Daily Archive

Nascuta la Drepanon, in Bithynia (Asia Mica), in jurul anului 250, ca fiica a unui hangiu, Elena a crescut intr-un mediu vulgar si lipsit de pretentii. Lucreaza ca stabularia (servitoare) la han, fara a fi multumita de conditia ei. Copilaria cenusie i-a trezit ambitii nemasurate. Viata sa ia o turnura neasteptata cand un om aspru si dominator face un popas la hanul tatalui ei: generalul Constantius, un om puternic, viitor imparat. Cucerit de farmecele tinerei fete, Constantius o duce la Roma. Statutul ei oficial nu a fost cel de sotie, ci de concubina. Dupa nasterea lui Constantin, cel care va deveni Constantin I, Elena si Constantius sunt obligati sa se separe la ordinul imparatului Diocletian. Constantius se va casatori cu fiica vitrega a imparatului Maximilian, Theodora.  Elena nu s-a casatorit niciodata si a trait in obscuritate, pana cand fiul ei a ajuns imparat si i-a conferit titlul de Augusta.

Spre deosebire de fiul ei, a carui cruzime a fost ascunsa cu grija de biserica crestina, Elena s-a botezat cel mai probabil in 312, a infaptuit opere caritabile si a aratat o reala compasiune pentru saraci, sclavi, vaduve, orfani si invalizi. De asemenea, la insistentele ei, au fost eliberati numerosi prizonieri inchisi pe nedrept.

Istoricii târzii (nu cei contemporani ei) au incercat sa-i falsifice descendenta umila, plasmuindu-i o biografie princiara. Dar falsul nu a durat prea mult. Ceea ce i se poate imputa imparatesei-mama este uriasa inventio reliquarum, inventarea Sfintei Cruci si a placutei cu inscrisul I.N.R.I., pe care pretindea ca le-a descoperit in pelerinajul prin Tara Sfanta si pentru a caror autenticitate a garantat cu pozitia sa inalta.

Elena, mama imparatului Constantin I

Spatiul eterogen si multicultural al Romei trebuia ferit de nesupunere, de sabotaje (domeniu in care crestinii din capitala imperiului excelau) si de revolte ale sclavilor, motiv pentru care imparatul si-a declarat formal sprijinul pentru crestinism, fara a renega cultul solar caruia ii apartinea, cel al zeului Mithra (Soarele Invincibil). Astazi, biserica sustine ca imparatul Constantin s-ar fi autocaracterizat - in cateva scrisori trimise episcopului din Cartagina si proconsulului din Africa - slujitor al lui Dumnezeu. E un fals grosolan, cata vreme titlul de Pontifex Maximus, detinut de toti imparatii romani din anul 63 i.C., semnifica descendenta divina si infailibilitatea Caesarului, cea din urma prerogativa regasindu-se mai tarziu in teza infailibilitatii papei. Cu certitudine, titulatura de Pontifex Maximus intra in contradictie insolubila cu pretentia bisericii crestine de a nu se supune niciunei autoritati temporale. Mai mult, una dintre sursele persecutarii crestinilor a fost chiar nerecunoasterea autoritatii Caesarului, nu religia lor ca atare.

Constantin a fost botezat in anul 337, cu doar cateva zile inainte de a muri. Unele surse istoriografice afirma ca imparatul era inconstient cand sinistrul episcop Eusebiu din Cezareea l-a botezat. Altele, mai argumentate, sustin ca imparatul, dorind sa evite sfasierea religioasa si frangerea imperiului sub greutatea luptelor interne si a unui pustiitor razboi civil, s-a crestinat de buna voie, dintr-un calcul pur politic. Singura certitudine, dincolo de confruntarea celor doua versiuni, este ca imparatul Constantin I nu a fost un crestin si cu atat mai putin crestin sincer, ramanand devotat cultelor romane traditionale.

Moneda infatisandu-l pe Constantin. Pe revers, zeul Mithra 

Constantin I nu a fost crestin, si, contrar convingerii multora, nici nu a proclamat crestinismul ca religie oficiala a imperiului. Pe tot parcursul indelungatei lui domnii, a pastrat titlul de Pontifex Maximus (pontif universal, cap al tuturor cultelor existente si practicate pe teritoriul care intra in stapanirea sa), s-a inchinat lui Marte, si-a declarat devotiunea fata de Apollo si a adus ofrande lui Mithra - Sol Invictus, cult caruia ii apartineau soldatii de elita ai imperiului.

Constantin nu a fost autorul Edictului de toleranta, emis, in realitate, de co-imparatii Galenius si Licinius in anul 311. El doar a completat si revizuit textul la Milano in anul 313, nu singur, ci alaturi de Licinius.

Nu Constantin a oferit libertate religioasa tuturor cultelor, inclusiv crestinismului, ci co-imparatul Maxentius, fiul imparatului Maximilian. Cele mai multe merite ii sunt atribuite fraudulos lui Constantin I, venerat in zilele noastre ca sfant, contrar comandamentului vetero-testamentar de a nu cadea in pacatul idolatriei.

Gravura din sec. al XV-lea: Constantin arata spre Mithra

Istoricii bisericii repeta obositor ca imparatul Constantin s-a opus persecutiilor indreptate impotriva crestinilor si a restituit acestora bunurile confiscate pana atunci. Partial adevarat, intrucat Constantin s-a opus persecutiilor religioase in general si a permis practicarea tuturor cultelor, oricat de exotice le-ar fi fost ritualurile. (De fapt, chiar si persecutiile au avut alte cauze si o amploare mult mai mica decat cea descrisa infricosator si hiperbolizant de biserica, majoritatea fiind fictiuni menite sa impresioneze auditoriul). In tot acest timp, crestinismul capata amploare in Roma, indeosebi in mediile paupere, cu un nivel cultural tinzand asimptotic spre zero si in randul sclavilor, dispusi sa creada povesti aiuritoare despre minuni si miracole.

Constantin si mama sa, Elena, incadrandu-l pe Christos

Ca imparat si ocrotitor al crestinilor, dispunand de puteri depline, s-ar presupune ca imparatul Constantin a slabit structura sistemului bazat pe sclavie si a fortat adoptarea unor masuri in sensul abolirii lui. Nimic mai neadevarat. Abundenta de decrete imperiale in favoarea consolidarii sclaviei dezminte supozitia neintemeiata a unor reforme populare care sa atenteze in mod direct la pilonii organizarii sociale a imperiului. Din animal, sclavul devine obiect. Modificarile din 326 aduse dreptului roman in concordanta cu fundamentele religiei crestine constituie un regres indiscutabil. Numeroase reglementari de drept civil sunt transferate in dreptul penal:

* fuga a doi amanti este pasibila cu condamnarea la moarte, iar familia barbatului si sclavii pe care-i detine sunt considerati complici;
* relatiile sexuale dintre o stapana si un sclav sunt pasibile cu condamnarea la moarte; cele dintre un stapan si o sclava sunt admise;
* uciderea in bataie a unui sclav nu mai este considerata crima decat daca se probeaza intentia (!);
* este interzisa deschiderea unei anchete impotriva unui stapan al carui sclav a murit in urma aplicarii unei pedepse fizice; (n.n.: In acest caz, cum mai poate fi probata intentia de a ucide un sclav?)
* sclavilor fugari li se taie un picior sau sunt condamnati la moarte;
* sclavilor prinsi ca au furat mancare li se toarna plumb topit pe gat;
* sclavii nu au acces la justitie; (n.n.: Si daca ar fi avut, sansele de a obtine o sentinta favorabila ar fi fost NULE.)
* sclavii si servitorii (fie ei cetateni ai Romei) care depun plangere impotriva stapanilor sunt executati fara nicio cercetare a faptelor care au condus la redactarea reclamatiei, cu exceptia situatiilor in care sunt vizate delictele supreme: adulter, inalta tradare si frauda fiscala;
* stapanii nu pot fi denuntati de sclavi pentru furt si viol, considerate a fi delicte minore in raport cu abominabila crima de… adulter;
* termenul “concubinaj” isi face intrarea in dreptul roman; concubinii sufera tracasari administrative fara precedent in istorie: le este interzis sa achizitioneze proprietati imobiliare si le este retrasa cetatenia romana, fara drept de apel; (n.n.: Constantin a trait in concubinaj cu Minervina, care i-a daruit un fiu, pe Crispus, cel asasinat in Istria. Deh, puterea exemplului… )

Pe de alta parte, iubirea debordanta fata de oameni razbate din ordinul dat clericilor intruniti in primul Conciliu de la Niceea, in anul 325, de a schimba data Pastelui, pentru a nu coincide cu cel evreilor: “Nu vrem sa avem nimic de-a face cu acest popor odios” - isi motiveaza Constantin ordinul. Un silogism elementar demonstreaza contradictia gandirii imparatului: daca Christos a fost evreu, iar evreii sunt un popor detestabil, atunci si Christos este un personaj detestabil. Dar autoritatea isi permite luxul de a se dispensa de logica, chiar daca rationamentul il vizeaza pe idolul unei religii sustinute de puterea seculara.