Monthly Archive

Opera lui Lucius Annaeus Seneca (4 i.C. - 65 d.C.) nu a fost supusa estropierilor, precum cea a lui Flavius Josephus (1). Patrician si apropiat al cercurilor imperiale atat sub guvernarea lui Caligula, cat si sub cea a lui Nero, ganditor de renume, reprezentant ilustru al stoicismului, Seneca nu ar fi aderat niciodata la un cult minor si blamat. Cult la care aderasera sclavii, cei mai saraci oameni din Roma si infractorii. Daca operei nu i-a fost introdusa fortat nicio interpolare, in schimb o parte a fost inventata.

Seneca credea intr-un zeu unic, cu puteri discretionare, sursa a succesiunii cauzale. Vointa divina subjuga universul, iar omul este neputincios in fata vicisitudinilor destinului. Supunerea si resemnarea impaca suferintele si readuc linistea interioara. Detasarea de nelinisti si temeri - ataraxia (2)-, impacarea cu sine si adancirea in sine sustrag individul de sub incidenta destinului implacabil. Omul intelept priveste insensibil zbuciumul lumii si ignora greutatile vietii. Eliberat de tentatiile puterii si ale bogatiei, omul atinge stadiul superior al intelepciunii. Asceza si meditatia sunt conditiile dobandirii fericirii. Renuntand la tot de buna voie, omul nu mai are ce pierde. Dar isi recastiga sinele nealterat de dorinte lipsite de demnitate. Iar prin meditatie isi intelege destinul. Ramane sclav al materiei cel care rateaza autoperfectionarea spirituala si pretuieste averea si influenta politica.

Conceptia lui Seneca nu intra in conflict cu crestinismul. Pana la un punct. Pana cand accepta, ca modalitate de eliberare de sub teroarea anxietatior, sinuciderea. Si pana cand denunta stupiditatea ideii pacatului originar. De aici, orice incercare de a restabili o conexiune intre Seneca si crestinism devine inutila. Cu atat mai mult cu cat nu a existat o concordanta intre modul de viata si conceptia filosofica. Avid de glorie si de bogatie, Seneca a iubit luxul. Un lux si o pozitie peivilegiata, dobandite prin intrigi si vorbe magulitoare strecurate ipocrit la urechea imparatului Nero. Ascendentul asupra imparatului (i-a fost preceptor si a vegheat la formarea intelectuala a acestuia) nu l-a salvat de la moarte. O condamnare la moarte disimulata in sinucidere: Seneca si-a taiat venele la ordinul lui Nero. Participase la conspiratia lui Piso impotriva imparatului si a fost descoperit. A vrut mai mult decat putea obtine. Nazuinta care i-a fost fatala.

Corpusul doctrinar a fost preluat de crestinism si Seneca insusi a fost confiscat. “Parintii Bisericii” Tertullian si Ieronimus din Stridonium il numeau “Seneca al nostru”, adica al crestinilor. In ciuda actului sinuciderii, pacat capital in crestinism, si al altor neconcordante doctrinare. Epistolele atribuite apostolilor contin pasaje intregi din opera lui Seneca si asemanari socante. Pentru a evita acuzatia de plagiat, apologetii crestini au inventat o corespondenta intre Saul (apostolul Pavel) si filosoful stoic. Minciuna n-a fost inghitita si teologii au renuntat la ea dupa putin timp de la punerea in circulatie. Inca o data se confirma faptul ca religia adevarului, crestinismul, se intemeiaza pe un morman de minciuni.

Asumarea lui Seneca pare de neinteles. Si pune la indoiala fabula urii viscerale a lui Nero fata de crestini. Care - spun povestile crestine - s-a amplificat dupa incendiul Romei din anul 64. Seneca nu cazuse in dizgratie la data incendiului. Era sfetnic de incredere al imparatului, poate cel mai influent. Daca Nero a luat decizia invinuirii si condamnarii crestinilor pentru incendierea Romei, Seneca ar fi trebuit culpabilizat pentru complicitate la crima in masa. Or, lui Seneca i-a fost rezervat un loc de cinste in crestinism. Nepotrivirea a ramas nedezlegata si duce la intrebarea: a existat martirizarea crestinilor ca urmare a incendiului care a transformat Roma in cenusa sau e scorneala unor minti bolnave?

_____________________________________
(1) Episcopul Warburton califica “Testimonium flavianum” ca “fals evident, de o stupiditate ingrozitoare”.
(2) Termen imprumutat de scoala stoica din limba greaca: a = fara; taraxis = tulburare.

Arderea cartilor neconvenabile a fost prima forma de cenzura. A doua forma a fost arderea autorilor insisi. Ambele metode barbare de suprimare a ideilor si a celor ce le exprima au fost brevetate de crestini. Sacrificiul uman a fost respins ca primitiv de Biserica. Dar l-a practicat cu tenacitate pana in 1826, cand inchizitorii spanioli au “purificat” prin flacarile rugului un catalan eretic numit Ripoll. A fost ultimul autodafé (actus fidei - act de credinta). Un act care incrimineaza intreaga civilizatie crestina. Europenii exacerbeaza pretentia superioritatii asupra civilizatiei islamice, fara a fi cu nimic mai presus de regimurile teocratice fundamentaliste. Atat Hitler, cat si ayatollahul Khomeini sunt produse ale civilizatiei infestate de religie. (Asupra Coranului si fundamentalismului islamic voi zabovi curand.) George W. Bush si Mahmoud Ahmadinejad la fel. Sunt clone de religie diferita.

O legenda urbana cu efecte propagandistice ataca tema ateismului Führerului. Un zvon grosolan, cata vreme Hitler, aparator al valorilor traditionale, rezerva femeilor trei indeletniciri: Kinder, Küche und Kirche (copii, bucatarie si biserica). Hitler a fost crestin romano-catolic. Cu inclinatii spre mitologia nordica, pe care voia sa o revigoreze. Mitul razboinicului invincibil devenise obsesia micului caporal frustrat. Actele lui demente de purificare rasiala si culturala s-au inspirat nemijlocit din istoria bisericii crestine. S-a inceput cu arderea cartilor in public. Carti ai caror autori erau evrei. Thomas Mann si Sigmund Freud sunt cele mai rasunatoare exemple. Apoi a sfarsit prin a impusca si incinera evrei. Chiar si compozitorii evrei au fost interzisi, expulzati, fortati sa emigreze sau internati in lagare. De unde nu s-au mai intors. Totul in numele unui Dumnezeu care favoriza de data aceasta germanii, nu evreii. “Poporul ales” trebuia sa fie cel arian. In niciun caz cel care l-a trimis la moarte pe “Salvatorul lumii”. Daca pacatul adamic este ereditar, atunci si pacatul rastignirii lui Christos incarca rasa semita - spun teologii si (neo)nazistii, fara deosebire. Extrapolarea a servit ca justificare pentru prigonirea periodica a evreilor in Europa. Evreii sunt tapii ispasitori ai umanitatii. Toti conducatorii impotenti au canalizat ura colectiva asupra unui popor detestat pentru o presupusa crima. O crima imaginara. Asupra unui personaj imaginar. Dar crima comisa impotriva evreilor a fost dureros de reala. In zelul lui turbat, Hitler nu a distrus biserici crestine. In schimb, a incendiat si demolat sinagogi. La inceput, cu complicitatea unor evrei care i-au finantat proiectele. (Orice popor are tradatorii lui. Prostitutia, tradarea si spionajul sunt cele mai vechi indeletniciri ale omului.) A incrimina un intreg popor pentru fapta unui singur om sau a unui grup inseamna a forta hidos generalizarea.

Carti distruse partial sau total prin gratia lui Dumnezeu si vointa Bisericii:

* “Istoria romana” a lui Velleius Paterculus (19 i.C. - 31 d.C.): textele de la sfarsitul anului 29 pana la mijlocul anului 30 (perioada care corespunde, conform Evangheliilor, vietii publice a lui Iisus) - taiate si distruse;
* “Istorii” a lui Seneca Retorul (55 i.C. - 39 d.C.) - opera distrusa in intregime;
* Lucrarea lui Fabius Rusticus, o cronica a domniei lui Nero - distrusa in intregime;
* “Commentarium de vita sua” al imparatului Claudius - distrus in intregime;
* “Istoria romana” a consulului Servilius Nonianus (m. 60 d.C.) - distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a istoricului Aufidius Bassus (10 d.C. - 65 d.C.) - distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a lui Plinius cel Batran (23 d.C. - 79 d.C.), care continua “Istoria” lui Bassus - distrusa in intregime;

Probabil mai sunt si altele, dar nu s-au pastrat mentiuni despre ele, asa cum s-au pastrat despre cele amintite mai sus. Supozitie: fiind imposibil sa-i prezinte pe autori ca apologeti ai crestinismului si fiind neverosimila orice interpolare, crestinii s-au multumit sa hraneasca focul cu tratatele de istorie. In cazul lor functioneaza prezumtia de vinovatie: au distrus constient toate cartile care prezentau fidel realitatea si contineau, in consecinta, informatii compromitatoare despre crestini si religia lor. Altfel nu se poate explica supravietuirea cartilor neutre sau binevoitoare fata de crestinism, in timp ce altele au fost “ratacite” pentru totdeauna. Sau ingropate in Bibliotheca Vaticana, cimitirul documentelor care atesta frauda crestina bimilenara.

Industria falsurilor a contaminat nu doar scrierile lui Flavius Josephus. In ciuda eforturilor de a inventa marturii, evidenta s-a impus: nu dispunem de texte ale vreunor martori oculari. Nimeni nu l-a vazut pe Christos. Decat in imaginatie, in halucinatii si in psihoze. Sau in revelatie, halucinatie autoindusa. Istoricii care nu scriu nimic despre Iisus sunt suspectati de boicot. Un boicot dictat de interese. Sau de teama de a nu atrage asupra lor represaliile autoritatilor romane. Copistii cucernici, rasplatiti pentru meritele lor plastografice, au avut grija sa “rataceasca” pentru vecie exemplarele asupra carora nu intervenisera. Nu din proprie initiativa. Ci din “ratiuni de stat”. “Cronica regilor iudei” a lui Justus din Tiberyas a fost pierduta. Lucrarea - scrie patriarhul Fotie in sec. al IX-lea - cuprindea biografiile si relatari despre vremurile in care au trait toti conducatorii evrei, de la Moise pana la moartea lui Agrippa al II-lea (aprox. 100 d.C.). Fara referiri la Iisus Christos, ceea ce a facut-o indezirabila. Plin de naduf, Fotie (810-895) nota: “In nicio parte a cartii lui Justus din Tiberyas nu am gasit nici cea mai mica referire la nasterea lui Christos, la viata lui, la evenimentele si miracolele care-l privesc.”

Pentru a nu se acoperi de ridicol, Biserica a recunoscut, finalmente, interpolarea cunoscuta sub numele de “Testimonium flavianum”. A descoperit, in schimb, o referire in interiorul iudaismului. Iudaism care i-a refuzat lui Iisus atributul de Salvator, de trimis al lui Dumnezeu pe pamant. Numele “Iisus” apare exclusiv in Talmud. Celelalte surse, contrafacute sau autentice, consemneaza un personaj denumit Chrestus sau Chrestos. Talmudul relateaza ca un anume Yeshua (numit in alta parte ben-Pandira), bastardul unei femei adultere, vinovat de practicarea vrajitoriei, a fost spanzurat in ajunul Pesah (sarbatoarea pascala evreiasca). Adnotarea referitoare la Yeshua a fost inserata in sec. al V-lea, fiind o simpla insemnare despre traditia crestina. Departe de a avea valoarea unei probe solide asupra existentei fizice a lui Iisus Christos. Frazele din Talmud nu pot fi considerate o pledoarie sau o marturisire christica, Iisus fiind descris in mozaism ca un profet inspirat, un vindecator si un orator charismatic. Atat si nimic mai mult. Niciun cuvant despre originea divina si despre misiunea mesianica.

Se poate inscrie crestinismul in clasa religiilor monoteiste? Un teolog se va infunda in sofisme jalnice pentru a demonstra unicitatea zeului. O religie monoteista presupune adorarea unui singur zeu, care insumeaza toate calitatile si detine toate atributele autoritatii la nivel cosmic. Puterea lui se instituie prin acte de teroare: inspirarea si intretinerea fricii, amenintarea cu aplicarea unor pedepse pline de cruzime, intimidare. Daca zeul este unic, omniprezent, omniscient si omnipotent, de unde provine raul? De ce zeul unic se retrage autist in sfera lui si nu ia decizia decisiva in privinta eradicarii raului? Pentru ca puterea lui e sabotata de o alta divinitate: malefica si cu puteri egale.

Pana aici avem un dualism: binele si raul (intrupate in divinitati diferite, intrucat nu pot coexista nevralgic intr-o singura entitate), care stau in echilibru fragil, rupt si restabilit periodic. Aparitia unor personaje complementare, care preiau unele atribute ale zeului, erodeaza puternic calificativul de monoteism acordat crestinismului: trinitatea presupune distribuirea Fiintei (esentei) in Tata, Fiu si Duh/Spirit Sfant; divinul feminin este reprezentat de Fecioara; arhanghelii, ingerii si sfintii (razboinici sau pacifisti) au functii irevocabile si au patruns inclusiv in folclor. Daca Fiul si Sfantul Duh/Spirit sunt avataruri ale lui Dumnezeu, nu acelasi lucru se poate spune despre arhangheli, ingeri si sfinti, divinitati inferioare ca rang, dar totusi divinitati.

Crestinismul este un politeism mascat. Sau, in cel mai bun caz, un henoteism, potrivit termenului consacrat de Max Müller: un zeu central, autocrat, isi subordoneaza divinitati cu puteri limitate. Replica teologica: “Dumnezeu se distribuie fara a-si diminua esenta” intrece absurdul. Nimic nu se imparte fara a scadea cantitativ. Tocmai pe absurdul situatiei se intemeiaza dogma trinitatii. Cat de inspirat a fost Tertullian, “parinte al Bisericii”, cand a exclamat: “Credo quia absurdum!”. Numai ca vremurile cand toti erau naivi si inghiteau pe nemestecate tot ce le dadeau teologii au cam apus.

Marturie fulminanta, dovada zdrobitoare, infrangere definitiva a adversarilor, reducere la tacere a scepticilor: Testimonium flavianum. In contrast cu Filon din Alexandria, supranumit Marele Tacut (a avut nerusinarea de a nu scrijeli niciun cuvant despre Iisus Christos si despre crestini), istoricul evreu Flavius Josephus furnizeaza proba care legitimeaza crestinismul. Lucrarea “Antichitati iudaice” a fost asezata in pantheonul dovezilor irefutabile si deschisa la Cartea a XVIII-a.

“In acele timpuri (n.n. - in vremea lui Pilat din Pont) a trait Iisus, un om intelept, daca acesta poate fi numit om, pentru ca era facator de minuni, un invatator al oamenilor care intampinau cu bucurie adevarul ce li se vestea. Si acesta si-a gasit multi adepti printre iudei si elini. Acesta era Mesia (grecescul Χριστός). Desi, pe baza denuntului oamenilor de vaza ai poporului nostru, Pilat a ordonat rastignirea lui, discipolii sai, care il iubeau, i-au ramas credinciosi. Caci a treia zi dupa moartea sa el li s-a aratat din nou, reinviat, asa dupa cum, ca si alte fapte minunate ale lui, au prezis prorocii. Pana acum, grupul de crestini (numiti astfel dupa el) n-a disparut.”

Si daca masinaria falsurilor nu a functionat fara cusur? Polemica dintre Origen, “parinte al Bisericii”, personaj de referinta in istoria crestinismului, si Celsus, critic si denuntator al inselatoriei crestine, taie nodul gordian. In “Contra Celsus”, automutilatul Origen formuleaza la adresa lui Flavius Josephus reprosul de a nu-l fi socotit Mesia pe Iisus. Un Iisus care nu este schitat nici macar in treacat in “Antichitatile iudaice”. Reprosul lui Origen a fost bagatelizat si dezbaterile teologale l-au evitat ca pe un virus mortal. Tratatul lui Celsus, “Discurs sincer” (sau “Discurs impotriva crestinilor”) nu s-a pastrat. Campaniile de epurare a literaturii si filosofiei au avut un succes partial. Insa cenzura nu i-a lovit si pe apologetii crestini. In mod ironic, cateva fragmente relevante din Celsus au ramas citate chiar in raspunsul lui Origen. 

“O noua rasa de oameni s-a nascut ieri, fara patrie, fara traditii; indreptati impotriva tuturor institutiilor religioase si civile, urmariti de justitie, considerati unanim drept infami, dar facandu-si un titlu de glorie din dispretul comun: acestia sunt crestinii. (…) Adevarul este ca toate aceste fapte nu sunt decat mituri fabricate de voi; nici macar nu v-ati ostenit sa dati un aspect de verosimilitate minciunilor voastre. E de notorietate ca multi dintre voi au remaniat, dupa gustul lor si cu mintea involburata de vin, textul primitiv al evangheliilor, pana au sfarsit prin a respinge tot ceea ce nu le convine.”

Eusebiu din Cezareea, multumit de victoria fortata si sangeroasa a crestinismului, citeaza cu emfaza pasajul idolatru al lui Flavius Josephus. Cum care pasaj? Pasajul care autentifica un personaj himeric. De unde citeaza? Din “Antichitati iudaice”, de unde altundeva? Din care editie? Editia originala nu s-a pastrat, asa ca Eusebiu a decis sa inventeze o editie pentru uz public. Editia pentru creduli. Dar lucrarea originala era prea seaca, prea lacunara si - sacrilegiu! - nu-l consemneaza pe salvatorul cosmic, Mesia Iisus. Asa ca s-a gandit sa insereze un pasaj distonant in raport cu contextul.

Josephus a ramas un iudeu credincios, devotat religiei neamului sau. Afirmandu-si credinta in iudaism, el nu putea ca, in ultima parte a lucrarii, sa se dezica de sine, de convingerile si de credintele sale. A afirma ca Iisus este Mesia contravenea flagrant religiei iudaice, pe care o urma cu devotiune. Josephus si-a crescut fiii, potrivit propriei sale marturii, in religia iudaica. Si era mandru de a fi descendentul unei familii care a dat evreilor sacerdoti importanti. Evrei care si astazi il asteapta pe Mesia. Pentru Flavius Josephus, Mesia inca nu venise. In plus, interpolarea se potriveste ca pletele blonde unui nigerian. Plasat intre doua evenimente de dupa caderea Masadei, fragmentul apare ca o digresiune fara sens. Si fara a fi o relationare intre doua evenimente.

Evreii antici sunt recunoscuti pentru pasiunea lor fata de istorie. Preocupati de disputele ideologice dintre gruparile politice si religioase locale, unii dintre ei abdica de la principiul obiectivitatii si isi declara atasamentul fata de o grupare sau alta. Atitudinea de favorizare a unei factiuni in detrimentul alteia/altora nu va disparea niciodata din istoriografie. Numeroase cronici sunt redactate laudativ, la comanda conducatorului politic al vremii. Faptele raman fapte, indiferent de unghiul din care sunt privite. Surprinde pluralitatea interpretarilor, nu a evenimentelor. In general, istoricii se intrec in a consemna evenimente minore, amanunte anoste, banalitati.

Filon din Alexandria (n. 20 i.C. - m. 50 d.C.), in “Apologia iudeilor”, ofera informatii valoroase despre sectele epocii, favorizand comunitatea eseniana. Filon nu pregeta sa consemneze si propria sa conceptie, derivata din esenism: Dumnezeu e unul, primordial, etern si omnipotent. Influentele eleniste din credinta sa sunt stridente. Stabilirea unei concordante intre iudaism si filosofia elenistica a captat eforturile multor ganditori evrei. Dumnezeu, transcendent si incognoscibil, conduce lumea prin intermediul fiului sau, Logosul. Pacatos prin natura sa, omul se va elibera de tentatia carnalului, de josnicia placerilor si isi va purifica sufletul coruptibil prin practicarea virtutii. Conceptia anti-eudemonista a  lui Filon fundamenteaza ideologia crestina pe neoplatonism. Admiratia Bisericii pentru Filon se reflecta in elogiile aduse in sec. al IV-lea de Eusebiu din Cezareea si Aurelius Ambrosius din Milano. Un istoric si scriitor atat de prolific, precum Filon, care a scris cateva lucrari dupa anul 40 d.C., ingroapa in tacere totala activitatea predicatorului iudeu Iisus Christos, adulat ca Mesia, si nu aduce nicio marturie directa despre crestini, a caror activitate ar fi trebuit sa fie asidua. O religie in plina expansiune, ignorata de unul dintre cei mai mari istorici antici? In “Despre viata contemplativa”, Filon descrie in extenso viata si ritualurile membrilor sectei terapeutilor din regiunea desertica a Alexandriei (Egipt); in “Apologia iudeilor” aminteste doctrina si ritualurile esenienilor (o comunitate redusa la aproximativ 200 de membri).  Insa nu scrie nici macar un rand despre adeptii predicatorului crucificat!

Fictiunile evanghelice sunt o colectie de mituri si escatologie de provenienta egipteana si orientala, de contrafaceri si remanieri haotice. Elementul de originalitate lipseste cu desavarsire. Frenezia falsificarii din primele secole ale crestinismului a fost denumita “frauda pioasa“, inselatorie admisa inclusiv de enciclopediile catolice. Enciclopedii care, de obicei, accepta cu mari dificultati informatii incomode. Eusebiu din Cezareea si “parintii Bisericii” si-au transpus propriile fantezii in actele si spusele “Domnului”. Primii disidenti, denuntatori ai fraudelor, au fost haituiti si unii ucisi in urma disputelor cu creatorii mitologiei compozite crestine. In anii 140-150 d.C., un armator grec afiliat docetismului aduce la Roma un evanghelion si un set de scrisori apartinand unui anume Saul, presupus a fi originar din Tars, regiunea Cilicia (Turcia). Complet necunoscut pana atunci, Saul a sfarsit prin a fi considerat fondator al bisericii crestine orientale. Evident - se putea altfel? -, a fost martirizat pentru credinta dobandita pe “drumul Damascului”. Scrise in stilul docetilor, scrisorile au suferit multiple interventii si reformulari.

Armatorul grec se numea Marcion, veritabilul creator al crestinismului grecesc. Amputand radacinile evreiesti ale sincretismului crestin, el a contribuit la propagarea mesajului christic in Imperiul Roman, dezechilibrat spiritual de asaltul cultelor minore. Marcion este si creatorul sintagmei “nou testament”. Tot in a doua jumatate a secolului al II-lea, cand epistolele paulinice dadeau un nou impuls raspandirii legendei crucificatului, crestinii antimarcioniti au redactat Faptele Apostolilor. Teologii au incercat sa contracareze dovada istorica a fraudei numite “Epistolele lui Saul” (Pavel) cu invocarea mentionarii lui Saul/Paul/Pavel in Fapte. Fapte care, sub aspectul cronologic al redactarii, succed Epistolelor! Legenda mai afirma ca Saul avea cetatenie romana. O noua asertiune care cedeaza in fata unui cunoscator. In acea perioada, Tarsul nu era provincie romana, iar in calea dobandirii cetateniei romane exista un obstacol major: Saul era evreu. Omitand probele potrivit carora Saul e un personaj pur imaginar, razbat cateva probleme deconcertante. Saul nu pomeneste un Iisus istoric, ci o fiinta pur spirituala, cunoscuta gnosticilor de sute si sute de ani. Referintele istorice sunt interpolari tarzii, fapt acceptat fara reticente de istoriografie, inclusiv de cea subordonata crestinismului. Un crestin fervent nu poate elimina din discursul sau personaje precum Pilat, Irod, Caiafa, Iuda si nici institutii ca Sanhedrinul, asa cum o face senin Saul. Deceptia epistolelor paulinice este amplificata de carenta referirilor la drama patimilor. Patimi care nu sunt amintite nici macar aluziv. Si care constituie esenta crestinismului.

(Foto: Petru si Pavel imbratisati intru… credinta. Doua personaje care nu s-au cunoscut niciodata. Pavel a fost inventat dupa 100 de ani de la moartea lui Petru.)

Iisus Christos s-a nascut in anul la care ne raportam temporal si care este considerat inceputul vremurilor crestine, in timpul domniei regelui Irod, prezentat in textele neotestamentare ca un rege corupt, imoral, viclean, abominabil.

Figura ilustra a Antichitatii, Irod cel Mare separa biserica de stat si exclude preotii de la decizia politica, conferindu-le un rol exclusiv spiritual, dublat de atributii judiciare, cu stricta referire la incalcarea imperativelor si regulilor religioase, scrise si nescrise. Construieste numeroase edificii si fortarete (printre care celebra Masada), reconstruieste Templul din Ierusalim, infiinteaza si modernizeaza o serie de orase de importanta strategica si comerciala. Lui Irod ii apartine constructia giganticului port din Cezareea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din Antichitate. Intr-un acces de nebunie temporara, declansata pe fondul geloziei extreme, Irod ordona uciderea singurei sotii pe care a iubit-o, Mariamne, impreuna cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei in anul 37 i.C., Irod cel Mare moare in anul 4 i.C. Cu 4 ani inainte de nasterea oficiala a lui Iisus din Nazareth, nascut la… Bethleem. Cum se explica demonizarea lui Irod de catre pseudo-istoria crestina, pe care teologii vor s-o impuna in dispretul incontestabilelor dovezi arheologice? Cat de credibila este versiunea crestina asupra evenimentelor cand, din circa 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Si cum se explica suparatoarele si penibilele contradictii dintre evangheliile canonizate?

 Matei (2:1): “Iar daca S-a nascut Iisus in Bethleemul Iudeii, in zilele lui Irod rege, iata magii de la  Rasarit au venit in Ierusalim.”

Chiar daca ar fi sa luam in calcul concesia teologilor asupra posibilitatii ca Iisus sa se fi nascut in anul 3 i.C. (adica Iisus s-a nascut inainte de… Christos!), tot ramane o notabila diferenta de 1 an. Cu certitudine, existenta celor doua personaje, Irod si Iisus, nu a avut cum sa se suprapuna.

Luca (2:1-3): “In zilele acelea a iesit porunca de la Cezarul August sa se inscrie toata lumea. Aceasta inscriere (n.n. - recensamantul atat de mult invocat de teologi) s-a facut intai pe cand Quirinius ocarmuia Siria. Si se duceau toti sa se inscrie, fiecare in cetatea sa.”

Evanghelia dupa Luca noteaza anterior ca toate aceste evenimente s-au petrecut in timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator abia in anul 6 d.C., cand a efectuat si recensamantul populatiei, adica la 10 ani de la moartea lui Irod! In plus, Galileea nu era provincie romana, ci regat vasal, astfel incat Quirinius nu putea sa ordone recensamantul avand ca scop introducerea censului (impozitul per capita) pe intinderea regatului, cu atat mai mult cu cat o tentativa similara dusese la revolte sangeroase si la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii apartinand Germaniei de astazi. Cat despre orasul Nazareth, el este “descoperit” (a se citi infiintat) de Elena, mama imparatului Constantin, in sec. al IV-lea, pe vestigiile unei stravechi localitati arabe, nicidecum iudaice, atestata sub numele En-Nashra/ En-Nasira. Inventarea orasului se datoreaza similitudinii dintre numele asezarii arabe si o proasta traducere a numelui “nazarean” (nu “nazarinean”, cum apare in versiunile tarzii) din scrierile evanghelice, termen care nu inseamna “locuitor al Nazarethului”, ci are sensul religios de persoana care urmeaza calea Legamantului, a adevarului in sensul predicat de Moise. Mutilarea istoriei merge si mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu implinisera varsta de 2 ani, genocid cunoscut sub numele de “masacrul inocentilor”. Sursa acestei ridicole fabulatii se regaseste lesne in propaganda difamanta a adversarilor, care considerau ca familia dinastica a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Daca ar fi fost real, evenimentul ar fi oripilat si ar fi facut scribii sa umple stive de papirusuri. Insa masacrul nu este consemnat de nicio sursa, fie ea evreiasca sau pagana. Doar o evanghelie, nula sub aspect istoric si compromisa prin interventiile celui mai abject falsificator crestin, Eusebiu din Cezareea, il acrediteaza ca fiind real: Evanghelia dupa Matei.

MISCARI RELIGIOASE IN PALESTINA. Interesul pentru miscarile religioase din Palestina perioadei ocupatiei romane nu este lipsit de fundament, intrucat dezvaluie fapte uluitoare, care pun un serios semn de intrebare asupra crestinismului. Cele mai importante sunt doctrinele saducheilor, fariseilor, zelotilor si esenienilor.

Originile miscarii fariseilor nu au fost pe deplin lamurite. Viermuiala religioasa, suprapunerile si intercalarile doctrinare arunca umbra echivocului asupra iudaismului dinainte de era inceputa odata cu nasterea mitologica a lui Christ. Aparuta, se pare, in urma revoltei Maccabeilor si afirmata ca miscare purista, in sensul apararii si conservarii traditiei orale, a eliminarii influentelor greco-latine si a interpretarii exacte a literei Legii, ideologia fariseismului integreaza, paradoxal, elemente noi, inexistente in vechile scrieri biblice. Imprumuturile din sistemele de gandire orientale, indeosebi din mazdaism, au dus la construirea unui sincretism care a sfarsit prin a separa noul curent de interpretarile uzuale ale Torah, supusa presiunilor hermeneutice grecesti. Etimologia termenului fariseu indica tocmai separarea. Definita ca miscare in interiorul iudaismului de catre ea insasi, ca factiune disidenta de adversari, ideologia fariseista aduce cateva noutati: resurectia mortilor, infernul si paradisul, asteptarea venirii lui Mesia, nemurirea sufletului, iminenta sfarsitului timpurilor etc. In cele din urma, fariseii au constituit o organizatie cu aproximativ 6.000 de membri in anii de inceput ai noii ere. Scopul principal nu era lupta impotriva ocupatiei straine, ci apararea libertatii cultului fariseean. Carturarii vremii, in cea mai mare parte, au aderat la miscare si au consemnat in scris traditia orala, pe care au si imbogatit-o. Saducheii le-au reprosat supunerea fata de traditia orala, care pervertea - dupa opinia lor - Torah. In vreme ce saducheii erau aliatii castei sacerdotale (traditional afiliata puterii politice), fariseii reprezentau interesele fermierilor si ale populatiei urbane, pastrand o atitudine rezervata fata de putere. Fariseii au reusit sa impuna in constiinta maselor ideea ca sinagoga este unicul loc de interpretare a Legii, aflandu-se la originea rabinismului si a inscrierii traditiei orale in Talmud.

Repulsia fata de farisei, clamata cu mandrie in Noul Testament, pare de neinteles in conditiile in care crestinismul se apropie vizibil de ideologia deja inradacinata si sustinuta de carturarii evrei. Principalul repros adus fariseilor a fost nu atat de natura religioasa - cum lasa sa se inteleaga Noul Testament -, ci de natura politica, anume acceptarea unui compromis cu ocupantii in schimbul practicarii libere a credintei.

ZELOTII SI CRESTINII. Considerati a fi fanatici, zelotii se opuneau ocupatiei romane organizand revolte si asasinate, atat in randul magistratilor si legionarilor romani, cat si in randul evreilor suspectati sau dovediti de tradare, lasitate si pactizare cu dusmanul. Baraba, amnistiat de Pilat din Pont (prefect al Iudeei, procurator potrivit Evangheliilor si istoricului Flavius Josephus), era un conducator zelot, condamnat la moarte pentru ca pregatise o revolta a populatiei impotriva romanilor si ofensase autoritatea imperiala. Intamplator sau nu, prenumele lui Baraba era Iisus. Istoriografia israeliana contemporana si cea rabinica au adus argumente temeinice ca Iisus Baraba este unul si acelasi cu Iisus Christos. La o prima si superficiala vedere, conjectura pare suprarealista si futila. Totusi, concluzia demersului nu este nici ridicola, nici neserioasa. Evangheliile au fost complet epurate de orice referinta politica, ca si cum toate evenimentele descrise in cuprinsul lor ar fi fost dintru inceput aruncate in atemporal. Ca si cum romanii ar fi fost uneltele Sanhedrinului, slujbasii institutiei care l-a condamnat pe nedrept pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, si ar fi iesit din scena la fel de subit precum au aparut. Remanierile succesive ale textelor crestine (redactate mult dupa presupusa crucificare a lui Christos) nu numai ca au suprimat nuantele insurgente, dar au si introdus straniul si neverosimilul indemn la supunere: “Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!”. Scopul? Castigarea de prozeliti la Roma. Daca Evangheliile ar fi continut instigari si mesaje critice la adresa Romei si a romanilor, crestinismul ar fi fost respins cu promptitudine si astazi ar fi fost consemnat ca o secta iudaica rebela si excentrica. Daca, totusi, Baraba si Iisus au fost persoane diferite, ramane complet neexplicata intoarcerea multimilor din Ierusalim impotriva celui pe care-l primisera cu strigatul entuziast “Osana!”. Evenimentele descrise in Evanghelii nu se leaga si, in consecinta, apar ca lipsite de credibilitate. Scena procesului este la fel de artificiala pe cat sunt tragediile antice. In relatari sunt violate toate regulile si cutumele evreiesti si romane deopotriva. Sanhedrinul, instanta clericala suprema care l-a judecat pe Christ, nu s-a intrunit niciodata de 2 ori in 24 de ore; nu a fost convocat niciodata in zi de sabat si in timpul sarbatorilor pascale (Pesah); nu s-a intrunit niciodata noaptea. E improbabil ca toate regulile rigide sa fie incalcate deodata pentru “un evreu obscur” (Mircea Eliade), un galagios care agita masele de saraci. Si cum agita multimile? Predicand saracia, umilinta, supunerea, resemnarea?

In alta ordine de idei, Pilat din Pont era un functionar ambitios si arogant, al carui scop era sa se faca remarcat de imparatul Tiberius. Iudeea insemna doar o etapa in visul sau de promovare ierarhica in administratia imperiului. Zelul sau in reprimarea revoltelor este consemnat, fara exceptie, de toti istoricii vremii. Neinduplecatul Pilat nu a gratiat niciun condamnat in toata cariera lui de magistrat. Mai mult, in afara de Evanghelii, nicio alta scriere nu aminteste despre asa-zisul obicei al gratierii unui condamnat de Pesah. Si, cu toate ca a fost condamnat de evrei, sentinta data Christului evanghelic a fost dusa la indeplinire de romani. O noua neconcordanta care nu se poate strecura neobservata, pentru ca instanta care condamna dispune si aplicarea sentintei. Fiind condamnat de evrei, modalitatea de executie trebuia sa fie lapidarea. Dar Iisus a fost crucificat. In plus, romanii nu aplicau supliciul crucificarii decat propriilor cetateni, nicidecum non-cetatenilor, dispretuiti de dreptul roman. Or, Iisus nu era cetatean roman. Si nici nu comisese infractiuni de drept comun care sa justifice crucificarea. Sau a fost un zelot care indemna la revolta impotriva stapanirii, un zelot din stirpea lui David, care urmarea sa recupereze tronul Iudeei din mana uzurpatorilor solomonieni si, in consecinta, a fost tratat ca un criminal conspirator?

O asertiune remarcabila prin stupiditate am gasit pe un site crestin, unde se afirma fara discernamant ca Pilat ar fi taraganat procesul lui Iisus si l-ar fi purtat de la Ana la Caiafa, declinandu-si jurisdictia, la insistentele sotiei sale, Claudia, care ar fi fost… crestina! Crestina intr-o epoca in care crestinismul nu aparuse, cand Iisus era perceput ca un rabin rebel, urmat de cativa adepti exaltati? Simpatizanta a sectei lui Christ? Ar fi indraznit sa pericliteze cariera sotului ei neindurator, incurajand ostilitatea evreilor fata de romani?

Istoria este un conglomerat de adevaruri, minciuni, incertitudini si enigme. Adevarurile sunt rar rostite si consemnate, minciunile si fanteziile se contopesc cu adevarurile evidente pentru a fi mai credibile, incertitudinile deriva din lipsa documentelor si a surselor multiple care sa confirme un fapt presupus real, iar enigmele sporesc aura de mister a unui personaj sau a unui eveniment. Cel mai inselator demers istoric se dovedeste adevarul incomplet, definit in sens invers ca minciuna prin omisiune. Un adevar incontestabil este, de exemplu, arestarea cavalerilor templieri, din ordinul lui Filip al IV-la cel Frumos, in ziua de vineri, 13 octombrie 1307 (sursa celei mai raspandite superstitii: vineri 13). O minciuna este recunoscuta ca fiind minciuna numai cand e denuntata ca atare. De cele mai multe ori, demascarea unui fals produce indignare si proteste. Timp de peste 45 de ani nazistilor (care au pacatele lor grele si de neiertat) li s-a mai atribuit o crima, dupa principiul “Unde merge mia, merge si suta”: executarea prin impuscare a 4.500 de ofiteri polonezi la Katyn. Vocile istoricilor germani, care aratau spre rusi ca autori ai masacrului, au fost acoperite de reprosuri si “marturii” incriminatoare, contrafacute de propaganda bolsevica si de “istoricul” Lev Bezimenski, ofiter NKVD (ulterior KGB). Deschiderea arhivelor sovietice le-a dat dreptate: mistificarea ordonata de Stalin a functionat aproape o jumatate de secol. Incertitudinea pune istoricul in imposibilitatea de a da un verdict. Sursele sunt contradictorii, lacunare sau echivoce. Nimeni nu risca sa raspunda transant intrebarilor: A avut loc razboiul din Troia? Au existat Homer, Socrate, Shakespeare? (Deocamdata evit numele Moise si Iisus, intrucat constituie cazuri aparte). Enigmele sunt partea cea mai savurata si dau ocazia eliberarii imaginatiei, contribuind la crearea legendelor urbane. Niciodata nu vom afla raspunsul la intrebarea: Cine a fost “Masca de Fier”?

Mai mult decat mistificarile, deformarile si enigmele, o categorie de o importanta capitala isi pune amprenta asupra istoriei: miturile si legendele, care sunt - uneori - greu discernabile din tumultul factual. Multa vreme istoricii ar fi fost in stare sa-si riste reputatia pentru a afirma existenta lui Wilhelm Tell si a ispravii marului, al doilea in privinta celebritatii, dupa cel oferit de Eva lui Adam. Mitul a fost importat de elvetieni de la scandinavi si altoit pe lupta impotriva austriecilor. Nici macar istoricii elvetieni nu mai trateaza curajul lui Wilhelm Tell altfel decat ca mit fondator al Elvetiei. Un alt caz este cel al lui Mithra (Sol Invictus), care dovedeste granita instabila dintre mit (restrans la sensul strict religios) si realitate: vreme de 16 secole discipolii si adoratorii zeului iranian au crezut ca acesta a existat si a trait pe pamant, ca Fiu al Soarelui. Astazi nimeni nu mai crede in realitatea lui fizica. Autenticitatea unui eveniment se determina cu ajutorul surselor scrise, credibile, multiple, prin compararea lor si prin analiza indiciilor, datelor si probelor. Unde apar hiatusuri, intervin ipotezele, prezumtiile si constructiile imaginare.

Regele David

Pe langa incertitudinile privind nasterea lui Christ, mitologia crestina are de infruntat si alte neconcordante. Esafodajul narativ al Noului Testament si conceptualizarea teologica se bazeaza pe cateva erori (voluntare sau nu) de traducere si interpretare: “tanara sotie insarcinata”, amintita de Isaia (7:14), se transforma, sub penita traducatorului crestin, in “fecioara”. Crestinismul in curs de inchegare vede in pasajul tradus eronat profetia nasterii lui Mesia. Numai ca pruncul va trebui sa poarte numele Emanuel, nu Iisus, ceea ce nu pare a incurca planurile crestinilor, desi profetia, in mod evident, nu se implineste. Ca si cum nu ar fi de ajuns, Matei (1:23) confirma neimplinirea profetiei, cu toate ca incearca sa potriveasca pasajul din Isaia cu nasterea virginala: “Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste un Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu.” Cateva randuri mai jos, gasim textul: “Si fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus” (Matei, 1:25). Trecand peste sintaxa contorsionata, arhaismele si regionalismele folosite in exces de traducatorul roman, nu poate fi ignorata stridenta nepotrivire intre Vechiul si Noul Testament. Nicaieri in Noul Testament Iisus nu este numit Emanuel. Asa se naste intrebarea: Daca profetia din Isaia era cunoscuta (si fara indoiala ca era), de ce Iisus nu a fost botezat Emanuel? Doar pentru a face in ciuda rabinilor sau a pastra secreta venirea lui Mesia pe pamant? Putin probabil. Mai departe, potrivit Vechiului Testament, Mesia trebuia sa fie descendent al regelui David. Noul Testament confirma ca Iisus descinde din regele David pe linie paterna. Dar Iosif era tatal adoptiv al lui Iisus, nu cel natural! Iosif se casatoreste cu Maria pentru a o salva de la lapidare, pedeapsa barbara aplicata si femeilor necasatorite care ramaneau insarcinate. Mesia este trimis de Dumnezeu pentru a restabili pacea si pentru a domni pe pamant 1000 de ani, dupa cum reiese si din Cartea lui Zaharia (9:9-10). Insa urmatorul mileniu nu a fost nici pe departe unul al infratirii, al iubirii si al armoniei… In concluzie, niciuna dintre principalele profetii ale Vechiului Testament nu s-a implinit odata cu nasterea lui Christos.

Ingrediente: Pentru inceput sunt necesare putin talent intr-ale versificatiei si o cantitate minima de imaginatie. Luati unul sau doi bolovani uriasi care ameninta sa se rostogoleasca peste o asezare omeneasca, o molima ucigasa, un incendiu pustiitor, un cutremur violent sau o “rabufnire de foc si pucioasa din maruntaiele pamantului”. Localizati evenimentul intr-un spatiu geografic cat mai extins, dand repere minime si situati-l temporal intre alte doua catastrofe. Exprimarea trebuie sa fie cat mai echivoca, neclaritatea avand darul de a crea impresia ca ascunde un mesaj subtil.

Daca rezultatul va satisface, postati catrenul pe un blog si atribuiti-l lui Nostradamus. Succesul este garantat si va genera zeci de comentarii si interpretari. Se vor face analogii, se vor decripta simboluri si semnificatii, iar iminenta unui cataclism major va produce un delir ocultist.

De peste 400 de ani functioneaza o reteta adusa la desavarsire de un sarlatan de geniu, care inca suceste mintile predispuse la acceptarea scenariilor abracadabrante, denumite pompos “profetii”: Michel de Notredame. De la conflagratiile mondiale la sfarsitul dramatic si dureros al lumii, de la moartea accidentala a regelui Henri al II-lea al Frantei in turnir la procesul lui O.J. Simpson, de la marea ciuma la presupusele atentate din New York, in cele aproape 900 de catrene se pare ca Nostradamus a ingramadit toata istoria umanitatii de la el incoace si mai departe. Cercetatori zelosi cauta explicatia evenimentelor care au marcat si influentat istoria umanitatii si o descopera in “centuriile” vraciului pasionat de ocultism, dupa indelungate analize simbologice. Culmea este ca predictiile lui Nostradamus sunt descoperite DUPA ce s-au produs anumite evenimente. Interpretari fortate, traduceri anapoda si modificari grosolane - dar convenabile - ale textelor, iata marea arta a “exegetilor” nostradamici. Sintaxa aiuritoare si ininteligibila (denumita in zilele noastre agramatism), cuvinte cu rezonanta stranie, mutilate infiorator, inventii lingvistice si alte tertipuri i-au adus faima lui Nostradamus, alaturi de propria marturisire ca scrie in stari de transa, ca mana aluneca singura pe hartie si ca textele ii sunt dictate de o voce misterioasa. Un psihiatru nu ar pregeta sa califice starea sarlatanului francez ca halucinatie auditiva sau chiar delir mistic.

Cativa sociologi au efectuat un sondaj printre studentii londonezi la jurnalistica. Le-au pus in fata catrenul (atribuit lui Nostradamus) in care era descrisa ploaia de foc abatuta asupra unui oras, catren din care a fost dedusa prabusirea turnurilor gemene si care a inflamat internetul la 11 septembrie 2001. Demonstratia a fost magistrala: peste 80% dintre intervievati au identificat distrugerea Londrei in marele incendiu din 1666, cativa n-au reusit sa identifice niciun eveniment, unii nu auzisera de Nostradamus, iar o masa infima a indicat atentatele controversate din New York. In concluzia studiului, fiecare identifica acel eveniment care ii este mai apropiat, care este integrat mai bine intr-o cultura. Asa incat fiecare descopera in Nostradamus ceea ce vrea si ceea ce ii serveste mai bine interesele.

In anul de gratie 1096 incepe prima cruciada, dandu-se tonul unor masacre neegalate pana in sec. XX. Ororile au atins apogeul in anul 1099, odata cu caderea Ierusalimului sub copitele cavalerilor Sfintei Cruci. Catapultele lui Godefroy de Bouillon sparg zidurile Ierusalimului, o cetate care parea inexpugnabila. Rezervele de alimente erau secatuite, cavalerii erau epuizati de asalturile repetate si fara succes. Coplesite de vederea dezolanta a caderii celui mai puternic zid, garzile musulmane au deschis portile orasului. Frustrarile acumulate de luptele marcate de insuccese, bolile care au decimat armatele crestine, neintelegerile dintre nobilii participanti la asediu, sentimentul abandonarii de catre Dumnezeu au dus la dezlantuirea animalica a hoardelor crestine. Timp de 2 zile orasul a cunoscut atrocitati greu de imaginat. Au fost ucisi peste 70.000 de musulmani, aparatori ai cetatii, femei si copii, fara deosebire. Toti evreii care locuiau in cetate s-au refugiat in sinagoga, sperand ca acelasi Dumnezeu al Vechiului Testament ii va apara de furia sangeroasa a cuceritorilor. Rugaciunile n-au avut efect. Cruciatii au incendiat sinagoga, iar evreii au fost arsi de vii, in urlete infioratoare ce au provocat ranjete de satisfactie din partea “eliberatorilor”. Plansul si urletele sfasietoare ale copiilor neajutorati n-au fost auzite… Niciun evreu n-a scapat de valvataile devastatoare ale incendiului. Multi musulmani s-au ascuns de navalitori in moscheea Al-Aqsa, indeosebi femei si copii. Cronicile nu consemneaza niciun supravietuitor…

Marturii:
Gesta Francorum (autor anonim): “Macelul a fost atat de mare, incat soldatii nostri inaintau in sange pana la glezne. (…) Am primit ordin ca toti sarazinii morti sa fie aruncati afara din cauza duhorii grele, caci orasul era plin de cadavrele lor. (…) Nimeni nu a vazut sau auzit de un asemenea macel al paganilor; din trupurile lor au fost facute ruguri funerare ca piramidele si nimeni nu stie numarul lor, decat Dumnezeu.”

Fulcher de Chartres: “Cine a fost acolo a vazut picioarele noastre udate pana la glezne de sangele celor ucisi. Dar ce altceva as mai putea povesti? Niciunul nu a fost lasat in viata si nu au fost crutati nici femeile, nici copiii.”

Procesul macabru al papei Formosa

Bratul neinduplecat al lui Dumnezeu loveste prin reprezentantii sai pamanteni: preotii. Exemplul lui Formosa, episcop de Porto, frizeaza absurdul. Diplomat abil, Formosa a primit o serie de misiuni dificile in Bulgaria si in Franta, in cea din urma reusind sa-l convinga pe Carol Plesuvul sa se lase incoronat de papa Ioan al VIII-lea. Agitatia de la Roma, conflictele dintre episcopi si luptele pentru putere, invidiile si intrigile au dus la rechemarea lui la Roma. Acuzatiile grave de a fi urmarit obtinerea scaunului de arhiepiscop al Bulgariei si de a fi conspirat impotriva papalitatii au dus la excomunicarea lui Formosa in 872. Dupa 6 ani, excomunicarea a fost anulata, cu conditia ca Formosa sa nu se intoarca niciodata la Roma si sa nu exercite functii sacerdotale. In cele din urma interdictiile i-au fost ridicate si a fost ales papa in anul 891. Pontificatul sau a durat pana in 896 si s-a remarcat prin actiuni diplomatice curajoase, precum si prin cele de aparare a Romei si a autoritatii papale. Formosa a divizat curia romana, unii episcopi dezaproband aliantele sale politice si militare.

Dupa un an de la moartea lui Formosa, succesorul sau indirect Stefan al VI-lea (urmasul lui Bonifaciu al VI-lea, care a ocupat scaunul lui Petru doar 15 zile) a convocat un conciliu, ramas in istorie sub denumirea de Conciliul cadaveric, in fapt un tribunal infiintat cu scopul de a judeca “crimele” lui Formosa. Cadavrul papei Formosa a fost deshumat, a fost imbracat in hainele pontificale de ceremonie si a fost asezat pe un tron. I s-au citit vechile acuzatii formulate de Ioan al VIII-lea si a fost gasit vinovat. Hainele i-au fost smulse si cele trei degete de la mana dreapta, cu care papa acorda binecuvantarea si consacra episcopi, i-au fost taiate. Cadavrul profanat a fost aruncat in Tibru. Ascuns de cativa pescari, cadavrul a fost inhumat in secret si, cand isteria impotriva lui Formosa s-a potolit, a fost reinhumat in basilica Sf. Petru.

Scoala din Athena

Cu toate ca dezmint insistent, teologii au fost intotdeauna adversari inversunati ai stiintei si filosofiei, care denuntau - spre exasperarea preotilor - stupiditatea, paradoxul si absurditatea dogmelor. Pseudo-argumentul vointei misterioase si ininteligibile a lui Dumnezeu sufoca orice incercare de rationalizare. Intrebarii: “Daca lumea are o vechime de doar 6.000 de ani, cum pretinde Biblia, atunci cum se explica vechimea fosilelor de animale preistorice, vechi de milioane de ani?”, un teolog i-a dat un raspuns induiosator, flagrant prin tembelism: “Dumnezeu le-a pus acolo ca sa ne testeze credinta”. Orice comentariu este inutil.

In situatia in care religia nu mai poate nega rezultatele cercetarii sistematice si ale gandirii logice, acestea sunt deturnate prin rationamente ingenioase, insa profund viciate in structurile lor silogistice, in favoarea dogmelor, enunturi inchise si definitive, axiome a caror veridicitate nu trebuie pusa la indoiala. Repulsia fata de gandirea non-dogmatica a dus la inchiderea scolii filosofice din Athena, ultimul bastion al “paganismului”. Prigoana declansata de imparatul Iustinian in anul 532 impotriva filosofilor a dus la refugierea acestora in Persia. In anul 590, papa Grigore I (zis cel Mare), initiatorul cruciadelor, pune in aplicare politici de convertire prin teroare la crestinism, dar si de oferire a unor avantaje materiale evreilor care abjurau iudaismul si adoptau crestinismul. Grigore, adversar recunoscut al stiintelor si al cunoasterii rationale, ii scria cu repros arhiepiscopului de Vienne (Franta): “Dispun de informatii ca in congregatia ta se invata gramatica.” Aversiunii sale viscerale pentru gramatica si logica se adauga cea fata de culturile greaca si romana.

Orbirea dogmatica a dus la represiuni sangeroase, la expeditii de pedeapsa si, in cel mai bun caz, la amenintari proferate cu scrasnet de sabii. Anihilarea prin forta a celorlalte culte a conferit puteri discretionare bisericii crestine, care a infiintat propria justitie, paralela celei laice, pe care a sfarsit prin a o subordona. Profitand de disparitia vastelor biblioteci si a absentei cvasi-totale a activitatii de editare in Europa, biserica va obtine monopolul asupra scrisului si informatiei. Oamenii sunt lasati deliberat in ignoranta, fiind descurajati sa citeasca Biblia (in cazul in care ar detine vreun exemplar). Analfabetismul si incultura faciliteaza preluarea puterii in societate de catre biserica, aceasta devenind o forta de temut chiar pentru autoritatea laica. Cutremuratorul cuvant excomunicare produce efecte infricosatoare. Libertatea de constiinta, libertatea cuvantului, libertatea practicarii religiei devin, pentru 13-14 secole, o amintire aproape ireala.

Nota: Manastirile devin centre de cultura ca urmare a prohibitiei instituite accesului la carte. Singurul invatamant deschis odraslelor de aristocrati este cel de factura teologica. Cei privilegiati, care lucreaza cu cartile, accepta cunostintele care contravin doctrinei, insa le pastreaza in cel mai strict secret, ei fiind initiatii stiintei superioare.  Ei nu admit ca stiinta rastoarna ordinea biblica, ci considera ca acele cunostinte superioare sunt rezervate doar celor alesi. Heliocentrismul si atomismul (cunoscute in Antichitate) sunt ascunse cu grija de lumea profana. Platon, Aristotel si Plotin sunt recuperati fragmentar si asumati de crestinism in mod ilicit prin titulatura de “crestini ante-factum” (!?). Cei multi sunt tratati ca o masa de manevra si lasati prada superstitiilor. Scopul pervers va fi relevat prin procesele rasunatoare de vrajitorie, care au facut peste 1 milion de victime. Superstitia rezida in stabilirea unei false relatii de cauzalitate. Unui efect real ii este identificata o cauza falsa, reala sau imaginara, de cele mai multe ori aiuritoare. Pe de-o parte, biserica incurajeaza superstitia, pe de alta, o blameaza si o sanctioneaza pana la arderea pe rug. O viziune este considerata un semn divin, pe cand un cosmar primeste semnificatii diabolice. Halucinatia este tratata, de asemenea, diferit. Cel care “vorbeste” cu Fecioara este declarat sfant, pe cand cel caruia i se “adreseaza” personaje blamate este o unealta a Satanei si merita ucis in chinuri cumplite. Astazi se stie ca halucinatia este simptom central al schizofreniei si al altor afectiuni psihice.

Hypatia

Daca crestinismul este o religie a tolerantei si a iubirii universale, cum se explica aversiunea fata de adeptii altor culte? Bizarele obsesii, cum ar fi cele referitoare la sexualitate si la abstinenta, au avut efecte devastatoare. Dar au dus la aparitia monahismului, care a fost motorul exclusivismului si al urii fata de popoare si religii. Ca argument suprem al sustinerii tezelor sale teologice, Origen se castreaza si mii de crestini ii urmeaza exemplul. Se retrag in grote, apoi in manastiri construite in desert, departe de ispitele urbane. In acele manastiri, calugarii castrati acordau azil coreligionarilor cautati de justitia criminala si care, ulterior, vor teroriza orasele populate cu “pagani”, la cererea capetelor bisericii. Sa nu ne inchipuim ca erau vremuri idilice, cand crestinii respectau legea, erau cei mai cinstiti, mai sinceri, mai onesti…

La ordinul patriarhului Chiril al Alexandriei, Hypatia, ultimul mare matematician al scolii alexandrine, este ucisa pentru ca promova stiintele si filosofia neoplatoniciana, refuzand convertirea la crestinism. Asasinarea Hypatiei a determinat exodul masiv al oamenilor de stiinta si al filosofior in India si Persia, fapt care a marcat decesul orasului ca centru al invatamantului de elita si al stiintei. Si efectele nu s-au oprit aici: timp de un mileniu, Occidentul se va afunda in obscurantism si ignoranta. Pentru “meritele” in opera de persecutare a savantilor si a evreilor din Alexandria, Chiril a fost canonizat.

“Iubirea” fata de semeni razbate din operele lui Origen si ale lui Ioan Chrisostomul (Gura-de-Aur), ambii tratati ca sfinti de biserica crestina. Fondatorul miscarii monastice egiptene, Origen, scria: “Sangele lui Isus stropeste nu numai evreii epocii, ci toate generatiile de evrei, pana la sfarsitul lumii.” Ioan Chrisostomul, care a trait in perioada cand presupusul Mesia tulbura, prin predicile sale, ordinea rabinica, nota: “Sinagoga e un bordel, o vizuina de salbaticiuni impure. (…) Niciodata un evreu nu s-a rugat la Dumnezeu. (…) Ei (evreii - n.n.) sunt posedati de demoni. Sunt doar doua exemple (din sutele existente) care ilustreaza originile urii viscerale, bimilenare si complet nejustificate impotriva unui popor ca oricare altele, cu virtutile si cu pacatele lui.

Opera violenta de crestinare a creat martiri, insa in randul membrilor altor culte. In anul 380, imparatul Theodosius I proclama crestinismul ca “singura religie de stat” si, in urmatorii 12 ani, toate celelalte culte sunt definitiv interzise pe cuprinsul imperiului. Vasta campanie de pedepsire a netrebnicilor nu se concentreaza numai asupra non-crestinilor, ci si asupra “ereticilor” crestini, care respingeau anumite puncte din doctrina oficiala. Maniheistii sunt condamnati la moarte, iar marcionitilor le sunt scosi ochii. In 15 ani de domnie, Theodosius a promulgat 15 decrete imperiale de persecutie a ereticilor crestini. In anul 382 este lansata vanatoarea de apostati, sustinuta printr-un decret de excludere. Astfel, ei erau expropriati, li se lua dreptul de a mosteni si de a lasa mostenire, precum si cel de a participa la viata sociala.

In anul 385, Teofil (sanctificat ulterior pentru merite deosebite, printre care crime de o cruzime inimaginabila impotriva non-crestinilor) devine patriarh al Alexandriei. Cu sprijinul piosului imparat, Teofil incepe o violenta campanie de distrugere a templelor si sanctuarelor non-crestine: templele lui Mithriade si Dionyssos, iar nebunia distructiva culmineaza in 391 cu demolarea templului lui Serapis si arderea renumitei sale biblioteci, continand 400.000 de volume (alte surse indica 700.000 de volume). Dementa lui Teofil a mers pana acolo incat a justificat arderea bibliotecii cu un sofism tulburator prin imbecilitatea lui: daca scrierile continute in biblioteca contravin Bibliei, ele trebuie arse pentru ca neaga sau pun la indoiala autoritatea cuvantului lui Dumnezeu; daca ele concorda cu Biblia, atunci existenta lor nu are nicio justificare, pentru ca tot ce era de spus s-a spus in Biblie. Sanctuarele distruse au fost folosite pentru edificarea de biserici crestine, pe aceleasi situri si recuperandu-se materialele de constructie. Pentru a-si demonstra impartialitatea, Teofil a comandat personal trupele care au atacat si au ars manastirile intrate sub influenta ideilor lui Origen, declarat eretic pentru a fi sustinut ideea unui Dumnezeu pur imaterial. Din personaj central al crestinismului sec. al IV-lea, Origen a devenit paria, arestat si torturat pentru acuzatia de erezie, murind doi ani mai tarziu din cauza traumelor profunde suferite in perioada de incarcerare.

Ingratitudinea teologilor crestini merge intr-atat de departe incat lui Eusebiu din Cezareea, care a facut servicii inestimabile crestinismului prin falsurile si interpolarile operate in scrierile clasicilor, i-a fost refuzat titlul de “parinte al Bisericii” din cauza apropierii sale de doctrina eretica arianista. Printre celebrele falsuri care constituie postamentul crestinismului se numara cele din opera lui Flavius Josephus, Tacitus, Plinius cel Tanar. A creat mitul lui Isus aproape din nimic, a plastografiat documente, a inventat marturii si a sfarsit prin a fi indepartat de la elogii.

Avand o istorie sangeroasa si grosolan falsificata, crestinismul pretinde monopolul eticii. La vremea cand secta iudaica patrundea in Roma, rationalismul era in plina dezvoltare: zeii erau conceputi ca figuri mitice, ca reprezentari alegorice ale fortelor neintelese ale naturii. Crestinismul revitalizeaza latura mistica a religiei si reintroduce cultul personalitatii fondatorului sectei disidente, cult ramas neegalat pana in vremea lui Stalin, divinizat in timpul vietii si jelit la moarte. Solicitand galagios interzicerea celorlalte culte, crestinii isi atrag sanctiunea legii romane, care garanta libertatea religioasa. Dar propaganda crestina rastoarna situatia in favoarea sa: cei condamnati sunt proclamati martiri, ramasitele lor sunt venerate in biserici si se inventeaza legenda ca ar fi fost executati din cauza refuzului de a-si renega credinta.

Evul Mediu este foarte prolific in scornirea legendelor martirilor, indeosebi a celei a indarjirii crestinilor de a-si pastra credinta chiar si in fata mortii iminente, in coltii leilor si in urletele satisfacute ale unei multimi pagane in delir sanguinar. Desi, in afara catorva autori crestini obscuri, istoricii seriosi nu consemneaza oroarea exterminarii sistematice a crestinilor la scara unui genocid, multi continua sa creada in realitatea acestor povesti pline de dramatism. Legenda a fost consolidata de scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura - 1905, intre altele un mare dusman al românilor, pe care i-a descris in culori mizerabile in articolele sale) in romanul “Quo Vadis?”, aparut in anul 1896. Un exemplu relevant este plasmuirea altui mare fals istoric: se spune ca, in anul 285, o legiune crestina (denumita Legiunea Tebana), formata din soldati egipteni negri (!!!) si condusa de generalul Mauritius, a refuzat sa adopte un cult pagan, la ordinul lui Maximilian. Drept urmare, infuriat peste masura de nesupunerea soldatilor, imparatul Maximilian a ordonat masacrarea legionarilor, venerati astazi ca martiri. Nu numai ca evenimentul nu este consemnat de niciun cronicar al vremii, insa Legiunea Tebana nu a existat, fiind rodul imaginatiei primului episcop de Martigny, in secolul al IV-lea.

Conciliul de la Elvira (anul 300, sudul Spaniei) hotaraste ca toti crestinii trimisi la moarte pentru participarea la distrugerea templelor si statuilor zeitatilor non-crestine sa fie declarati martiri, desi bunul simt spune ca erau, cu certitudine, profanatori. Iar legea romana nu arata clementa fata de profanatori, tratati ca niste criminali de cea mai joasa speta.

In anul 361, imparatul Iulian restabileste libertatea religioasa in imperiu, anuland privilegiile cultului crestin. Ura neimpacata a crestinilor fata de Iulian i-a atribuit supranumele de Apostatul. In loc sa fie numit Iulian Filosoful sau Aparatorul (cum era tendinta vremii), in virtutea calitatilor intelectuale si a succeselor militare din Galia si asupra persilor, a ramas cu eticheta infamanta pusa de teologii crestini. In tratatul “Contra Galileenilor”, astazi pierdut, cu exceptia unui singur fragment (toate exemplarele au fost distruse in zelul purificator al crestinilor primelor secole), Iulian nota: “(Crestinii - n.n.) au inselat acea parte a sufletului nostru care iubeste fabulele, puerila si nechibzuita; religia lor este o fictiune vicios prelucrata. Aceasta viclenie nu are nimic divin.” Crestinii se mobilizeaza exemplar impotriva “intolerabilei” libertati religioase si planifica actiuni provocatoare, sperand sa declanseze “persecutii” si sa aibe martiri. Dintre actiunile provocatoare se remarca:

- profanarea, apoi incendierea templului lui Daphne, in Antiohia, unde era si o resedinta imperiala;
- sabotarea lucrarilor de reconstructie a templului din Ierusalim;
- distrugerea templului Fortunei din Cezareea (Cappadocia);
- distrugerea, sub privirile neputincioase ale imparatului Iulian, a altarului zeitei Cybela, mama a zeilor, careia Caesarul ii dedicase un tratat de mitosofie;

De notat ca distrugerea si incendierea templelor a facut si multe victime printre adeptii divinitatilor carora le erau consacrate. Dar, pentru un crestin, viata unui “pagan” nu avea nicio valoare…

Excesiv de tolerant, Iulian se razbuna printr-un… pamflet impotriva crestinilor, nefacandu-le jocul perfid, intrucat le cunostea forta propagandistica enorma si instrumentele periculoase de manipulare a maselor. Pentru excesul sau de bunavointa, imparatul a platit cu viata. Athanasius, diabolicul episcop al Alexandriei, promite glorie eterna si iertarea tuturor pacatelor celui care il ucide pe imparat. La 26 iunie 363, in timpul bataliei decisive contra persilor (Maranga, Mesopotamia), un soldat crestin il asasineaza pe imparatul Iulian, infigandu-i o lance in spate.

Oasele descarnate sau mumificate, imbracamintea pe care a purtat-o, obiecte care au apartinut sau au intrat in contact cu o persoana beatificata/ sanctificata sunt o atractie inepuizabila si morbida pentru un crestin habotnic. Calcandu-se in picioare sa atinga sau macar sa vada o racla, sa o sarute (dezgustator!) si sa se roage in fata ei, habotnicii practica un fetisism smintit. Nu de putine ori, inventandu-se relicve ca sa atraga prostimea la rugaciune, s-a ajuns in situatia in care un sfant sau o sfanta avea 3 maini, 4 picioare, 2 capete, raspandite pe la diverse biserici si manastiri.

Cadavrul neinhumat al lui Ilie, zis si Marturisitorul

Desi superstitia e condamnata oficial de crestinism, in fapt ea este incurajata prin inducerea ideii ca o rugaciune rostita in prezenta unui femur, a unui metacarpian sau a unui craniu cu aspect sinistru atrag bunavointa divina si pogoara harul asupra credinciosului. Un ritual grotesc si o profanare oribila!

Nascuta la Drepanon, in Bithynia (Asia Mica), in jurul anului 250, ca fiica a unui hangiu, Elena a crescut intr-un mediu vulgar si lipsit de pretentii. Lucreaza ca stabularia (servitoare) la han, fara a fi multumita de conditia ei. Copilaria cenusie i-a trezit ambitii nemasurate. Viata sa ia o turnura neasteptata cand un om aspru si dominator face un popas la hanul tatalui ei: generalul Constantius, un om puternic, viitor imparat. Cucerit de farmecele tinerei fete, Constantius o duce la Roma. Statutul ei oficial nu a fost cel de sotie, ci de concubina. Dupa nasterea lui Constantin, cel care va deveni Constantin I, Elena si Constantius sunt obligati sa se separe la ordinul imparatului Diocletian. Constantius se va casatori cu fiica vitrega a imparatului Maximilian, Theodora.  Elena nu s-a casatorit niciodata si a trait in obscuritate, pana cand fiul ei a ajuns imparat si i-a conferit titlul de Augusta.

Spre deosebire de fiul ei, a carui cruzime a fost ascunsa cu grija de biserica crestina, Elena s-a botezat cel mai probabil in 312, a infaptuit opere caritabile si a aratat o reala compasiune pentru saraci, sclavi, vaduve, orfani si invalizi. De asemenea, la insistentele ei, au fost eliberati numerosi prizonieri inchisi pe nedrept.

Istoricii târzii (nu cei contemporani ei) au incercat sa-i falsifice descendenta umila, plasmuindu-i o biografie princiara. Dar falsul nu a durat prea mult. Ceea ce i se poate imputa imparatesei-mama este uriasa inventio reliquarum, inventarea Sfintei Cruci si a placutei cu inscrisul I.N.R.I., pe care pretindea ca le-a descoperit in pelerinajul prin Tara Sfanta si pentru a caror autenticitate a garantat cu pozitia sa inalta.

Elena, mama imparatului Constantin I

Spatiul eterogen si multicultural al Romei trebuia ferit de nesupunere, de sabotaje (domeniu in care crestinii din capitala imperiului excelau) si de revolte ale sclavilor, motiv pentru care imparatul si-a declarat formal sprijinul pentru crestinism, fara a renega cultul solar caruia ii apartinea, cel al zeului Mithra (Soarele Invincibil). Astazi, biserica sustine ca imparatul Constantin s-ar fi autocaracterizat - in cateva scrisori trimise episcopului din Cartagina si proconsulului din Africa - slujitor al lui Dumnezeu. E un fals grosolan, cata vreme titlul de Pontifex Maximus, detinut de toti imparatii romani din anul 63 i.C., semnifica descendenta divina si infailibilitatea Caesarului, cea din urma prerogativa regasindu-se mai tarziu in teza infailibilitatii papei. Cu certitudine, titulatura de Pontifex Maximus intra in contradictie insolubila cu pretentia bisericii crestine de a nu se supune niciunei autoritati temporale. Mai mult, una dintre sursele persecutarii crestinilor a fost chiar nerecunoasterea autoritatii Caesarului, nu religia lor ca atare.

Constantin a fost botezat in anul 337, cu doar cateva zile inainte de a muri. Unele surse istoriografice afirma ca imparatul era inconstient cand sinistrul episcop Eusebiu din Cezareea l-a botezat. Altele, mai argumentate, sustin ca imparatul, dorind sa evite sfasierea religioasa si frangerea imperiului sub greutatea luptelor interne si a unui pustiitor razboi civil, s-a crestinat de buna voie, dintr-un calcul pur politic. Singura certitudine, dincolo de confruntarea celor doua versiuni, este ca imparatul Constantin I nu a fost un crestin si cu atat mai putin crestin sincer, ramanand devotat cultelor romane traditionale.

Moneda infatisandu-l pe Constantin. Pe revers, zeul Mithra 

Constantin I nu a fost crestin, si, contrar convingerii multora, nici nu a proclamat crestinismul ca religie oficiala a imperiului. Pe tot parcursul indelungatei lui domnii, a pastrat titlul de Pontifex Maximus (pontif universal, cap al tuturor cultelor existente si practicate pe teritoriul care intra in stapanirea sa), s-a inchinat lui Marte, si-a declarat devotiunea fata de Apollo si a adus ofrande lui Mithra - Sol Invictus, cult caruia ii apartineau soldatii de elita ai imperiului.

Constantin nu a fost autorul Edictului de toleranta, emis, in realitate, de co-imparatii Galenius si Licinius in anul 311. El doar a completat si revizuit textul la Milano in anul 313, nu singur, ci alaturi de Licinius.

Nu Constantin a oferit libertate religioasa tuturor cultelor, inclusiv crestinismului, ci co-imparatul Maxentius, fiul imparatului Maximilian. Cele mai multe merite ii sunt atribuite fraudulos lui Constantin I, venerat in zilele noastre ca sfant, contrar comandamentului vetero-testamentar de a nu cadea in pacatul idolatriei.

Gravura din sec. al XV-lea: Constantin arata spre Mithra

Istoricii bisericii repeta obositor ca imparatul Constantin s-a opus persecutiilor indreptate impotriva crestinilor si a restituit acestora bunurile confiscate pana atunci. Partial adevarat, intrucat Constantin s-a opus persecutiilor religioase in general si a permis practicarea tuturor cultelor, oricat de exotice le-ar fi fost ritualurile. (De fapt, chiar si persecutiile au avut alte cauze si o amploare mult mai mica decat cea descrisa infricosator si hiperbolizant de biserica, majoritatea fiind fictiuni menite sa impresioneze auditoriul). In tot acest timp, crestinismul capata amploare in Roma, indeosebi in mediile paupere, cu un nivel cultural tinzand asimptotic spre zero si in randul sclavilor, dispusi sa creada povesti aiuritoare despre minuni si miracole.

Constantin si mama sa, Elena, incadrandu-l pe Christos

Ca imparat si ocrotitor al crestinilor, dispunand de puteri depline, s-ar presupune ca imparatul Constantin a slabit structura sistemului bazat pe sclavie si a fortat adoptarea unor masuri in sensul abolirii lui. Nimic mai neadevarat. Abundenta de decrete imperiale in favoarea consolidarii sclaviei dezminte supozitia neintemeiata a unor reforme populare care sa atenteze in mod direct la pilonii organizarii sociale a imperiului. Din animal, sclavul devine obiect. Modificarile din 326 aduse dreptului roman in concordanta cu fundamentele religiei crestine constituie un regres indiscutabil. Numeroase reglementari de drept civil sunt transferate in dreptul penal:

* fuga a doi amanti este pasibila cu condamnarea la moarte, iar familia barbatului si sclavii pe care-i detine sunt considerati complici;
* relatiile sexuale dintre o stapana si un sclav sunt pasibile cu condamnarea la moarte; cele dintre un stapan si o sclava sunt admise;
* uciderea in bataie a unui sclav nu mai este considerata crima decat daca se probeaza intentia (!);
* este interzisa deschiderea unei anchete impotriva unui stapan al carui sclav a murit in urma aplicarii unei pedepse fizice; (n.n.: In acest caz, cum mai poate fi probata intentia de a ucide un sclav?)
* sclavilor fugari li se taie un picior sau sunt condamnati la moarte;
* sclavilor prinsi ca au furat mancare li se toarna plumb topit pe gat;
* sclavii nu au acces la justitie; (n.n.: Si daca ar fi avut, sansele de a obtine o sentinta favorabila ar fi fost NULE.)
* sclavii si servitorii (fie ei cetateni ai Romei) care depun plangere impotriva stapanilor sunt executati fara nicio cercetare a faptelor care au condus la redactarea reclamatiei, cu exceptia situatiilor in care sunt vizate delictele supreme: adulter, inalta tradare si frauda fiscala;
* stapanii nu pot fi denuntati de sclavi pentru furt si viol, considerate a fi delicte minore in raport cu abominabila crima de… adulter;
* termenul “concubinaj” isi face intrarea in dreptul roman; concubinii sufera tracasari administrative fara precedent in istorie: le este interzis sa achizitioneze proprietati imobiliare si le este retrasa cetatenia romana, fara drept de apel; (n.n.: Constantin a trait in concubinaj cu Minervina, care i-a daruit un fiu, pe Crispus, cel asasinat in Istria. Deh, puterea exemplului… )

Pe de alta parte, iubirea debordanta fata de oameni razbate din ordinul dat clericilor intruniti in primul Conciliu de la Niceea, in anul 325, de a schimba data Pastelui, pentru a nu coincide cu cel evreilor: “Nu vrem sa avem nimic de-a face cu acest popor odios” - isi motiveaza Constantin ordinul. Un silogism elementar demonstreaza contradictia gandirii imparatului: daca Christos a fost evreu, iar evreii sunt un popor detestabil, atunci si Christos este un personaj detestabil. Dar autoritatea isi permite luxul de a se dispensa de logica, chiar daca rationamentul il vizeaza pe idolul unei religii sustinute de puterea seculara.

CONSTANTIN CEL MARE SI… CRESTIN. In mod surprinzator, intreaga crestinatate idolatrizeaza personaje indoielnice, carora li se confera aura sfinteniei. In realitate, acestea nu au nimic din caracteristicile sfinteniei. Criminali, ticalosi, jefuitori, desfranati, lipsiti de orice scrupul moral, asa au fost multi dintre sfintii bisericii crestine. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 - 22 mai 327), sarbatorit cu mare fast in data de 21 mai a fiecarui an ca Sf. Constantin, nu a fost altceva decat un individ salbatic, avid de putere si un autocrat sangeros.

Reprezentarea colectiva sacrosancta a fost plasmuita si impusa de biserica, institutie care a falsificat grosolan aproape 2000 de ani de istorie: astazi ne este servita o imagine idealizata a imparatului. Intrebat despre imparatul Constantin, orice crestin va raspunde: a fost un crestin pios, bland si iertator, darnic, ocrotitor al celor oropsiti si adversar neimpacat al aristocratiei care beneficia de privilegii intangibile. Un sfant ingrijorat si preocupat de soarta mizera a celor multi, un sprijin al multimilor. Daca a fost sanctificat de biserica, atunci documentele istorice nu mai au nicio importanta pentru credulii inrobiti principiului “Crede si nu cerceta!”. In sfera religioasa, elementul dogmatic primeaza asupra celui critic, cel utopic asupra celui factual, cel ecleziologic asupra celui antropologic.

FAPTELE. Constantin ajunge sa detina puterea absoluta in urma unui sangeros razboi civil, ordonand executia celorlalti membri ai tetrarhiei (asociatii sai la conducerea imperiului) si, ulterior, pe toti pretendentii legitimi la succesiune. Dorintei maladive de putere si de stapanire a unor teritorii cat mai vaste ii cad victime: Licinius, cumnatul lui Constantin, asasinat in anul 325 din ordinul imparatului; Maximian, socrul imparatului, arestat si obligat sa se sinucida; Crispus, fiul imparatului, executat in Istria, la Pula, prin scufundare in apa clocotita; Fausta, sotia imparatului, suspectata de adulter si ucisa dupa 19 ani de casnicie cu Constantin. Si lista nu se opreste aici. Numele lui Crispus si al Faustei au fost sterse din toate inscriptiile si documentele, dupa modelul egiptean, pedeapsa cunoscuta ca damnatio memoriae.

Seria de crime oribile, cruzimile inimaginabile si temperamentul violent al lui Constantin au ingrozit si, totodata, au creat un curent ostil imparatului care, pentru a scapa de oprobriul cetatenilor Romei, de pierderea puterii si de un posibil asasinat, a decis mutarea capitalei imperiului la Constantinopol, azi Istanbul, Turcia.

Evanghelia dupa Iuda inainte de restaurare

ANATEMIZAREA EVANGHELIEI DUPA IUDA. Crestinismul timpuriu se intemeiaza exclusiv pe traditia orala. Abia la o jumatate de secol de la presupusa crucificare a intemeietorului cultului au inceput sa fie incredintate hartiei povestirile despre minunile si vindecarile miraculoase, despre resurectia lui Lazar, despre redarea vederii orbului si vindecarea leprosului, despre mersul pe apa si altele. Ceea ce ne indreptateste sa credem ca si “autorii” Evangheliilor care le poarta numele au murit inainte ca acestea sa fie scrise. In concluzie, Evangheliile sunt anonime, iar incongruentele stilistice indica interventii si prelucrari multiple ale textelor.

Textul Evangheliei dupa Iuda, calificat ca apocrif de biserica institutionalizata, apartine gnosticilor, o ramura disidenta a crestinismului primar, reprimata brutal de capii bisericii. De ce au fost repudiati gnosticii? Pentru ca aveau acces direct la revelatie si se dispensau de revelatiile, sfaturile, interpretarile si controlul preotilor. Pericolul pierderii autoritatii asupra comunitatilor crestine i-a infuriat teribil pe episcopii primelor milenii, care isi vedeau amputata functia principala de intermediari intre om si Dumnezeu. Textele gnosticilor, care atrageau cu precadere oameni instruiti, avand o capacitate de abstractizare dezvoltata, au fost expurgate din corpusul culegerii care va primi numele de Noul Testament. Selectia, in fapt o ampla epurare, a fost facuta arbitrar, pe criteriul comprehensibilitatii textelor. Astfel, din 70 de evanghelii (30 de evanghelii propriu-zise si 40 de variante), doar 4 au fost alese de capriciosul Irineus. Totusi, pana la Conciliul de la Niceea, convocat de ipocritul imparat Constantin in anul 325 d.C., nu a existat o versiune unica a textelor sfinte ale crestinismului si multi au ignorat recomandarile lui Irineus, episcop de Lugdunum. Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca si Ioan sunt accesibile vulgului prin limbaj si prin idei, sunt scrise intr-un stil simplu, narativ, deosebindu-se radical de Evanghelia Mariei Magdalena, a lui Toma, a lui Iuda etc., care contin abstractii, exprimari ermetice si idei mult mai elaborate si mai elevate decat cele cuprinse in sinopsisul noii religii.

IDEILE “ERETICE”. Trupul este o inchisoare pentru sufletul de sorginte divina (idee platoniciana) si, pe cale de consecinta, sacrificiul christic a fost benefic si dezirabil. Insusi cel sacrificat a resimtit nerabdarea de a-si da viata. Iuda a fost un erou pentru gnostici, intrucat a eliberat sufletul lui Christos de impuritatea corporala si l-a abstras temporalitatii. Iuda a fost singurul dintre apostoli care a inteles nevoia lui Christos de a se elibera de mizeria materiei. Revelatia principala a Evangheliei, care rastoarna viziunea oficiala asupra sacrificiului, este apropierea lui Iuda de Christos si rangul lui de discipol favorit. Iuda nu a vrut sa-l tradeze pe mentorul si idolul sau, ci acesta i-a solicitat imperativ sa implineasca misiunea divina: denuntarea catre autoritatile romane. La ultima cina, Christos insusi isi desemneaza “tradatorul”, iar Iuda nu a fost deloc bucuros, dar s-a supus vointei Invatatorului. Devenit apostol favorit, Iuda a inceput sa fie invidiat si blamat de ceilalti. (Textul