In vremurile efervescente ale sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial, premergatoare proclamarii prin negocieri de culise, santaj, terorism si furt teritorial a statului Israel, un tanar beduin a descoperit la Qumran (inca apartinand Palestinei la acea vreme) o serie de manuscrise antice, ascunse in vase de lut. Versiunile asupra circumstantelor descoperirii vastului tezaur cultural variaza.
In primavara anului 1947, fiind cu caprele la pascut si plictisindu-se, tanarul a inceput sa arunce cu pietre in grotele din apropiere, cand a auzit un sunet de vase sparte; intrand intr-una dintre grote, a facut cea mai controversata descoperire a secolului XX. Alta versiune relateaza ca, pierzandu-si o capra si presupunand ca s-ar afla intr-o grota, a intrat si a gasit vasele cu manuscrise. Conform altei variante, beduinul a gasit grota intamplator, oprindu-se sa se odihneasca din goana dupa asasinul tatalui sau. Cea mai recenta si mai plauzibila varianta este ca beduinul era un contrabandist marunt care, impreuna cu varul sau, cauta o ascunzatoare pentru marfa ilicita. Ipoteza ultima este intarita de accesul greoi la grota.
Descoperirea nu i-a impresionat prea tare pe contrabandistii care nu se gandeau decat la valorificarea textelor pe piata neagra de antichitati. O parte a manuscriselor a fost oferita unui anticar veros din Bethleem in schimbul unei sume infime, iar cealalta parte a fost folosita de mama unuia dintre ei la aprinderea focului in cuptor. Refuzul anticarului de a cumpara “marfa” gasita in grotele de la Nag Hammadi i-a indreptat pe cei doi autori ai descoperirii spre un cizmar, care – credeau ei – ar fi putut fi interesat de pielea pergamentelor. Cizmarul, de religie crestina, intuieste valoarea manuscriselor si anunta o manastire din apropiere, care decide sa le cumpere.
Timp de 10 ani s-a desfasurat o ampla campanie arheologica, soldata cu gasirea a peste 900 de manuscrise in 11 grote. 80% din texte sunt scrise pe pergament, iar 20% pe papirus, in limbile ebraica, aramaica si greaca veche. Explicatia conservarii textelor redactate intre sec. al III-lea i.C. si sec. al II-lea d.C. este ariditatea climei, care a incetinit procesul degradarii.
Manuscrisele contin toate scrierile Vechiului Testament, mai putin Cartea lui Esther, plus o serie de texte protocrestine, coduri morale, indrumari, reguli de convietuire, precum si o bogata literatura eschatologica. Rezultatul descifrarii manuscriselor a fost asteptat mai mult de 4 decenii, oamenii de stiinta fiind suspectati nu o data de tentativa de a pastra secrete unele mesaje care ar duce la subminarea doctrinei crestine. Teoriile conspirationiste acuza Vaticanul de instituirea unei legi a tacerii, pentru a pastra monopolul interpretarii textelor sfinte ale crestinismului si a secretiza pentru totdeauna texte neconforme dogmaticii. Totusi, publicarea partiala a rezultatelor a produs un real disconfort autoritatilor religioase crestine. Explicatia intarzierilor in publicarea continutului textelor religioase descoperite la Qumran este faramitarea sulurilor in peste 15.000 de fragmente, la care se adauga procedeele complexe de restaurare si conservare.
Desi dovezile arheologice si argumentele sunt favorabile atribuirii acestor manuscrise unei comunitati israelite schismatice (comunitatea esenienilor), din care facea parte si Ioan Botezatorul, o parte infima a arheologilor continua sa conteste provenienta textelor pentru a opera o falsa disjunctie intre esenieni si crestini si a nega orice legatura intre cele doua secte desprinse din iudaism.
