Avand o istorie sangeroasa si grosolan falsificata, crestinismul pretinde monopolul eticii. La vremea cand secta iudaica patrundea in Roma, rationalismul era in plina dezvoltare: zeii erau conceputi ca figuri mitice, ca reprezentari alegorice ale fortelor neintelese ale naturii. Crestinismul revitalizeaza latura mistica a religiei si reintroduce cultul personalitatii fondatorului sectei disidente, cult ramas neegalat pana in vremea lui Stalin, divinizat in timpul vietii si jelit la moarte. Solicitand galagios interzicerea celorlalte culte, crestinii isi atrag sanctiunea legii romane, care garanta libertatea religioasa. Dar propaganda crestina rastoarna situatia in favoarea sa: cei condamnati sunt proclamati martiri, ramasitele lor sunt venerate in biserici si se inventeaza legenda ca ar fi fost executati din cauza refuzului de a-si renega credinta.

Evul Mediu este foarte prolific in scornirea legendelor martirilor, indeosebi a celei a indarjirii crestinilor de a-si pastra credinta chiar si in fata mortii iminente, in coltii leilor si in urletele satisfacute ale unei multimi pagane in delir sanguinar. Desi, in afara catorva autori crestini obscuri, istoricii seriosi nu consemneaza oroarea exterminarii sistematice a crestinilor la scara unui genocid, multi continua sa creada in realitatea acestor povesti pline de dramatism. Legenda a fost consolidata de scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura - 1905, intre altele un mare dusman al românilor, pe care i-a descris in culori mizerabile in articolele sale) in romanul “Quo Vadis?”, aparut in anul 1896. Un exemplu relevant este plasmuirea altui mare fals istoric: se spune ca, in anul 285, o legiune crestina (denumita Legiunea Tebana), formata din soldati egipteni negri (!!!) si condusa de generalul Mauritius, a refuzat sa adopte un cult pagan, la ordinul lui Maximilian. Drept urmare, infuriat peste masura de nesupunerea soldatilor, imparatul Maximilian a ordonat masacrarea legionarilor, venerati astazi ca martiri. Nu numai ca evenimentul nu este consemnat de niciun cronicar al vremii, insa Legiunea Tebana nu a existat, fiind rodul imaginatiei primului episcop de Martigny, in secolul al IV-lea.

Conciliul de la Elvira (anul 300, sudul Spaniei) hotaraste ca toti crestinii trimisi la moarte pentru participarea la distrugerea templelor si statuilor zeitatilor non-crestine sa fie declarati martiri, desi bunul simt spune ca erau, cu certitudine, profanatori. Iar legea romana nu arata clementa fata de profanatori, tratati ca niste criminali de cea mai joasa speta.

In anul 361, imparatul Iulian restabileste libertatea religioasa in imperiu, anuland privilegiile cultului crestin. Ura neimpacata a crestinilor fata de Iulian i-a atribuit supranumele de Apostatul. In loc sa fie numit Iulian Filosoful sau Aparatorul (cum era tendinta vremii), in virtutea calitatilor intelectuale si a succeselor militare din Galia si asupra persilor, a ramas cu eticheta infamanta pusa de teologii crestini. In tratatul “Contra Galileenilor”, astazi pierdut, cu exceptia unui singur fragment (toate exemplarele au fost distruse in zelul purificator al crestinilor primelor secole), Iulian nota: “(Crestinii - n.n.) au inselat acea parte a sufletului nostru care iubeste fabulele, puerila si nechibzuita; religia lor este o fictiune vicios prelucrata. Aceasta viclenie nu are nimic divin.” Crestinii se mobilizeaza exemplar impotriva “intolerabilei” libertati religioase si planifica actiuni provocatoare, sperand sa declanseze “persecutii” si sa aibe martiri. Dintre actiunile provocatoare se remarca:

- profanarea, apoi incendierea templului lui Daphne, in Antiohia, unde era si o resedinta imperiala;
- sabotarea lucrarilor de reconstructie a templului din Ierusalim;
- distrugerea templului Fortunei din Cezareea (Cappadocia);
- distrugerea, sub privirile neputincioase ale imparatului Iulian, a altarului zeitei Cybela, mama a zeilor, careia Caesarul ii dedicase un tratat de mitosofie;

De notat ca distrugerea si incendierea templelor a facut si multe victime printre adeptii divinitatilor carora le erau consacrate. Dar, pentru un crestin, viata unui “pagan” nu avea nicio valoare…

Excesiv de tolerant, Iulian se razbuna printr-un… pamflet impotriva crestinilor, nefacandu-le jocul perfid, intrucat le cunostea forta propagandistica enorma si instrumentele periculoase de manipulare a maselor. Pentru excesul sau de bunavointa, imparatul a platit cu viata. Athanasius, diabolicul episcop al Alexandriei, promite glorie eterna si iertarea tuturor pacatelor celui care il ucide pe imparat. La 26 iunie 363, in timpul bataliei decisive contra persilor (Maranga, Mesopotamia), un soldat crestin il asasineaza pe imparatul Iulian, infigandu-i o lance in spate.