod rege, iata magii de la  Rasarit au venit in Ierusalim.”

Chiar daca ar fi sa luam in calcul concesia teologilor asupra posibilitatii ca Iisus sa se fi nascut in anul 3 i.C. (adica Iisus s-a nascut inainte de… Christos!), tot ramane o notabila diferenta de 1 an. Cu certitudine, existenta celor doua personaje, Irod si Iisus, nu a avut cum sa se suprapuna.

Luca (2:1-3): “In zilele acelea a iesit porunca de la Cezarul August sa se inscrie toata lumea. Aceasta inscriere (n.n. - recensamantul atat de mult invocat de teologi) s-a facut intai pe cand Quirinius ocarmuia Siria. Si se duceau toti sa se inscrie, fiecare in cetatea sa.”

Evanghelia dupa Luca noteaza anterior ca toate aceste evenimente s-au petrecut in timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator abia in anul 6 d.C., cand a efectuat si recensamantul populatiei, adica la 10 ani de la moartea lui Irod! In plus, Galileea nu era provincie romana, ci regat vasal, astfel incat Quirinius nu putea sa ordone recensamantul avand ca scop introducerea censului (impozitul per capita) pe intinderea regatului, cu atat mai mult cu cat o tentativa similara dusese la revolte sangeroase si la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii apartinand Germaniei de astazi. Cat despre orasul Nazareth, el este “descoperit” (a se citi infiintat) de Elena, mama imparatului Constantin, in sec. al IV-lea, pe vestigiile unei stravechi localitati arabe, nicidecum iudaice, atestata sub numele En-Nashra/ En-Nasira. Inventarea orasului se datoreaza similitudinii dintre numele asezarii arabe si o proasta traducere a numelui “nazarean” (nu “nazarinean”, cum apare in versiunile tarzii) din scrierile evanghelice, termen care nu inseamna “locuitor al Nazarethului”, ci are sensul religios de persoana care urmeaza calea Legamantului, a adevarului in sensul predicat de Moise. Mutilarea istoriei merge si mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu implinisera varsta de 2 ani, genocid cunoscut sub numele de “masacrul inocentilor”. Sursa acestei ridicole fabulatii se regaseste lesne in propaganda difamanta a adversarilor, care considerau ca familia dinastica a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Daca ar fi fost real, evenimentul ar fi oripilat si ar fi facut scribii sa umple stive de papirusuri. Insa masacrul nu este consemnat de nicio sursa, fie ea evreiasca sau pagana. Doar o evanghelie, nula sub aspect istoric si compromisa prin interventiile celui mai abject falsificator crestin, Eusebiu din Cezareea, il acrediteaza ca fiind real: Evanghelia dupa Matei.

MISCARI RELIGIOASE IN PALESTINA. Interesul pentru miscarile religioase din Palestina perioadei ocupatiei romane nu este lipsit de fundament, intrucat dezvaluie fapte uluitoare, care pun un serios semn de intrebare asupra crestinismului. Cele mai importante sunt doctrinele saducheilor, fariseilor, zelotilor si esenienilor.

Originile miscarii fariseilor nu au fost pe deplin lamurite. Viermuiala religioasa, suprapunerile si intercalarile doctrinare arunca umbra echivocului asupra iudaismului dinainte de era inceputa odata cu nasterea mitologica a lui Christ. Aparuta, se pare, in urma revoltei Maccabeilor si afirmata ca miscare purista, in sensul apararii si conservarii traditiei orale, a eliminarii influentelor greco-latine si a interpretarii exacte a literei Legii, ideologia fariseismului integreaza, paradoxal, elemente noi, inexistente in vechile scrieri biblice. Imprumuturile din sistemele de gandire orientale, indeosebi din mazdaism, au dus la construirea unui sincretism care a sfarsit prin a separa noul curent de interpretarile uzuale ale Torah, supusa presiunilor hermeneutice grecesti. Etimologia termenului fariseu indica tocmai separarea. Definita ca miscare in interiorul iudaismului de catre ea insasi, ca factiune disidenta de adversari, ideologia fariseista aduce cateva noutati: resurectia mortilor, infernul si paradisul, asteptarea venirii lui Mesia, nemurirea sufletului, iminenta sfarsitului timpurilor etc. In cele din urma, fariseii au constituit o organizatie cu aproximativ 6.000 de membri in anii de inceput ai noii ere. Scopul principal nu era lupta impotriva ocupatiei straine, ci apararea libertatii cultului fariseean. Carturarii vremii, in cea mai mare parte, au aderat la miscare si au consemnat in scris traditia orala, pe care au si imbogatit-o. Saducheii le-au reprosat supunerea fata de traditia orala, care pervertea - dupa opinia lor - Torah. In vreme ce saducheii erau aliatii castei sacerdotale (traditional afiliata puterii politice), fariseii reprezentau interesele fermierilor si ale populatiei urbane, pastrand o atitudine rezervata fata de putere. Fariseii au reusit sa impuna in constiinta maselor ideea ca sinagoga este unicul loc de interpretare a Legii, aflandu-se la originea rabinismului si a inscrierii traditiei orale in Talmud.

Repulsia fata de farisei, clamata cu mandrie in Noul Testament, pare de neinteles in conditiile in care crestinismul se apropie vizibil de ideologia deja inradacinata si sustinuta de carturarii evrei. Principalul repros adus fariseilor a fost nu atat de natura religioasa - cum lasa sa se inteleaga Noul Testament -, ci de natura politica, anume acceptarea unui compromis cu ocupantii in schimbul practicarii libere a credintei.

ZELOTII SI CRESTINII. Considerati a fi fanatici, zelotii se opuneau ocupatiei romane organizand revolte si asasinate, atat in randul magistratilor si legionarilor romani, cat si in randul evreilor suspectati sau dovediti de tradare, lasitate si pactizare cu dusmanul. Baraba, amnistiat de Pilat din Pont (prefect al Iudeei, procurator potrivit Evangheliilor si istoricului Flavius Josephus), era un conducator zelot, condamnat la moarte pentru ca pregatise o revolta a populatiei impotriva romanilor si ofensase autoritatea imperiala. Intamplator sau nu, prenumele lui Baraba era Iisus. Istoriografia israeliana contemporana si cea rabinica au adus argumente temeinice ca Iisus Baraba este unul si acelasi cu Iisus Christos. La o prima si superficiala vedere, conjectura pare suprarealista si futila. Totusi, concluzia demersului nu este nici ridicola, nici neserioasa. Evangheliile au fost complet epurate de orice referinta politica, ca si cum toate evenimentele descrise in cuprinsul lor ar fi fost dintru inceput aruncate in atemporal. Ca si cum romanii ar fi fost uneltele Sanhedrinului, slujbasii institutiei care l-a condamnat pe nedrept pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, si ar fi iesit din scena la fel de subit precum au aparut. Remanierile succesive ale textelor crestine (redactate mult dupa presupusa crucificare a lui Christos) nu numai ca au suprimat nuantele insurgente, dar au si introdus straniul si neverosimilul indemn la supunere: “Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!”. Scopul? Castigarea de prozeliti la Roma. Daca Evangheliile ar fi continut instigari si mesaje critice la adresa Romei si a romanilor, crestinismul ar fi fost respins cu promptitudine si astazi ar fi fost consemnat ca o secta iudaica rebela si excentrica. Daca, totusi, Baraba si Iisus au fost persoane diferite, ramane complet neexplicata intoarcerea multimilor din Ierusalim impotriva celui pe care-l primisera cu strigatul entuziast “Osana!”. Evenimentele descrise in Evanghelii nu se leaga si, in consecinta, apar ca lipsite de credibilitate. Scena procesului este la fel de artificiala pe cat sunt tragediile antice. In relatari sunt violate toate regulile si cutumele evreiesti si romane deopotriva. Sanhedrinul, instanta clericala suprema care l-a judecat pe Christ, nu s-a intrunit niciodata de 2 ori in 24 de ore; nu a fost convocat niciodata in zi de sabat si in timpul sarbatorilor pascale (Pesah); nu s-a intrunit niciodata noaptea. E improbabil ca toate regulile rigide sa fie incalcate deodata pentru “un evreu obscur” (Mircea Eliade), un galagios care agita masele de saraci. Si cum agita multimile? Predicand saracia, umilinta, supunerea, resemnarea?

In alta ordine de idei, Pilat din Pont era un functionar ambitios si arogant, al carui scop era sa se faca remarcat de imparatul Tiberius. Iudeea insemna doar o etapa in visul sau de promovare ierarhica in administratia imperiului. Zelul sau in reprimarea revoltelor este consemnat, fara exceptie, de toti istoricii vremii. Neinduplecatul Pilat nu a gratiat niciun condamnat in toata cariera lui de magistrat. Mai mult, in afara de Evanghelii, nicio alta scriere nu aminteste despre asa-zisul obicei al gratierii unui condamnat de Pesah. Si, cu toate ca a fost condamnat de evrei, sentinta data Christului evanghelic a fost dusa la indeplinire de romani. O noua neconcordanta care nu se poate strecura neobservata, pentru ca instanta care condamna dispune si aplicarea sentintei. Fiind condamnat de evrei, modalitatea de executie trebuia sa fie lapidarea. Dar Iisus a fost crucificat. In plus, romanii nu aplicau supliciul crucificarii decat propriilor cetateni, nicidecum non-cetatenilor, dispretuiti de dreptul roman. Or, Iisus nu era cetatean roman. Si nici nu comisese infractiuni de drept comun care sa justifice crucificarea. Sau a fost un zelot care indemna la revolta impotriva stapanirii, un zelot din stirpea lui David, care urmarea sa recupereze tronul Iudeei din mana uzurpatorilor solomonieni si, in consecinta, a fost tratat ca un criminal conspirator?

O asertiune remarcabila prin stupiditate am gasit pe un site crestin, unde se afirma fara discernamant ca Pilat ar fi taraganat procesul lui Iisus si l-ar fi purtat de la Ana la Caiafa, declinandu-si jurisdictia, la insistentele sotiei sale, Claudia, care ar fi fost… crestina! Crestina intr-o epoca in care crestinismul nu aparuse, cand Iisus era perceput ca un rabin rebel, urmat de cativa adepti exaltati? Simpatizanta a sectei lui Christ? Ar fi indraznit sa pericliteze cariera sotului ei neindurator, incurajand ostilitatea evreilor fata de romani?