Confiscarea lui Seneca

aprilie 30, 2008

Opera lui Lucius Annaeus Seneca (4 i.C. – 65 d.C.) nu a fost supusa estropierilor, precum cea a lui Flavius Josephus (1). Patrician si apropiat al cercurilor imperiale atat sub guvernarea lui Caligula, cat si sub cea a lui Nero, ganditor de renume, reprezentant ilustru al stoicismului, Seneca nu ar fi aderat niciodata la un cult minor si blamat. Cult la care aderasera sclavii, cei mai saraci oameni din Roma si infractorii. Daca operei nu i-a fost introdusa fortat nicio interpolare, in schimb o parte a fost inventata.

Seneca credea intr-un zeu unic, cu puteri discretionare, sursa a succesiunii cauzale. Vointa divina subjuga universul, iar omul este neputincios in fata vicisitudinilor destinului. Supunerea si resemnarea impaca suferintele si readuc linistea interioara. Detasarea de nelinisti si temeri – ataraxia (2)-, impacarea cu sine si adancirea in sine sustrag individul de sub incidenta destinului implacabil. Omul intelept priveste insensibil zbuciumul lumii si ignora greutatile vietii. Eliberat de tentatiile puterii si ale bogatiei, omul atinge stadiul superior al intelepciunii. Asceza si meditatia sunt conditiile dobandirii fericirii. Renuntand la tot de buna voie, omul nu mai are ce pierde. Dar isi recastiga sinele nealterat de dorinte lipsite de demnitate. Iar prin meditatie isi intelege destinul. Ramane sclav al materiei cel care rateaza autoperfectionarea spirituala si pretuieste averea si influenta politica.

Conceptia lui Seneca nu intra in conflict cu crestinismul. Pana la un punct. Pana cand accepta, ca modalitate de eliberare de sub teroarea anxietatior, sinuciderea. Si pana cand denunta stupiditatea ideii pacatului originar. De aici, orice incercare de a restabili o conexiune intre Seneca si crestinism devine inutila. Cu atat mai mult cu cat nu a existat o concordanta intre modul de viata si conceptia filosofica. Avid de glorie si de bogatie, Seneca a iubit luxul. Un lux si o pozitie peivilegiata, dobandite prin intrigi si vorbe magulitoare strecurate ipocrit la urechea imparatului Nero. Ascendentul asupra imparatului (i-a fost preceptor si a vegheat la formarea intelectuala a acestuia) nu l-a salvat de la moarte. O condamnare la moarte disimulata in sinucidere: Seneca si-a taiat venele la ordinul lui Nero. Participase la conspiratia lui Piso impotriva imparatului si a fost descoperit. A vrut mai mult decat putea obtine. Nazuinta care i-a fost fatala.

Corpusul doctrinar a fost preluat de crestinism si Seneca insusi a fost confiscat. “Parintii Bisericii” Tertullian si Ieronimus din Stridonium il numeau “Seneca al nostru”, adica al crestinilor. In ciuda actului sinuciderii, pacat capital in crestinism, si al altor neconcordante doctrinare. Epistolele atribuite apostolilor contin pasaje intregi din opera lui Seneca si asemanari socante. Pentru a evita acuzatia de plagiat, apologetii crestini au inventat o corespondenta intre Saul (apostolul Pavel) si filosoful stoic. Minciuna n-a fost inghitita si teologii au renuntat la ea dupa putin timp de la punerea in circulatie. Inca o data se confirma faptul ca religia adevarului, crestinismul, se intemeiaza pe un morman de minciuni.

Asumarea lui Seneca pare de neinteles. Si pune la indoiala fabula urii viscerale a lui Nero fata de crestini. Care – spun povestile crestine – s-a amplificat dupa incendiul Romei din anul 64. Seneca nu cazuse in dizgratie la data incendiului. Era sfetnic de incredere al imparatului, poate cel mai influent. Daca Nero a luat decizia invinuirii si condamnarii crestinilor pentru incendierea Romei, Seneca ar fi trebuit culpabilizat pentru complicitate la crima in masa. Or, lui Seneca i-a fost rezervat un loc de cinste in crestinism. Nepotrivirea a ramas nedezlegata si duce la intrebarea: a existat martirizarea crestinilor ca urmare a incendiului care a transformat Roma in cenusa sau e scorneala unor minti bolnave?

_____________________________________
(1)
Episcopul Warburton califica “Testimonium flavianum” ca “fals evident, de o stupiditate ingrozitoare”.
(2) Termen imprumutat de scoala stoica din limba greaca: a = fara; taraxis = tulburare.


Autodafé si crematoriu

aprilie 30, 2008

Arderea cartilor neconvenabile a fost prima forma de cenzura. A doua forma a fost arderea autorilor insisi. Ambele metode barbare de suprimare a ideilor si a celor ce le exprima au fost brevetate de crestini. Sacrificiul uman a fost respins ca primitiv de Biserica. Dar l-a practicat cu tenacitate pana in 1826, cand inchizitorii spanioli au “purificat” prin flacarile rugului un catalan eretic numit Ripoll. A fost ultimul autodafé (actus fidei – act de credinta). Un act care incrimineaza intreaga civilizatie crestina. Europenii exacerbeaza pretentia superioritatii asupra civilizatiei islamice, fara a fi cu nimic mai presus de regimurile teocratice fundamentaliste. Atat Hitler, cat si ayatollahul Khomeini sunt produse ale civilizatiei infestate de religie. (Asupra Coranului si fundamentalismului islamic voi zabovi curand.) George W. Bush si Mahmoud Ahmadinejad la fel. Sunt clone de religie diferita.

O legenda urbana cu efecte propagandistice ataca tema ateismului Führerului. Un zvon grosolan, cata vreme Hitler, aparator al valorilor traditionale, rezerva femeilor trei indeletniciri: Kinder, Küche und Kirche (copii, bucatarie si biserica). Hitler a fost crestin romano-catolic. Cu inclinatii spre mitologia nordica, pe care voia sa o revigoreze. Mitul razboinicului invincibil devenise obsesia micului caporal frustrat. Actele lui demente de purificare rasiala si culturala s-au inspirat nemijlocit din istoria bisericii crestine. S-a inceput cu arderea cartilor in public. Carti ai caror autori erau evrei. Thomas Mann si Sigmund Freud sunt cele mai rasunatoare exemple. Apoi a sfarsit prin a impusca si incinera evrei. Chiar si compozitorii evrei au fost interzisi, expulzati, fortati sa emigreze sau internati in lagare. De unde nu s-au mai intors. Totul in numele unui Dumnezeu care favoriza de data aceasta germanii, nu evreii. “Poporul ales” trebuia sa fie cel arian. In niciun caz cel care l-a trimis la moarte pe “Salvatorul lumii”. Daca pacatul adamic este ereditar, atunci si pacatul rastignirii lui Christos incarca rasa semita – spun teologii si (neo)nazistii, fara deosebire. Extrapolarea a servit ca justificare pentru prigonirea periodica a evreilor in Europa. Evreii sunt tapii ispasitori ai umanitatii. Toti conducatorii impotenti au canalizat ura colectiva asupra unui popor detestat pentru o presupusa crima. O crima imaginara. Asupra unui personaj imaginar. Dar crima comisa impotriva evreilor a fost dureros de reala. In zelul lui turbat, Hitler nu a distrus biserici crestine. In schimb, a incendiat si demolat sinagogi. La inceput, cu complicitatea unor evrei care i-au finantat proiectele. (Orice popor are tradatorii lui. Prostitutia, tradarea si spionajul sunt cele mai vechi indeletniciri ale omului.) A incrimina un intreg popor pentru fapta unui singur om sau a unui grup inseamna a forta hidos generalizarea.

Carti distruse partial sau total prin gratia lui Dumnezeu si vointa Bisericii:

* “Istoria romana” a lui Velleius Paterculus (19 i.C. – 31 d.C.): textele de la sfarsitul anului 29 pana la mijlocul anului 30 (perioada care corespunde, conform Evangheliilor, vietii publice a lui Iisus) - taiate si distruse;
* “Istorii” a lui Seneca Retorul (55 i.C. – 39 d.C.) - opera distrusa in intregime;
* Lucrarea lui Fabius Rusticus, o cronica a domniei lui Nero - distrusa in intregime;
* “Commentarium de vita sua” al imparatului Claudius – distrus in intregime;
* “Istoria romana” a consulului Servilius Nonianus (m. 60 d.C.) – distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a istoricului Aufidius Bassus (10 d.C. – 65 d.C.) – distrusa in intregime;
* “Istoria generala” a lui Plinius cel Batran (23 d.C. – 79 d.C.), care continua “Istoria” lui Bassus – distrusa in intregime;

Probabil mai sunt si altele, dar nu s-au pastrat mentiuni despre ele, asa cum s-au pastrat despre cele amintite mai sus. Supozitie: fiind imposibil sa-i prezinte pe autori ca apologeti ai crestinismului si fiind neverosimila orice interpolare, crestinii s-au multumit sa hraneasca focul cu tratatele de istorie. In cazul lor functioneaza prezumtia de vinovatie: au distrus constient toate cartile care prezentau fidel realitatea si contineau, in consecinta, informatii compromitatoare despre crestini si religia lor. Altfel nu se poate explica supravietuirea cartilor neutre sau binevoitoare fata de crestinism, in timp ce altele au fost “ratacite” pentru totdeauna. Sau ingropate in Bibliotheca Vaticana, cimitirul documentelor care atesta frauda crestina bimilenara.


Alte “dovezi” (1) – Talmudul

aprilie 30, 2008

Industria falsurilor a contaminat nu doar scrierile lui Flavius Josephus. In ciuda eforturilor de a inventa marturii, evidenta s-a impus: nu dispunem de texte ale vreunor martori oculari. Nimeni nu l-a vazut pe Christos. Decat in imaginatie, in halucinatii si in psihoze. Sau in revelatie, halucinatie autoindusa. Istoricii care nu scriu nimic despre Iisus sunt suspectati de boicot. Un boicot dictat de interese. Sau de teama de a nu atrage asupra lor represaliile autoritatilor romane. Copistii cucernici, rasplatiti pentru meritele lor plastografice, au avut grija sa “rataceasca” pentru vecie exemplarele asupra carora nu intervenisera. Nu din proprie initiativa. Ci din “ratiuni de stat”. “Cronica regilor iudei” a lui Justus din Tiberyas a fost pierduta. Lucrarea – scrie patriarhul Fotie in sec. al IX-lea – cuprindea biografiile si relatari despre vremurile in care au trait toti conducatorii evrei, de la Moise pana la moartea lui Agrippa al II-lea (aprox. 100 d.C.). Fara referiri la Iisus Christos, ceea ce a facut-o indezirabila. Plin de naduf, Fotie (810-895) nota: “In nicio parte a cartii lui Justus din Tiberyas nu am gasit nici cea mai mica referire la nasterea lui Christos, la viata lui, la evenimentele si miracolele care-l privesc.”

Pentru a nu se acoperi de ridicol, Biserica a recunoscut, finalmente, interpolarea cunoscuta sub numele de “Testimonium flavianum”. A descoperit, in schimb, o referire in interiorul iudaismului. Iudaism care i-a refuzat lui Iisus atributul de Salvator, de trimis al lui Dumnezeu pe pamant. Numele “Iisus” apare exclusiv in Talmud. Celelalte surse, contrafacute sau autentice, consemneaza un personaj denumit Chrestus sau Chrestos. Talmudul relateaza ca un anume Yeshua (numit in alta parte ben-Pandira), bastardul unei femei adultere, vinovat de practicarea vrajitoriei, a fost spanzurat in ajunul Pesah (sarbatoarea pascala evreiasca). Adnotarea referitoare la Yeshua a fost inserata in sec. al V-lea, fiind o simpla insemnare despre traditia crestina. Departe de a avea valoarea unei probe solide asupra existentei fizice a lui Iisus Christos. Frazele din Talmud nu pot fi considerate o pledoarie sau o marturisire christica, Iisus fiind descris in mozaism ca un profet inspirat, un vindecator si un orator charismatic. Atat si nimic mai mult. Niciun cuvant despre originea divina si despre misiunea mesianica.


Un fals monoteism

aprilie 30, 2008

Se poate inscrie crestinismul in clasa religiilor monoteiste? Un teolog se va infunda in sofisme jalnice pentru a demonstra unicitatea zeului. O religie monoteista presupune adorarea unui singur zeu, care insumeaza toate calitatile si detine toate atributele autoritatii la nivel cosmic. Puterea lui se instituie prin acte de teroare: inspirarea si intretinerea fricii, amenintarea cu aplicarea unor pedepse pline de cruzime, intimidare. Daca zeul este unic, omniprezent, omniscient si omnipotent, de unde provine raul? De ce zeul unic se retrage autist in sfera lui si nu ia decizia decisiva in privinta eradicarii raului? Pentru ca puterea lui e sabotata de o alta divinitate: malefica si cu puteri egale.

Pana aici avem un dualism: binele si raul (intrupate in divinitati diferite, intrucat nu pot coexista nevralgic intr-o singura entitate), care stau in echilibru fragil, rupt si restabilit periodic. Aparitia unor personaje complementare, care preiau unele atribute ale zeului, erodeaza puternic calificativul de monoteism acordat crestinismului: trinitatea presupune distribuirea Fiintei (esentei) in Tata, Fiu si Duh/Spirit Sfant; divinul feminin este reprezentat de Fecioara; arhanghelii, ingerii si sfintii (razboinici sau pacifisti) au functii irevocabile si au patruns inclusiv in folclor. Daca Fiul si Sfantul Duh/Spirit sunt avataruri ale lui Dumnezeu, nu acelasi lucru se poate spune despre arhangheli, ingeri si sfinti, divinitati inferioare ca rang, dar totusi divinitati.

Crestinismul este un politeism mascat. Sau, in cel mai bun caz, un henoteism, potrivit termenului consacrat de Max Müller: un zeu central, autocrat, isi subordoneaza divinitati cu puteri limitate. Replica teologica: “Dumnezeu se distribuie fara a-si diminua esenta” intrece absurdul. Nimic nu se imparte fara a scadea cantitativ. Tocmai pe absurdul situatiei se intemeiaza dogma trinitatii. Cat de inspirat a fost Tertullian, “parinte al Bisericii”, cand a exclamat: “Credo quia absurdum!”. Numai ca vremurile cand toti erau naivi si inghiteau pe nemestecate tot ce le dadeau teologii au cam apus.


Testimonium flavianum

aprilie 29, 2008

Marturie fulminanta, dovada zdrobitoare, infrangere definitiva a adversarilor, reducere la tacere a scepticilor: Testimonium flavianum. In contrast cu Filon din Alexandria, supranumit Marele Tacut (a avut nerusinarea de a nu scrijeli niciun cuvant despre Iisus Christos si despre crestini), istoricul evreu Flavius Josephus furnizeaza proba care legitimeaza crestinismul. Lucrarea “Antichitati iudaice” a fost asezata in pantheonul dovezilor irefutabile si deschisa la Cartea a XVIII-a.

“In acele timpuri (n.n. – in vremea lui Pilat din Pont) a trait Iisus, un om intelept, daca acesta poate fi numit om, pentru ca era facator de minuni, un invatator al oamenilor care intampinau cu bucurie adevarul ce li se vestea. Si acesta si-a gasit multi adepti printre iudei si elini. Acesta era Mesia (grecescul Χριστός). Desi, pe baza denuntului oamenilor de vaza ai poporului nostru, Pilat a ordonat rastignirea lui, discipolii sai, care il iubeau, i-au ramas credinciosi. Caci a treia zi dupa moartea sa el li s-a aratat din nou, reinviat, asa dupa cum, ca si alte fapte minunate ale lui, au prezis prorocii. Pana acum, grupul de crestini (numiti astfel dupa el) n-a disparut.”

Si daca masinaria falsurilor nu a functionat fara cusur? Polemica dintre Origen, “parinte al Bisericii”, personaj de referinta in istoria crestinismului, si Celsus, critic si denuntator al inselatoriei crestine, taie nodul gordian. In “Contra Celsus”, automutilatul Origen formuleaza la adresa lui Flavius Josephus reprosul de a nu-l fi socotit Mesia pe Iisus. Un Iisus care nu este schitat nici macar in treacat in “Antichitatile iudaice”. Reprosul lui Origen a fost bagatelizat si dezbaterile teologale l-au evitat ca pe un virus mortal. Tratatul lui Celsus, “Discurs sincer” (sau “Discurs impotriva crestinilor”) nu s-a pastrat. Campaniile de epurare a literaturii si filosofiei au avut un succes partial. Insa cenzura nu i-a lovit si pe apologetii crestini. In mod ironic, cateva fragmente relevante din Celsus au ramas citate chiar in raspunsul lui Origen. 

“O noua rasa de oameni s-a nascut ieri, fara patrie, fara traditii; indreptati impotriva tuturor institutiilor religioase si civile, urmariti de justitie, considerati unanim drept infami, dar facandu-si un titlu de glorie din dispretul comun: acestia sunt crestinii. (…) Adevarul este ca toate aceste fapte nu sunt decat mituri fabricate de voi; nici macar nu v-ati ostenit sa dati un aspect de verosimilitate minciunilor voastre. E de notorietate ca multi dintre voi au remaniat, dupa gustul lor si cu mintea involburata de vin, textul primitiv al evangheliilor, pana au sfarsit prin a respinge tot ceea ce nu le convine.”

Eusebiu din Cezareea, multumit de victoria fortata si sangeroasa a crestinismului, citeaza cu emfaza pasajul idolatru al lui Flavius Josephus. Cum care pasaj? Pasajul care autentifica un personaj himeric. De unde citeaza? Din “Antichitati iudaice”, de unde altundeva? Din care editie? Editia originala nu s-a pastrat, asa ca Eusebiu a decis sa inventeze o editie pentru uz public. Editia pentru creduli. Dar lucrarea originala era prea seaca, prea lacunara si – sacrilegiu! – nu-l consemneaza pe salvatorul cosmic, Mesia Iisus. Asa ca s-a gandit sa insereze un pasaj distonant in raport cu contextul.

Josephus a ramas un iudeu credincios, devotat religiei neamului sau. Afirmandu-si credinta in iudaism, el nu putea ca, in ultima parte a lucrarii, sa se dezica de sine, de convingerile si de credintele sale. A afirma ca Iisus este Mesia contravenea flagrant religiei iudaice, pe care o urma cu devotiune. Josephus si-a crescut fiii, potrivit propriei sale marturii, in religia iudaica. Si era mandru de a fi descendentul unei familii care a dat evreilor sacerdoti importanti. Evrei care si astazi il asteapta pe Mesia. Pentru Flavius Josephus, Mesia inca nu venise. In plus, interpolarea se potriveste ca pletele blonde unui nigerian. Plasat intre doua evenimente de dupa caderea Masadei, fragmentul apare ca o digresiune fara sens. Si fara a fi o relationare intre doua evenimente.


Tacerea semnificativa a lui Filon

aprilie 28, 2008

Evreii antici sunt recunoscuti pentru pasiunea lor fata de istorie. Preocupati de disputele ideologice dintre gruparile politice si religioase locale, unii dintre ei abdica de la principiul obiectivitatii si isi declara atasamentul fata de o grupare sau alta. Atitudinea de favorizare a unei factiuni in detrimentul alteia/altora nu va disparea niciodata din istoriografie. Numeroase cronici sunt redactate laudativ, la comanda conducatorului politic al vremii. Faptele raman fapte, indiferent de unghiul din care sunt privite. Surprinde pluralitatea interpretarilor, nu a evenimentelor. In general, istoricii se intrec in a consemna evenimente minore, amanunte anoste, banalitati.

Filon din Alexandria (n. 20 i.C. – m. 50 d.C.), in “Apologia iudeilor”, ofera informatii valoroase despre sectele epocii, favorizand comunitatea eseniana. Filon nu pregeta sa consemneze si propria sa conceptie, derivata din esenism: Dumnezeu e unul, primordial, etern si omnipotent. Influentele eleniste din credinta sa sunt stridente. Stabilirea unei concordante intre iudaism si filosofia elenistica a captat eforturile multor ganditori evrei. Dumnezeu, transcendent si incognoscibil, conduce lumea prin intermediul fiului sau, Logosul. Pacatos prin natura sa, omul se va elibera de tentatia carnalului, de josnicia placerilor si isi va purifica sufletul coruptibil prin practicarea virtutii. Conceptia anti-eudemonista a  lui Filon fundamenteaza ideologia crestina pe neoplatonism. Admiratia Bisericii pentru Filon se reflecta in elogiile aduse in sec. al IV-lea de Eusebiu din Cezareea si Aurelius Ambrosius din Milano. Un istoric si scriitor atat de prolific, precum Filon, care a scris cateva lucrari dupa anul 40 d.C., ingroapa in tacere totala activitatea predicatorului iudeu Iisus Christos, adulat ca Mesia, si nu aduce nicio marturie directa despre crestini, a caror activitate ar fi trebuit sa fie asidua. O religie in plina expansiune, ignorata de unul dintre cei mai mari istorici antici? In “Despre viata contemplativa”, Filon descrie in extenso viata si ritualurile membrilor sectei terapeutilor din regiunea desertica a Alexandriei (Egipt); in “Apologia iudeilor” aminteste doctrina si ritualurile esenienilor (o comunitate redusa la aproximativ 200 de membri).  Insa nu scrie nici macar un rand despre adeptii predicatorului crucificat!


Adevar, minciuna, enigma (4) – Inventarea apostolului Pavel

aprilie 27, 2008

Fictiunile evanghelice sunt o colectie de mituri si escatologie de provenienta egipteana si orientala, de contrafaceri si remanieri haotice. Elementul de originalitate lipseste cu desavarsire. Frenezia falsificarii din primele secole ale crestinismului a fost denumita “frauda pioasa“, inselatorie admisa inclusiv de enciclopediile catolice. Enciclopedii care, de obicei, accepta cu mari dificultati informatii incomode. Eusebiu din Cezareea si “parintii Bisericii” si-au transpus propriile fantezii in actele si spusele “Domnului”. Primii disidenti, denuntatori ai fraudelor, au fost haituiti si unii ucisi in urma disputelor cu creatorii mitologiei compozite crestine. In anii 140-150 d.C., un armator grec afiliat docetismului aduce la Roma un evanghelion si un set de scrisori apartinand unui anume Saul, presupus a fi originar din Tars, regiunea Cilicia (Turcia). Complet necunoscut pana atunci, Saul a sfarsit prin a fi considerat fondator al bisericii crestine orientale. Evident – se putea altfel? -, a fost martirizat pentru credinta dobandita pe “drumul Damascului”. Scrise in stilul docetilor, scrisorile au suferit multiple interventii si reformulari.

Armatorul grec se numea Marcion, veritabilul creator al crestinismului grecesc. Amputand radacinile evreiesti ale sincretismului crestin, el a contribuit la propagarea mesajului christic in Imperiul Roman, dezechilibrat spiritual de asaltul cultelor minore. Marcion este si creatorul sintagmei “nou testament”. Tot in a doua jumatate a secolului al II-lea, cand epistolele paulinice dadeau un nou impuls raspandirii legendei crucificatului, crestinii antimarcioniti au redactat Faptele Apostolilor. Teologii au incercat sa contracareze dovada istorica a fraudei numite “Epistolele lui Saul” (Pavel) cu invocarea mentionarii lui Saul/Paul/Pavel in Fapte. Fapte care, sub aspectul cronologic al redactarii, succed Epistolelor! Legenda mai afirma ca Saul avea cetatenie romana. O noua asertiune care cedeaza in fata unui cunoscator. In acea perioada, Tarsul nu era provincie romana, iar in calea dobandirii cetateniei romane exista un obstacol major: Saul era evreu. Omitand probele potrivit carora Saul e un personaj pur imaginar, razbat cateva probleme deconcertante. Saul nu pomeneste un Iisus istoric, ci o fiinta pur spirituala, cunoscuta gnosticilor de sute si sute de ani. Referintele istorice sunt interpolari tarzii, fapt acceptat fara reticente de istoriografie, inclusiv de cea subordonata crestinismului. Un crestin fervent nu poate elimina din discursul sau personaje precum Pilat, Irod, Caiafa, Iuda si nici institutii ca Sanhedrinul, asa cum o face senin Saul. Deceptia epistolelor paulinice este amplificata de carenta referirilor la drama patimilor. Patimi care nu sunt amintite nici macar aluziv. Si care constituie esenta crestinismului.

(Foto: Petru si Pavel imbratisati intru… credinta. Doua personaje care nu s-au cunoscut niciodata. Pavel a fost inventat dupa 100 de ani de la moartea lui Petru.)


Adevar, minciuna, enigma (3) – Irod cel Mare

aprilie 26, 2008

Iisus Christos s-a nascut in anul la care ne raportam temporal si care este considerat inceputul vremurilor crestine, in timpul domniei regelui Irod, prezentat in textele neotestamentare ca un rege corupt, imoral, viclean, abominabil.

Figura ilustra a Antichitatii, Irod cel Mare separa biserica de stat si exclude preotii de la decizia politica, conferindu-le un rol exclusiv spiritual, dublat de atributii judiciare, cu stricta referire la incalcarea imperativelor si regulilor religioase, scrise si nescrise. Construieste numeroase edificii si fortarete (printre care celebra Masada), reconstruieste Templul din Ierusalim, infiinteaza si modernizeaza o serie de orase de importanta strategica si comerciala. Lui Irod ii apartine constructia giganticului port din Cezareea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din Antichitate. Intr-un acces de nebunie temporara, declansata pe fondul geloziei extreme, Irod ordona uciderea singurei sotii pe care a iubit-o, Mariamne, impreuna cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei in anul 37 i.C., Irod cel Mare moare in anul 4 i.C. Cu 4 ani inainte de nasterea oficiala a lui Iisus din Nazareth, nascut la… Bethleem. Cum se explica demonizarea lui Irod de catre pseudo-istoria crestina, pe care teologii vor s-o impuna in dispretul incontestabilelor dovezi arheologice? Cat de credibila este versiunea crestina asupra evenimentelor cand, din circa 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Si cum se explica suparatoarele si penibilele contradictii dintre evangheliile canonizate?

 Matei (2:1): “Iar daca S-a nascut Iisus in Bethleemul Iudeii, in zilele lui Irod rege, iata magii de la  Rasarit au venit in Ierusalim.”

Chiar daca ar fi sa luam in calcul concesia teologilor asupra posibilitatii ca Iisus sa se fi nascut in anul 3 i.C. (adica Iisus s-a nascut inainte de… Christos!), tot ramane o notabila diferenta de 1 an. Cu certitudine, existenta celor doua personaje, Irod si Iisus, nu a avut cum sa se suprapuna.

Luca (2:1-3): “In zilele acelea a iesit porunca de la Cezarul August sa se inscrie toata lumea. Aceasta inscriere (n.n. – recensamantul atat de mult invocat de teologi) s-a facut intai pe cand Quirinius ocarmuia Siria. Si se duceau toti sa se inscrie, fiecare in cetatea sa.”

Evanghelia dupa Luca noteaza anterior ca toate aceste evenimente s-au petrecut in timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator abia in anul 6 d.C., cand a efectuat si recensamantul populatiei, adica la 10 ani de la moartea lui Irod! In plus, Galileea nu era provincie romana, ci regat vasal, astfel incat Quirinius nu putea sa ordone recensamantul avand ca scop introducerea censului (impozitul per capita) pe intinderea regatului, cu atat mai mult cu cat o tentativa similara dusese la revolte sangeroase si la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii apartinand Germaniei de astazi. Cat despre orasul Nazareth, el este “descoperit” (a se citi infiintat) de Elena, mama imparatului Constantin, in sec. al IV-lea, pe vestigiile unei stravechi localitati arabe, nicidecum iudaice, atestata sub numele En-Nashra/ En-Nasira. Inventarea orasului se datoreaza similitudinii dintre numele asezarii arabe si o proasta traducere a numelui “nazarean” (nu “nazarinean”, cum apare in versiunile tarzii) din scrierile evanghelice, termen care nu inseamna “locuitor al Nazarethului”, ci are sensul religios de persoana care urmeaza calea Legamantului, a adevarului in sensul predicat de Moise. Mutilarea istoriei merge si mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu implinisera varsta de 2 ani, genocid cunoscut sub numele de “masacrul inocentilor”. Sursa acestei ridicole fabulatii se regaseste lesne in propaganda difamanta a adversarilor, care considerau ca familia dinastica a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Daca ar fi fost real, evenimentul ar fi oripilat si ar fi facut scribii sa umple stive de papirusuri. Insa masacrul nu este consemnat de nicio sursa, fie ea evreiasca sau pagana. Doar o evanghelie, nula sub aspect istoric si compromisa prin interventiile celui mai abject falsificator crestin, Eusebiu din Cezareea, il acrediteaza ca fiind real: Evanghelia dupa Matei.


Adevar, minciuna, enigma (2) – Pilat din Pont

aprilie 26, 2008

MISCARI RELIGIOASE IN PALESTINA. Interesul pentru miscarile religioase din Palestina perioadei ocupatiei romane nu este lipsit de fundament, intrucat dezvaluie fapte uluitoare, care pun un serios semn de intrebare asupra crestinismului. Cele mai importante sunt doctrinele saducheilor, fariseilor, zelotilor si esenienilor.

Originile miscarii fariseilor nu au fost pe deplin lamurite. Viermuiala religioasa, suprapunerile si intercalarile doctrinare arunca umbra echivocului asupra iudaismului dinainte de era inceputa odata cu nasterea mitologica a lui Christ. Aparuta, se pare, in urma revoltei Maccabeilor si afirmata ca miscare purista, in sensul apararii si conservarii traditiei orale, a eliminarii influentelor greco-latine si a interpretarii exacte a literei Legii, ideologia fariseismului integreaza, paradoxal, elemente noi, inexistente in vechile scrieri biblice. Imprumuturile din sistemele de gandire orientale, indeosebi din mazdaism, au dus la construirea unui sincretism care a sfarsit prin a separa noul curent de interpretarile uzuale ale Torah, supusa presiunilor hermeneutice grecesti. Etimologia termenului fariseu indica tocmai separarea. Definita ca miscare in interiorul iudaismului de catre ea insasi, ca factiune disidenta de adversari, ideologia fariseista aduce cateva noutati: resurectia mortilor, infernul si paradisul, asteptarea venirii lui Mesia, nemurirea sufletului, iminenta sfarsitului timpurilor etc. In cele din urma, fariseii au constituit o organizatie cu aproximativ 6.000 de membri in anii de inceput ai noii ere. Scopul principal nu era lupta impotriva ocupatiei straine, ci apararea libertatii cultului fariseean. Carturarii vremii, in cea mai mare parte, au aderat la miscare si au consemnat in scris traditia orala, pe care au si imbogatit-o. Saducheii le-au reprosat supunerea fata de traditia orala, care pervertea - dupa opinia lor - Torah. In vreme ce saducheii erau aliatii castei sacerdotale (traditional afiliata puterii politice), fariseii reprezentau interesele fermierilor si ale populatiei urbane, pastrand o atitudine rezervata fata de putere. Fariseii au reusit sa impuna in constiinta maselor ideea ca sinagoga este unicul loc de interpretare a Legii, aflandu-se la originea rabinismului si a inscrierii traditiei orale in Talmud.

Repulsia fata de farisei, clamata cu mandrie in Noul Testament, pare de neinteles in conditiile in care crestinismul se apropie vizibil de ideologia deja inradacinata si sustinuta de carturarii evrei. Principalul repros adus fariseilor a fost nu atat de natura religioasa – cum lasa sa se inteleaga Noul Testament -, ci de natura politica, anume acceptarea unui compromis cu ocupantii in schimbul practicarii libere a credintei.

ZELOTII SI CRESTINII. Considerati a fi fanatici, zelotii se opuneau ocupatiei romane organizand revolte si asasinate, atat in randul magistratilor si legionarilor romani, cat si in randul evreilor suspectati sau dovediti de tradare, lasitate si pactizare cu dusmanul. Baraba, amnistiat de Pilat din Pont (prefect al Iudeei, procurator potrivit Evangheliilor si istoricului Flavius Josephus), era un conducator zelot, condamnat la moarte pentru ca pregatise o revolta a populatiei impotriva romanilor si ofensase autoritatea imperiala. Intamplator sau nu, prenumele lui Baraba era Iisus. Istoriografia israeliana contemporana si cea rabinica au adus argumente temeinice ca Iisus Baraba este unul si acelasi cu Iisus Christos. La o prima si superficiala vedere, conjectura pare suprarealista si futila. Totusi, concluzia demersului nu este nici ridicola, nici neserioasa. Evangheliile au fost complet epurate de orice referinta politica, ca si cum toate evenimentele descrise in cuprinsul lor ar fi fost dintru inceput aruncate in atemporal. Ca si cum romanii ar fi fost uneltele Sanhedrinului, slujbasii institutiei care l-a condamnat pe nedrept pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, si ar fi iesit din scena la fel de subit precum au aparut. Remanierile succesive ale textelor crestine (redactate mult dupa presupusa crucificare a lui Christos) nu numai ca au suprimat nuantele insurgente, dar au si introdus straniul si neverosimilul indemn la supunere: “Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!”. Scopul? Castigarea de prozeliti la Roma. Daca Evangheliile ar fi continut instigari si mesaje critice la adresa Romei si a romanilor, crestinismul ar fi fost respins cu promptitudine si astazi ar fi fost consemnat ca o secta iudaica rebela si excentrica. Daca, totusi, Baraba si Iisus au fost persoane diferite, ramane complet neexplicata intoarcerea multimilor din Ierusalim impotriva celui pe care-l primisera cu strigatul entuziast “Osana!”. Evenimentele descrise in Evanghelii nu se leaga si, in consecinta, apar ca lipsite de credibilitate. Scena procesului este la fel de artificiala pe cat sunt tragediile antice. In relatari sunt violate toate regulile si cutumele evreiesti si romane deopotriva. Sanhedrinul, instanta clericala suprema care l-a judecat pe Christ, nu s-a intrunit niciodata de 2 ori in 24 de ore; nu a fost convocat niciodata in zi de sabat si in timpul sarbatorilor pascale (Pesah); nu s-a intrunit niciodata noaptea. E improbabil ca toate regulile rigide sa fie incalcate deodata pentru “un evreu obscur” (Mircea Eliade), un galagios care agita masele de saraci. Si cum agita multimile? Predicand saracia, umilinta, supunerea, resemnarea?

In alta ordine de idei, Pilat din Pont era un functionar ambitios si arogant, al carui scop era sa se faca remarcat de imparatul Tiberius. Iudeea insemna doar o etapa in visul sau de promovare ierarhica in administratia imperiului. Zelul sau in reprimarea revoltelor este consemnat, fara exceptie, de toti istoricii vremii. Neinduplecatul Pilat nu a gratiat niciun condamnat in toata cariera lui de magistrat. Mai mult, in afara de Evanghelii, nicio alta scriere nu aminteste despre asa-zisul obicei al gratierii unui condamnat de Pesah. Si, cu toate ca a fost condamnat de evrei, sentinta data Christului evanghelic a fost dusa la indeplinire de romani. O noua neconcordanta care nu se poate strecura neobservata, pentru ca instanta care condamna dispune si aplicarea sentintei. Fiind condamnat de evrei, modalitatea de executie trebuia sa fie lapidarea. Dar Iisus a fost crucificat. In plus, romanii nu aplicau supliciul crucificarii decat propriilor cetateni, nicidecum non-cetatenilor, dispretuiti de dreptul roman. Or, Iisus nu era cetatean roman. Si nici nu comisese infractiuni de drept comun care sa justifice crucificarea. Sau a fost un zelot care indemna la revolta impotriva stapanirii, un zelot din stirpea lui David, care urmarea sa recupereze tronul Iudeei din mana uzurpatorilor solomonieni si, in consecinta, a fost tratat ca un criminal conspirator?

O asertiune remarcabila prin stupiditate am gasit pe un site crestin, unde se afirma fara discernamant ca Pilat ar fi taraganat procesul lui Iisus si l-ar fi purtat de la Ana la Caiafa, declinandu-si jurisdictia, la insistentele sotiei sale, Claudia, care ar fi fost… crestina! Crestina intr-o epoca in care crestinismul nu aparuse, cand Iisus era perceput ca un rabin rebel, urmat de cativa adepti exaltati? Simpatizanta a sectei lui Christ? Ar fi indraznit sa pericliteze cariera sotului ei neindurator, incurajand ostilitatea evreilor fata de romani?


Adevar, minciuna, enigma (1)

aprilie 24, 2008

Istoria este un conglomerat de adevaruri, minciuni, incertitudini si enigme. Adevarurile sunt rar rostite si consemnate, minciunile si fanteziile se contopesc cu adevarurile evidente pentru a fi mai credibile, incertitudinile deriva din lipsa documentelor si a surselor multiple care sa confirme un fapt presupus real, iar enigmele sporesc aura de mister a unui personaj sau a unui eveniment. Cel mai inselator demers istoric se dovedeste adevarul incomplet, definit in sens invers ca minciuna prin omisiune. Un adevar incontestabil este, de exemplu, arestarea cavalerilor templieri, din ordinul lui Filip al IV-la cel Frumos, in ziua de vineri, 13 octombrie 1307 (sursa celei mai raspandite superstitii: vineri 13). O minciuna este recunoscuta ca fiind minciuna numai cand e denuntata ca atare. De cele mai multe ori, demascarea unui fals produce indignare si proteste. Timp de peste 45 de ani nazistilor (care au pacatele lor grele si de neiertat) li s-a mai atribuit o crima, dupa principiul “Unde merge mia, merge si suta”: executarea prin impuscare a 4.500 de ofiteri polonezi la Katyn. Vocile istoricilor germani, care aratau spre rusi ca autori ai masacrului, au fost acoperite de reprosuri si “marturii” incriminatoare, contrafacute de propaganda bolsevica si de “istoricul” Lev Bezimenski, ofiter NKVD (ulterior KGB). Deschiderea arhivelor sovietice le-a dat dreptate: mistificarea ordonata de Stalin a functionat aproape o jumatate de secol. Incertitudinea pune istoricul in imposibilitatea de a da un verdict. Sursele sunt contradictorii, lacunare sau echivoce. Nimeni nu risca sa raspunda transant intrebarilor: A avut loc razboiul din Troia? Au existat Homer, Socrate, Shakespeare? (Deocamdata evit numele Moise si Iisus, intrucat constituie cazuri aparte). Enigmele sunt partea cea mai savurata si dau ocazia eliberarii imaginatiei, contribuind la crearea legendelor urbane. Niciodata nu vom afla raspunsul la intrebarea: Cine a fost “Masca de Fier”?

Mai mult decat mistificarile, deformarile si enigmele, o categorie de o importanta capitala isi pune amprenta asupra istoriei: miturile si legendele, care sunt – uneori – greu discernabile din tumultul factual. Multa vreme istoricii ar fi fost in stare sa-si riste reputatia pentru a afirma existenta lui Wilhelm Tell si a ispravii marului, al doilea in privinta celebritatii, dupa cel oferit de Eva lui Adam. Mitul a fost importat de elvetieni de la scandinavi si altoit pe lupta impotriva austriecilor. Nici macar istoricii elvetieni nu mai trateaza curajul lui Wilhelm Tell altfel decat ca mit fondator al Elvetiei. Un alt caz este cel al lui Mithra (Sol Invictus), care dovedeste granita instabila dintre mit (restrans la sensul strict religios) si realitate: vreme de 16 secole discipolii si adoratorii zeului iranian au crezut ca acesta a existat si a trait pe pamant, ca Fiu al Soarelui. Astazi nimeni nu mai crede in realitatea lui fizica. Autenticitatea unui eveniment se determina cu ajutorul surselor scrise, credibile, multiple, prin compararea lor si prin analiza indiciilor, datelor si probelor. Unde apar hiatusuri, intervin ipotezele, prezumtiile si constructiile imaginare.